Tribuna, decembrie 1911 (Anul 15, nr. 263-286)

1911-12-01 / nr. 263

Anul XV. Arad, Joi, 1914 Decemvre 1911 Nr. 263 ABONAMENTUL la un an . 28 Cor. un juni. .14 « ?e o turtă . 2.40 « Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. IREDACŢIA1 şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢI UNITE »e primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapo­iază. Scriitorii. Bucureşti, 28 Xoemvrie. In­ sala de conferenţe a Casei Şcoalelor, s'a ţinut eri prima şedinţă festivă a socie­tăţii iscri­itorilor români. Pentru pri­ma oară ne-a fost, dar i să vedem pe scrii­torii aparţinând diferitei lor şcolale, adunaţi la un lor,­­sărbătorind începutul zorilor, pe cari ei, visători ai unei lumi­ de veacuri căutată le aşteaptă de mult. O impresie neobişnuită pentru asisten­tul venit anume spre a asista la aceste clipe solemne, u­n mozaic de figuri intere­sante, pe frunte cu înseninarea gândurilor, în ochi cu lumina dimineţei. Cev­a frumos, ceva neobişnuit. Erau în acea elegantă sală, aceia, cari din căldura sufletului lor încăl­zesc avântul unui neam, aceia ai căror în­­najutaşi s'au mistuit luminând, au înfrânt, durerea cu mândrie de semizei. Fiecare are la activul lui ceva, fiecare a aruncat un grăunte de sămânţă pe ogo­rul cultu­rei noastre, fiecare a vărsat o pi­cătură de sânge în lupta cea mare pentru Inimos. Şi,­­laică ei şi-ar fi dat seama mai­­demult de puterea lor, situaţia lor de mult ar fi alta. Sunt simpatici aceşti neînfricaţi luptători, sunt simpatici prin dorul lor du­lca lumină, pe care poate au întrezărit-o o clipă şi bogăţia căreia, au vrut s’o reverse asupra liunei întregi. Sunt simpatici prin comoara de gânduri frumoase pe cari fie­care o poartă ascunsă în suflet, prin nă­dejdea ce au căutat s’o sădească în inimile celor doritori de altă viaţă. Şi dacă ministrul cultelor a venit între ei, desigur că pentru câteva clipe a simţit fiorul unei lumi, pe care acum o cunoaşte întâi. Unei lumi, unde nu fac­­unci i­ se zice minciună, unde lipseşte masca urîtă a po­liticianismului, unei lumi, în care singur gândul şi simţirea curată trebuie să fie stă­pâni. Şi dacă ministrul cultelor a presidat această şedinţă, a făcut-o poate cu farme­cul fiorului ce ţi-l dă o lume, pe care atunci începi s-o cunoşti în toate amănuntele ei, în toată strălucitoarea ei frumuseţe. A pre­zidat o întâlnire a celor mai cinstiţi săm­ă­­nători de gânduri. Şi a făcut o excelentă impresie. La şedinţă pe lână o seamă de persona­lităţi marcante ale culturei şi ştiinţei ro­mâneşti, au luat parte şi mulţi înalţi func­ţionari de la ministerul de culte, între cari amintesc pe dnii Mleissner, secretarul ge­neral, apoi d. M. Popescu, administratorul general al Casei Şcoalelor şi alţii. * Şedinţa a de­schis-o d. R.­­Fîrleanul, pre­şedintele societăţei, care a vorbit despre vechile cercuri literare, cari s’au înfiinţat pe vremuri, cari au trăit în diferite epoce la noi. Aceste cercuri literare au luptat, fie­care aşa cum s’a priceput, cum a crezut că este bine, totdeauna conduse însă de dragostea, de cultura noastră. Meritul lor este mare, chiar dacă rezultatele muncei depuse nu au fost acelea, pe cari le-ar fi aşteptat ele. Căci nu totdeauna au fost în­ţelese în intenţiunile lor. Ceea ce se întâm­plă cu singuratici indivizi, se întâmplă şi cu grupările, cari au cea mai curată ţintă. Aceste grupări de scriitori au contribuit în primul rînd la păstrarea unităţii de sim­ţire, la păstrarea unităţei de limbă în toate ţinuturile locuite de Români. Face istoricul actualei grupări a scrii­torilor, grupare ce nu cunoaşte, nu vrea să cunoască şi să facă deosebire intre scrii­torii aparţinători diferitelor şcoala litera­re, întru­cât ţinta tuturora este aceiaşi frumosul. Şi dacă îi deosebeşte ceva este forma, în care cred că trebuie îmbrăcată creaţiunea lor. Societatea s’a pornit din nevoia ce o simţeau scriitorii de a fi uniţi în lupta pentru locul ce li­ se cuvine în via­ţa unui neam. Astăzi suntem abia la înce­putul ei. Să nădăjduim, că având sprijinul tuturor oamenilor de bine, societatea se va des­volta, contribuind tot mai mult la stabilirea armoniei dintre scriitori la ridi­carea prestigiului scriitorilor, la răspândi­rea gustului de cetit. * In câteva cuvinte improvizate în chip fericit, poetul­­’inednat Pavelescu a ară­tat apoi rolul scriitorilor, acestor­ apostoli ai unor vremi ce vor să vie, a arătat care este şi care trebuie să fie idealul lor în via­ţă. Şi, în frumoase cuvinte, mulţumeşte acelora, cari au înţeles pe scriitori, cău­tând a se apropia de ei­ de lumea lor. Mul­ţumeşte dnui Ministru, care a venit să pre­­sideze această şedinţă festivă. * A luat apoi cuvântul d. Arion, mi­nistru al instrucţiei publice. D-sa declară Jules Marc. Traducere de: Zaharia Bărbulescu. Iacob Labotride era fiu de ţăran de prin păr­ţile Ardennes-ulu. Tatăl lui fă­cuise tot ce îi stase în putinţă ca să-i dea cele trebuinieioase studiu­lui în liceu la Ch­­arlesville şi să-l trimită apoi la Saint-Cyr, adorând pe copiind acesta care costase viaţa mamei lui şi trecând asupra-i, toată dragos­tea de care îi era inima în stare. Ieşit cel dintâi din şcoală, era, la 28 ani, unul dintre cei mai uni ofiţeri ataşaţi la statuii onator general, din strada St. Dominique, şi şefii lui puneau in el cele mai mari speranţe. Iacob era tipul adevărat al Ardenezului ve­cin cu frontiera belgiană, înalt, bine legat, dar fără eleganţă, era oacheş, cu ochii negri şi cu privirea caldă. Ai fi crezut că coarde de miazăzi­­a aruncat văpaie în vine şi i-a colorat pielea sau că ocupaţia Fl­andrei de către Spanioli ameste­când sângele celor două rase, era acum întruchi­pată în el. Foarte sărac, locuia întru odaie mică în al cincilea etaj al unei caise din s­tr. Verneutil. Tatăl îi murise, lăsânidu-i puţin lucru. Trăia strîimtorat, din mândrie, nevoind să facă datorii. Dealtfel o­­cupat mereu cu Inorul şi cu studiile, nu mai avea timp de petreceri. Era fericit. Cu toate acestea avea în adâncul intimei o comoară întreagă de dragoste şi suspina uneori când se gândita cu o­­chii tulburaţi, la unele femei şi fete zărite de trei-patru ori pe an la balurile oficiale, la­­minis­ter, la Continental sau la Legiunea de Onoare. Pe la sfârşitul lui Decemvrie 1885, liniştea vieţii lui harnice şi singuratice fu tulburată. în­tâlni, la un bal, o femeie care produse asupra lui o impresie, de care, cu toată ea una, nu putu scăpa. Spunea că se numeşte contesa Ioana d’An­­trague. De o frumuseţe fermecătoare şi primej­dioasă, înaltă, bine făcută, cu dinţii strălucitori, cu buzele cărnoase şi roşii, mereu întredeschise de un zâmbet­ copilăresc, cu părul negru, cu ochii de culoarea 10111111111111 de mahon, strălucind 111- tr’iun chip particular, cu o înfățişare care nu se poate descrie. Ioana d’Aintrague are abia 25 ani. Se zice că-i văduvă. Se duce peste tot. Locuinţa ei din strada Malesherbes este minunat mobilată. Locuieşte acolo cu un bătrân cu barba lungă, cu ochii albaştri, care zice că-i e fată. De unde vine? Cine este? Ce voieşte? — Nimeni nu ştie. Dea­supra unei oglinzi mari din camera ei de culcare, es­te deviza misterioasă. Nimic pentru mine. Un raport poliţienesc pe care îl avem în faţă, dă desluşiri asupra obiceiurilor şi apucăturilor ei ciudate. Raportul se isprăveşte cu fraza urmă­toare: „Contesei Joann­­VAntrague este o viespe e­­xotică; bâzâie prin toate­­cancelariile străine". E sin ioană. Iacob se îndrăgosteşte nebun de ea. Sângele i­ se ridică din obraji. Rătăceşte pri­­n Paris, cău­tând să-şi înşele inima. Nu ghiceşte primejdia acestei dragosti, dar ceea ce ştie, e că viaţa îi e grea şi că, ori­ce ocupaţie nu a devenit nesuferită. Caută s’o vadă. Reuşeşte. Ii mărturiseşte dra­gostea. Ba îl ascultă cu un surâs nevinovat pe buze, cu o bucurie de copil căruia i se spune ceva nou, neînţeles de el până atuinei. Iacob este elo­cvent şi flacăra pasiumei îi însufleţeşte şi-i face să strălucia­scă ochii lui negri. Trec luni. Ba refuză. El o iubeşte şi simte uneori trecând gânduri grozave de sinucidere şi asasinat prin creeru-i înebunit. Ei, mereu liniş­­titâ­­ şi surâzătoare, pare că îi face plăcere chinui­rea unui suflet. Aşteaptă. Ce?... Ca să se apropie nebunia de mânca totul, de pustiuul acesta în luptă, fără mijloace de apărare, cu viclenia dră­cească şi 011 fruimuseţa turburătoare a unei fe­mei. Mai trec câteva săptămâni. lacob Laborde fuge de prieteni. Nu se mai vede pe nicăiri. E galben la faţă şi slab. Ochii i­ s’au dus în fundul capului. Umerii par’că poartă o povară nevăzută, aşa îi sunt de încovăiaţi. Are înfăţişarea unui bătrân. Prietenii sunt îngrijaţi. Lau căutat, au vrut să-l distreze, dar el a refuzat. A preferat să rămână singur. Trăieşte cu gândull la contesă, sa­u, îi mai bine zis, moare gândindu-se la ea. De ce nu-il vrea ? Că doar nu-i v­re­o sfântă, ştie el. A avut şi ea aventuri. I­ s-au spus toate. I-au amărât sufletul, dar nu i-au înăbuşit dragos­tea. Şi suferă cu atât mai mult cu cât iubeşte fără stimă şi cu cât îi e groază să iubească!... E bogată. Trăieşte ca o prinţesă. De unde are bani? Nu ştie nimeni; de altfel miei nu se ocupă nimeni. Așa­dar nu o sperie sărăcia lui Iacob. Ce vrea atunci ? O întrebă într’o seară când îi sta în genunchi în budoarul ei îmbrăcat în catifea de culoare în­chisă, căptușit, ca o cutie de bijuterii și luminat

Next