Tribuna, ianuarie 1912 (Anul 16, nr. 1-24)

1912-01-02 / nr. 1

De Anul Nou. De A. D. Xenopol. Optimismul este adânc înrădăcinat în sufletul omenesc şi de aceea totdeauna anul cel nou este aşteptat ca şi când ar fi să vină cu un car plin de speranţe realizate. Dar, pe ce se întemeiază această credinţă tot atât de nestrămutată, pe cât e de oarbă? Pe faptul fizic care determină înoirea anului, învârtirea pământului în jurul soarelui — de sigur că nu, căci atunci ar trebui să ne aşteptăm la repetarea celor petrecute, după cum se repetă anotimpurile şi lungimea respectivă a zilelor şi a nopţilor. Şi dacă anul împlinit ar fi adus rele, aceste ar putea să se întoarcă. Pe faptul istoric al desfăşurării evenimentelor cu atât mai puţin, căci istoria este un lanţ veşnic schimbător de evenimente, aşa că nici binele nici râul nu sunt stătătoare ci veşnic prinse în schimbări. Cum se pot împlini acestea peste putinţă a o spune şi, totuş, este un mijloc de a întrevedea măcar viitorul omenesc dinseriile de fapte petrecute până atunci. Şi in acest caz suntem în drept, până la un punct, să fim optimişti când desvoltarea ■Ar până atunci a mers spre bine, precum putem iarăş cu oarecare cuvânt să privim viitorul cu îngrijorare când direcţia în care se mişcă evoluţia tinde spre rău. Ce să facă Românii? Să privească şi acest an nou pe care nesfârşirea veacurilor il revarsă asupra noastră, cu încrederea în care trăim? Să cercetăm evoluţia de până acuma pentru a putea da un răspuns. Nu se poate tăgădui că poporul român, care la începutul căderii lui sub Unguri păstrase o mulţime de drepturi asigurătoare a existenţei lui, le-a pierdut pe rînd, aşa că dacă pe atunci ar fi fost vorba de a întrevedea viitorul, — el s’ar fi arătat posomorit şi nesigur, având în fundul lui mormântul în care păru că poporul român trebuia să se îngroape. Dar el nu era menit să moară sau chiar dacă murise, el trebuia să reînvie și să urce iar scara suitoare a propășirii, după ce coborîse atât de adânc pe aceea a decăderii. Coborîse, cum spune singurul nostru filozof de până cuma Vasile Conta, arcul spre vale şi acuma îi venise rîndul să urce iarăş pe arcul îndreptat, cătră cuhne. Evoluţia viitoare a poporului român îl înalţă fără încetare din pulbere cătră soare şi lumină; din neştiinţă adâncă şi neagră cătră conştiinţa de sine; din sărăcie lucie cătră bună stare, de înjosire şi robie cătră mândrie şi vrednicie omenească.• Această mişcare suitoare trebuie să ajungă şi la o culme înainte a se coborî din nou, — în cazul când oluţia ne-ar păsa încă odată acest, p.. ar amar de bai». Când am căzut am ajun- iatundi, decât care cărere men joasă nu era cu putinţă. Pentru ce când ne înălţăm să nu ajungem culmea ! Care este aceasta şi care este soarele ce o va încălzi, aceasta o presimt cutele mai ascunse ale sufletului nostru. Dar pentru a ajunge acele înălţimi, trebuie să ne urcăm tot mai sus pe scara propăşirii; trebuie să trăim ca popor deosebit vinovându-ne graiul, cugetul şi simţirea nească; trebuie să dobândim numai dentt libertatea de a ne desvolta aşa cum o cer, firea noastră cea mai intimă. Trebuie, deci, să ieşim din iadul în care ne sbatem astăzi şi din suferinţa îngrozitoare de a vedea rodul întregei noastre munci mergând să îngraşe numai corpul şi să îmbogăţească mintea acelora ce vreau să ne înghită de vii. Trebuie să ne dobândim şi noi dreptul de a trăi ca oameni, ca popor, ca element etnic deosebit. Şi aceasta trebuie să se întâmple, căci toate pasurile făcute dela începutul veacului trecut încoace şi până astăzi au mers în acest sens. Mintea ni s’a desvoltat; conştiinţa naţională ni s’a întărit; avuţia ni s’a sporit; lumea străină care nu ne cunoştea a început să se intereseze de soartea noastră şi s’a convins pe partea cui este dreptatea în lungul şi aprigul proces dintre noi şi Unguri. Ori cât ar fi asupritorii noştri de îndărătnici în apucăturile lor; ori cât ar fi ei de lipsiţi de simţământul dreptăţii; ori cât ar crede ei că cu puterea şi sâlnicia pot răsbi totul, — ei trebuie măcar prii reflexul părerilor străine, dacă nu prin propria lor convingere să vadă că dreptatea nu este pe partea lor şi oricât ar fi dreptatea de prigonită în această lume, izbânda finală tot a ei este. De aceea să luptăm cu cea mai mare bărbăţie şi cu convingerea că trebuie să repurtăm victoria. Iar anul nou care se Cam şi Avei. De Victor Eftimin. i An nou. Unan, doi, trei ani, treizeci, patruzeci. • Şi în patruzeci de ani, câte patruzeci de mătănii pe zi şi câte cincizeci şi două de luminări pe an, Sfântului Vasile. L’o fi iertat? Clopotele-şi picură lin cântarea, sub bolta de eticlă albastră a cerului, sub bolta care tremură înfiorată şi răsună prelung. Iar pustnicul Evghenie se uită în sus şi se miră de atâta lumină. Câmpia degeră în razele dimineţii şi sclipeşte din mii de ochi argintii şi reci ai zăpezii. Iar pustnicul Evghenie, care în tinereţe fusese tâlhar şi omorâse oameni, — se uită de-a lungul câmpiei, închide ochii de atâta strălucire şi simte în inimă bucurie de copil. Par’că i-air fi plouat o apă luminoasă în suflet şi i-l’a curăţit şi i-l’a umplut de raze. Ce vrei ? In patruzeci de ani câte patruzeci de mătănii pe zi şi câte cincizeci şi două de luminări pe an Sfântului Vasile. Cum să nu-l ierte? Clopotele îşi picură lin cântarea ca o poveste de demult. Pe dealuri, departe, sămănate în zăpadă, satele îşi suflă fumul în văzduhul limpede şi lovesc bolta de sticlă albastră a ceriului, cu ciocanele clopotelor. Iar aierul tremură prelung de ieste tot undele glasurilor de aramă se adună şi despre pustnic în murmure de gârlă liniştită, v nn mereu acum ca o mustrare, acum ca o mânăiere. Şi-i spun povestea vieţii lui, răsleţite în ocrii Epirului, adunată apoi în chilia aceea înunecoasă din vîrful muntelui, lângă bisericuţa sfântului Vasile. In vale se taie drumurile. Unul o ia încolo spre Ianina, iar altele spre tîrgurile mărunte dintre dealuri. Iar pustnicul Evghenie stă sus şi vede numai mogăldeţele ce trec pe căile încrucişate. Stă sus şi iarna-i bat vânturile, iar lupii dau ocol, urlând, bisericuţei şi chiliei. Toamna însă, vântul aduce de pretutindeni miros de cimtru, iar când înzăpezesc întâia oară creştetele munţilor depărtaţi, ciorchinii din viişoară se întânăresc şi miroasă a smirnă şi tămâie. Vin bun şi vânturi răcoritoare are toată vara Evghenie Anahoretul. De n’ar fi ele, s’ar duce dracului cele patruzeci de mătănii pe zi şi nu l’ar mai ţine încheieturile. Şi nici luminare nu i-ar mai aprinde sfântului Vasile. Dumineca, dacă nu s’ar coborî cu plosca plină de vin auriu, s’o vândă turcului din capul târgului şi să-şi cumpere smirnă şi făclii de ceară curată. Lumea-l ştie pe Evghenie şi-l iubeşte, că-i om de omenie şi nu vorbeşte mult. Are barba căruntă, ochii închişi de pleoapele groase, apăsate de potcapiul greu ca o căciulă. De-acolo însă, de sub sprâncenele stufoase, aruncă de multe ori, priviri de blândeţe care mângâie. Drumeţii vin la el în ceasurile vecerniei, ori Duminecile dimineaţa ca să-i sfinţească cu o fărâmă de anaforă şi ca o mare de drum. Vin fârşeroţi şi ciobani de tot felul, chiristigii greci, chiristigii arnăuţi, voinici albanezi şi pescari bulgari de pe marginea lacului Ohridei. Iar Evghenie are vorbe bune pentru toţi şi sfaturi şi câte un colţ de prescură uscată, rămasă de la cine ştie ce sărbătoare de demult. întâi, de câte ori binecuvânta pe cineva, îi cam venea să râdâ, dar apoi se învăţase. Vremile de altă dată i se ştergeau din minte încetul cu încetul şi se credea vrednic să-şi încrucişeze două degete din mâna dreaptă, ori de câte ori îşi pleca ochii la pământ vr’un pribeag rătăcit pe vârful muntelui. Bătrînele care veneau în fiecare Sâmbătă din târg îi sărutau mâna dreaptă care învârtise junghiul de mult şi apăsase de trăgaciul carabinei. Nimeni nu ştia cine fusese cuviosul anahoret, acum patruzeci de ani. Numai el, şi clopotele care bateau acum de pretutindeni şi-şi trimiteau mănunchiurile de glasuri resfirîndu-le şi dându-le apoi într’unul singur, pe bolta limpede a cerului. Numai el ştia, — şi clopotele care îi vorbeau de departe, din zarea satelor pe cari le cutrierase el în tinereţe, şi-i aminteau viaţa lui de odinoară, păcătoasa, viaţă a zilelor de haiduc. Un an, doi ani, treizeci, patruzeci de ani trecuseră de atunci. Cine fusese mai înainte? Un câne fără stăpân, bătut şi alungat de pretutindeni, un drumeţ fără cămin, gonit de umbre înfricoşate, de umbre şi de remuşcări. Doarme în peşteri sau stufişe, mănâncă pâne neagră şi tare. Astăzi cerşea, mâne flămânzea, iar poimâne ucidea oameni la răscrucea potecilor. Iar când îl răsbea foamea şi ura, se pitula în turnuri de biserică ori în staule şi dădea foc. Rînjea în umbră şi-i venea să mănânce flăcările roşii, care lingeau văzduhul şi lăsau dâre de fum pe unde trecuseră. Iarna alerga în câte-o văgăună de munte, ucidea corbi şi mânca, mânca zăpadă ca să-şi potolească setea, iar când despoia vreun drumeţ, se ducea în târgurile cele mai vestite, ca să bea vin roşu, scump, dulce şi gros. Se îmbăta atunci, începea să urle, ochii i-se înroşiau şi plângeau apoi, cu lacrămi cât aluna. De ce plângea tâlharul în clipe de beție ? Intr’o zi de Anul Nou, a văzut cerul albastru 21|9l,9^cc[KiyTECAr^1^ Anul XVI. Arad, Duminecă, 1|14 Ianuarie 1912 Nr. 1 ABONAMENTUL Pe un an .28 Cer. Pt rai jum. P« a luni 14 « 2.40 « S mirul de zi pentru Reni#ți străinătate pe an 40 franci. fmiefen pentru praf ţi comitat 582.TRIBUNA li u IREDACŢIA' ţl ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. SO ASERŢIUNILE *t primae ia administraţie. Muţamite publice ţi Loe De*c»is cost* fiecare 5tr „ 90 «Ier? M#nttscrnte nu a în# i«ă.