Tribuna, decembrie 1911 (Anul 15, nr. 263-286)
1911-12-01 / nr. 263
Anul XV. Arad, Joi, 1914 Decemvre 1911 Nr. 263 ABONAMENTUL la un an . 28 Cor. un juni. .14 « ?e o turtă . 2.40 « Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. IREDACŢIA1 şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢI UNITE »e primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază. Scriitorii. Bucureşti, 28 Xoemvrie. In sala de conferenţe a Casei Şcoalelor, s'a ţinut eri prima şedinţă festivă a societăţii iscriitorilor români. Pentru prima oară ne-a fost, dar i să vedem pe scriitorii aparţinând diferitei lor şcolale, adunaţi la un lor,sărbătorind începutul zorilor, pe cari ei, visători ai unei lumi de veacuri căutată le aşteaptă de mult. O impresie neobişnuită pentru asistentul venit anume spre a asista la aceste clipe solemne, un mozaic de figuri interesante, pe frunte cu înseninarea gândurilor, în ochi cu lumina dimineţei. Ceva frumos, ceva neobişnuit. Erau în acea elegantă sală, aceia, cari din căldura sufletului lor încălzesc avântul unui neam, aceia ai căror înnajutaşi s'au mistuit luminând, au înfrânt, durerea cu mândrie de semizei. Fiecare are la activul lui ceva, fiecare a aruncat un grăunte de sămânţă pe ogorul culturei noastre, fiecare a vărsat o picătură de sânge în lupta cea mare pentru Inimos. Şi,laică ei şi-ar fi dat seama maidemult de puterea lor, situaţia lor de mult ar fi alta. Sunt simpatici aceşti neînfricaţi luptători, sunt simpatici prin dorul lor dulca lumină, pe care poate au întrezărit-o o clipă şi bogăţia căreia, au vrut s’o reverse asupra liunei întregi. Sunt simpatici prin comoara de gânduri frumoase pe cari fiecare o poartă ascunsă în suflet, prin nădejdea ce au căutat s’o sădească în inimile celor doritori de altă viaţă. Şi dacă ministrul cultelor a venit între ei, desigur că pentru câteva clipe a simţit fiorul unei lumi, pe care acum o cunoaşte întâi. Unei lumi, unde nu facunci i se zice minciună, unde lipseşte masca urîtă a politicianismului, unei lumi, în care singur gândul şi simţirea curată trebuie să fie stăpâni. Şi dacă ministrul cultelor a presidat această şedinţă, a făcut-o poate cu farmecul fiorului ce ţi-l dă o lume, pe care atunci începi s-o cunoşti în toate amănuntele ei, în toată strălucitoarea ei frumuseţe. A prezidat o întâlnire a celor mai cinstiţi sămănători de gânduri. Şi a făcut o excelentă impresie. La şedinţă pe lână o seamă de personalităţi marcante ale culturei şi ştiinţei româneşti, au luat parte şi mulţi înalţi funcţionari de la ministerul de culte, între cari amintesc pe dnii Mleissner, secretarul general, apoi d. M. Popescu, administratorul general al Casei Şcoalelor şi alţii. * Şedinţa a deschis-o d. R.Fîrleanul, preşedintele societăţei, care a vorbit despre vechile cercuri literare, cari s’au înfiinţat pe vremuri, cari au trăit în diferite epoce la noi. Aceste cercuri literare au luptat, fiecare aşa cum s’a priceput, cum a crezut că este bine, totdeauna conduse însă de dragostea, de cultura noastră. Meritul lor este mare, chiar dacă rezultatele muncei depuse nu au fost acelea, pe cari le-ar fi aşteptat ele. Căci nu totdeauna au fost înţelese în intenţiunile lor. Ceea ce se întâmplă cu singuratici indivizi, se întâmplă şi cu grupările, cari au cea mai curată ţintă. Aceste grupări de scriitori au contribuit în primul rînd la păstrarea unităţii de simţire, la păstrarea unităţei de limbă în toate ţinuturile locuite de Români. Face istoricul actualei grupări a scriitorilor, grupare ce nu cunoaşte, nu vrea să cunoască şi să facă deosebire intre scriitorii aparţinători diferitelor şcoala literare, întrucât ţinta tuturora este aceiaşi frumosul. Şi dacă îi deosebeşte ceva este forma, în care cred că trebuie îmbrăcată creaţiunea lor. Societatea s’a pornit din nevoia ce o simţeau scriitorii de a fi uniţi în lupta pentru locul ce li se cuvine în viaţa unui neam. Astăzi suntem abia la începutul ei. Să nădăjduim, că având sprijinul tuturor oamenilor de bine, societatea se va desvolta, contribuind tot mai mult la stabilirea armoniei dintre scriitori la ridicarea prestigiului scriitorilor, la răspândirea gustului de cetit. * In câteva cuvinte improvizate în chip fericit, poetul’inednat Pavelescu a arătat apoi rolul scriitorilor, acestor apostoli ai unor vremi ce vor să vie, a arătat care este şi care trebuie să fie idealul lor în viaţă. Şi, în frumoase cuvinte, mulţumeşte acelora, cari au înţeles pe scriitori, căutând a se apropia de ei de lumea lor. Mulţumeşte dnui Ministru, care a venit să presideze această şedinţă festivă. * A luat apoi cuvântul d. Arion, ministru al instrucţiei publice. D-sa declară Jules Marc. Traducere de: Zaharia Bărbulescu. Iacob Labotride era fiu de ţăran de prin părţile Ardennes-ulu. Tatăl lui făcuise tot ce îi stase în putinţă ca să-i dea cele trebuinieioase studiului în liceu la Charlesville şi să-l trimită apoi la Saint-Cyr, adorând pe copiind acesta care costase viaţa mamei lui şi trecând asupra-i, toată dragostea de care îi era inima în stare. Ieşit cel dintâi din şcoală, era, la 28 ani, unul dintre cei mai uni ofiţeri ataşaţi la statuii onator general, din strada St. Dominique, şi şefii lui puneau in el cele mai mari speranţe. Iacob era tipul adevărat al Ardenezului vecin cu frontiera belgiană, înalt, bine legat, dar fără eleganţă, era oacheş, cu ochii negri şi cu privirea caldă. Ai fi crezut că coarde de miazăzia aruncat văpaie în vine şi i-a colorat pielea sau că ocupaţia Flandrei de către Spanioli amestecând sângele celor două rase, era acum întruchipată în el. Foarte sărac, locuia întru odaie mică în al cincilea etaj al unei caise din str. Verneutil. Tatăl îi murise, lăsânidu-i puţin lucru. Trăia strîimtorat, din mândrie, nevoind să facă datorii. Dealtfel ocupat mereu cu Inorul şi cu studiile, nu mai avea timp de petreceri. Era fericit. Cu toate acestea avea în adâncul intimei o comoară întreagă de dragoste şi suspina uneori când se gândita cu ochii tulburaţi, la unele femei şi fete zărite de trei-patru ori pe an la balurile oficiale, laminister, la Continental sau la Legiunea de Onoare. Pe la sfârşitul lui Decemvrie 1885, liniştea vieţii lui harnice şi singuratice fu tulburată. întâlni, la un bal, o femeie care produse asupra lui o impresie, de care, cu toată ea una, nu putu scăpa. Spunea că se numeşte contesa Ioana d’Antrague. De o frumuseţe fermecătoare şi primejdioasă, înaltă, bine făcută, cu dinţii strălucitori, cu buzele cărnoase şi roşii, mereu întredeschise de un zâmbet copilăresc, cu părul negru, cu ochii de culoarea 10111111111111 de mahon, strălucind 111- tr’iun chip particular, cu o înfățişare care nu se poate descrie. Ioana d’Aintrague are abia 25 ani. Se zice că-i văduvă. Se duce peste tot. Locuinţa ei din strada Malesherbes este minunat mobilată. Locuieşte acolo cu un bătrân cu barba lungă, cu ochii albaştri, care zice că-i e fată. De unde vine? Cine este? Ce voieşte? — Nimeni nu ştie. Deasupra unei oglinzi mari din camera ei de culcare, este deviza misterioasă. Nimic pentru mine. Un raport poliţienesc pe care îl avem în faţă, dă desluşiri asupra obiceiurilor şi apucăturilor ei ciudate. Raportul se isprăveşte cu fraza următoare: „Contesei JoannVAntrague este o viespe exotică; bâzâie prin toatecancelariile străine". E sin ioană. Iacob se îndrăgosteşte nebun de ea. Sângele i se ridică din obraji. Rătăceşte prin Paris, căutând să-şi înşele inima. Nu ghiceşte primejdia acestei dragosti, dar ceea ce ştie, e că viaţa îi e grea şi că, orice ocupaţie nu a devenit nesuferită. Caută s’o vadă. Reuşeşte. Ii mărturiseşte dragostea. Ba îl ascultă cu un surâs nevinovat pe buze, cu o bucurie de copil căruia i se spune ceva nou, neînţeles de el până atuinei. Iacob este elocvent şi flacăra pasiumei îi însufleţeşte şi-i face să străluciască ochii lui negri. Trec luni. Ba refuză. El o iubeşte şi simte uneori trecând gânduri grozave de sinucidere şi asasinat prin creeru-i înebunit. Ei, mereu liniştitâ şi surâzătoare, pare că îi face plăcere chinuirea unui suflet. Aşteaptă. Ce?... Ca să se apropie nebunia de mânca totul, de pustiuul acesta în luptă, fără mijloace de apărare, cu viclenia drăcească şi 011 fruimuseţa turburătoare a unei femei. Mai trec câteva săptămâni. lacob Laborde fuge de prieteni. Nu se mai vede pe nicăiri. E galben la faţă şi slab. Ochii i s’au dus în fundul capului. Umerii par’că poartă o povară nevăzută, aşa îi sunt de încovăiaţi. Are înfăţişarea unui bătrân. Prietenii sunt îngrijaţi. Lau căutat, au vrut să-l distreze, dar el a refuzat. A preferat să rămână singur. Trăieşte cu gândull la contesă, sau, îi mai bine zis, moare gândindu-se la ea. De ce nu-il vrea ? Că doar nu-i vreo sfântă, ştie el. A avut şi ea aventuri. I s-au spus toate. I-au amărât sufletul, dar nu i-au înăbuşit dragostea. Şi suferă cu atât mai mult cu cât iubeşte fără stimă şi cu cât îi e groază să iubească!... E bogată. Trăieşte ca o prinţesă. De unde are bani? Nu ştie nimeni; de altfel miei nu se ocupă nimeni. Așadar nu o sperie sărăcia lui Iacob. Ce vrea atunci ? O întrebă într’o seară când îi sta în genunchi în budoarul ei îmbrăcat în catifea de culoare închisă, căptușit, ca o cutie de bijuterii și luminat