Tribuna, 1958 (Anul 2, nr. 1-52)

1958-03-01 / nr. 9

Debut SCRISORILE UNUI SOLDAT FRANCEZ TRIMIS ÎN ALGERIA Impresie Vaporul cenușiu s-a lipit înfiorat de cheiul, palidul chei algerian... Colosul ne-a deșertat să pătăm țărmul alb cu cenușiul hainelor noastre. Aici totul e alb. Burnusurile Flutura amețite de vîntul alb; Zborul păsărilor tot alb­e. Bărbile batrinilor poartă Albul anilor nespuși nimănui. Și porumbeii sunt albi asemenea celor Din turnul bisericii noastre. Numai cerul e negru. II indoliaza gemetele algerienilor Torturați și uciși în fiecare ceas... încolo totul e alb, alb ... Am întrebat și pe alții Și nimeni nu știe să-mi spună De ce pingărim albul întinderilor Cu cenușiul uniformelor noastre. De ce speriem rîsul copiilor Cu comenzi strigate intr-o limbă pe care ei n-o înțeleg ... Din articolele despre comic pu­blicate in Contemporanul (Comicul minimalizează? de G. Horodincă și­­ visul care nu depreciază de V. Că­lin), s-a putut reține ca valabilă ideea existenței unui comic care nu minimalizează și un rîs ce nu depreciază. Prin comentarea exem­plelor, se demonstrează că zîmbe­­tul de aprobare și simpatie se ivește cînd dincolo de situația haz­lie iu care este pus personajul, a­­par calitățile lui vrednice de apre­­ciere — ceea ce ne face să pri­vim cu înțelegere situația de rîs în care se înfățișează el. Și invers,­­simpatia dispare complet cînd sub masca smulsă de pe obrazul lui a­­par însușiri ce nu merită decît dis­preț. De aici și necesitatea de­ a­­ face distincție între diferitele ca­tegorii ale comicului, izvorîte din­­tr-o reacție umană unică: rîsul. Cel­­ de-al doilea articol precizează că umorul și ironia ar corespunde ce­lor două situații amintite mai sus, umorul stîrnind un rîs binevoitor în fața unor aparențe ce ascund ■­•esențe merituoase, iar ironia sanc­­­ționînd prin rîs ce e condamnabil. Distincția între ironie și umor ar rezulta deci din atitudinea scrii­torului față de personajele și si­tuațiile date. Insă, tocmai ținînd seama de această atitudine, dis­tincția de mai sus ne pare insu­ficient dovedită. Este adevărat că in general noi simpatizăm pe omul "vrednic și îl disprețuim" pe cel ne­trebnic, dar pentru a înțelege sim­patia exprimată prin umor, cît și disprețul exprimat prin ironie, e •necesar să știm care sînt motivele­­ acestor atitudini, dincolo de dis­tincția morală între bine și rău. De fapt, cititorul manifestă indul­gență față de ciudățenia sau stîn­­•găcia cuiva, dacă dincolo de ele se descoperă o intenție bună. Dacă am­ reduce însă la atît distincția între cele două forme ale comicu­lui ar însemna să admitem că per­sonajul are umor dar pentru o a­­­numită categorie de oameni, cei ca­­­re sînt alături de el, nu și pentru­­ dușmanii lui, care l-ar considera u­n simplu nepricenit vrednic de rîs. Mai mult, ar însemna că nici -o distincție n-ar fi posibilă între cele două forme ale comicului, pînă cînd nu toți oamenii ar avea exact aceleași concepții despre valorile admirate sau disprețuite. Ori, de vreme ce încă nu toți au ajuns la același ideal de viață, atît ironia cît și umorul n-ar mai avea nici -o valoare educativă. Articolele a­­mintite se pare că ar accepta par­țial o astfel de concluzie, susținînd "ideea că umorul este străin de "elementul satiric, satira identificîn­­du-se cu ironia. Este ceea ce sus­ține și P. Drăghici într-un articol din Tribuna (Rîsul satiric și rîsul umoristic). Satira este mai puțin­­ vizibilă, e drept, în umor — a­­­ceasta mulțumindu-se să înfiereze răul. În legătură cu aceasta TV tShaw făcea o comparație. ..Dacă ai un abces ii ceri doctorului să li-l taie, nu întrebi ce are să-ți pu­nă un loc“. Dar asta nu înseamnă­­ că umorul nu are o funcție socială,­­ca și ironia, ci numai că simpatia cititorului pentru cel luat în rîs nu se poate explica doar prin inten­țiile bune ale acestuia. Și nici nu putem face o distincție între umor și ironie bazîndu-ne­­ atitudinea doar pe­urmărirea intențiilor personaju­lui. Umorul este de fapt un rîs in­dulgent, însă indulgența aceasta provine din faptul că cititorul se recunoaște în situația personajului vrednică de ris, nu în situația lui vrednică de admirație. Pentru dovedi aceasta trebuie să cunoaș­t tem în ce constă comicul exprimat prin umor cît și cel exprimat prin ironie. Deocamdată ne oprim la prima problemă. Prin comic în gen­eral înțelegem sentimentul ce rezultă dintr-o con­tradicție între intenție și faptă, mai precis, între intenția și fapta să­­vîrșită cu conștiința că prin ea in­tenția se realizează întocmai, deși contradicția este vădită pentru ori­cine, în afar­­ de cel care vrea să le pună de acord. Totuși există ca­zuri cînd contradicția este vădită și pentru acesta, astfel că el rîde de sine alături de spectatori sau cititori. Mai mult, chiar dacă rîde de sine o face pentru a rîde de spectatorul care-l crede atît de prost că nu-și dă seama de contradicția în care se află. Cînd personajul se recunoaște într-o contradicție în care, totuși, rămîne pentru a o face vădită altora, ca bunăoară în fil­mul Don Juan, comicul pe care el il stîrnește este umor. Așadar u­­morul este o categorie a comicului, prin care cel luat în rîs se recu­noaște în greșala batjocorită de alții ori de el însuși. Și, de vreme ce izvorul rîsului este prostia care împiedecă observarea contradicției comice, umorul presupune, am spune o mască a prostiei. In cazul cînd și cititorul se recunoaște în situația personajului, cînd rîde de situația acestuia, de fapt rîde de el însuși, dacă are umor. Rîsul im­plică disprețuire, distanță, de­­aceea în mod obișnuit nu rîdem cu toată sinceritatea de cei pe ca­re îi iubim și sîntem chiar jenați cînd alții o fac în fața noastră. Cu atît mai greu să rîdem de noi înși­ne. Cînd omul se recunoaște în prostul de care rîde, rîsul devine amar. Această amărăciune este spe­cifică umorului, determinată de re­cunoașterea celui care rîde în cel de care rîde. Cel luat în rîs se poate apăra de prostia pe care o disprețuiește, numai dovedind că sub masca ei se ascunde conștiin­ța contradicției din care izvorăște comicul, adică „făcînd pe prostul“. In acest caz el nu numai că nu se supără cînd pe bună dreptate este luat în rîs de altul, ci își recu­noaște lui însuși această calitate pentru a putea rîde și mai bine, sub această mască, permițîndu-și nesocotirea oricărui convenționalism, a oricărei rezerve critice. Așadar, în umor nu trecem cu vederea fapta pentru că intenția a fost bună, ci pentru că în fapta vrednică de rîs apar uneori cele mai bune intenții ale omului. Și nu pentru intenție este iertat cel luat în rîs, ci pentru că așa e viața, sîntem uneori vrednici de rîs, chiar fără să vrem. Rîsul umoristic nu este deci numai amar ci și u­­man; rîdem de altul iubindu-ne pe noi înșine în el, cu toate greșelile noastre recunoscute în ale altora, față de care sîntem indulgenți din indulgență față de noi înșine. * In acest sens numai, se poate vorbi de o „înțelegere“ în umor, spre deosebire de ironie. Un exemplu, amintit în artico­lele citate: Don Quijote. Este a­­devărat că Don Quijote provoacă sentimentul comicului prin felul ne­potrivit în care vrea să-și reali­zeze intențiile, însă pentru că a­­ceasta se datorește nebuniei lui, nu este el însuși vinovat că nu ob­servă contradicția; în locul dispre­țului apare mila. Totuși, personajul n-ar avea umor dacă nebunia lui n-ar ascunde o ingeniozitate — au­torul cărții chiar spune că scris-o pentru a face pe oameni să o urască ,închipuitele și desperechia­­tele povești din cărțile cavalerești“ adică, am spune altfel, să urască idealurile unei lumi pe care autorul însuși a disprețuit-o, din pragul alteia noi. Pentru a face și mai vădită contradicția, autorul i-a dat cavalerului ca însoțitor pe Sancho Panza — omul sănătos la minte care s-a lăsat antrenat de, nebunia cavalerului cu gîndul vădit de a dobîndi și el vreo „insulă“ pe care s-o guverneze, cu toate că putea vedea foarte­ bine cum idealurile urmărite nu sînt decît mori de vînt. Rolul scutierului lîngă cavaler este de a se arăta cum și omul sănătos la cap poate urmări uneori în via­ță himere. Dată fiind intenția au­torului, noi înșine ne recunoaștem ușor în naivitatea scutierului, vedem morile de vînt și totuși sîntem u­­neori ispitiți de nebunia cavaleru­lui. Se mai poate spune atunci că indulgența față de faptă provine din raportarea ei la intenție? Se poate, evident, în cazul că prin recunoaște­rea noastră în faptele scutierului sănătos la minte putem să-l urmăm conștienți că așa este uneori viața, omul se lasă antrenat de anumite idealuri fără de care n-ar putea trăi, chiar dacă între ideal și realitate rămîne uneori o distanță. Altfel spus, chiar dacă omul se recunoaște uneori în lup­tele cu morile de vînt alături de iscusitul cavaler. De aceea, pe bună dreptate s-a zis că Don Qui­jote este personajul cel mai umo­ristic pe care l-a creat vreodată geniul unui mare poet și că dintre marii umoriști ai literaturii Cervan­tes are cele mai multe lacrimi în zîmbetul său. Nu putem să nu-l iubim pe Don Quijote, dar în mă­sura în care rîdem de el, adică nu-l mai scuzăm cu nebunia lui, recunoaștem că această nebunie nu este doar a lui ci și a noastră înșine, care ne regăsim în omul sănătos la minte, scutierul lui. Așadar avem înțelegerea pentru in­tențiile lui pentru că mai întîi avem înțelegere pentru fapta lui — și nu invers, de vreme ce intenția se vădește ca o nebunie, vrednică de rîs la un om cuminte cum este scutierul și uneori la noi toți care rîdem de el. Dintre toate formele de satiră, umorul este, în adevăr, cea mai amară și blîndă — dar valoarea lui educativă intră în funcțiune, bineînțeles, deabia cînd omul are îndrăzneala să ia viața așa cum este, chiar dacă intențiile nu coin­cid întotdeauna cu faptele. De aceea în toate formele de exprimare a umorului observatorul nu trebuie „să rîdă ca prostul“, cum se spu­ne. Este adevărat că există și unii oameni, care rîd prostește, adică fără să știe prea bine de ce­. Dar, de cele mai multe ori insinuarea de „rîs prostesc“ cu care se apără cel luat în rîs, do­vedește doar că supărarea lui este neîntemeiată, ea ori ascunde inten­ția perfidă de a minimaliza batjo­cura prin deprecierea autorului ei, ori gravitatea omului ce „nu înțe­lege de glumă“. Și într-o formă și în cealaltă, cel luat în rîs este a­­devăratu­l prost. Cel ce rîde nu este el însuși vrednic de rîs decît în cazul că n-are suficient umor, cînd în observația lui cel luat în rîs nu se poate recunoaște. Există o limită unde prostia adevărată se confundă cu masca ei și dacă omul este lipsit de umor nici nu mai obser­vă că „făcînd pe prostul“ își dez­golește adevărata lui prostie: în loc să recunoască în mască doar forma „prostească“ a unei înțelepciuni, susține că masca exprimă adevă­rata lui înțelepciune. Dacă este odată el nu-și va mai putea arăta obrazul în lume fără să fie vred­nic de rîs ca unul ce-a uitat că umorul nu-l privește pe om „de sus“ ci din însăși greșelile lui. A­­ceas­tă atitudine este caracteristică omului care de obicei se rușinează că a plecat „de jos“ și cînd vrea să pară în rîndul celor de jos do­vedește o­ oarecare „înțelegere“ pen­tru „omul prost“. Un rîs de acest fel este în adevăr minimalizator, mai mult, este chiar jignitor în ca­zul cînd dincolo de fapta luată în rîs se observă intenții bune. Iar scriitorul care prezintă astfel lu­mea „omului simplu“ n-a nimerit umorul cel mai sănătos. Cei ce, prin apartenență socială, s-au considerat astă dată ca sin­gurii posesori ai calităților ome­nești, au avut un dispreț suveran pentru „prostime“, uitînd că „pros­timea“ de multe ori folosea masca prostiei doar pentru a critica pe cei de sus. In acest fel putem spune că Figaro, eroul lui Beaumar­­chias — îl amintim pentru că a fost dat ca exemplu în articolele citate — are umor cu atît mai mult cu­­ cît autorul însuși, înțelegînd func­ția satirică a umorului, a făcut din el mandatarul unei noi societăți, cu o nouă concepție de viață. Exem­plele s-ar putea înmulți pentru a arăta în ce fel scriitorii, împrumu­­tînd forma de critică socială folo­sită de „ prostime“, au ajutat prin literatura lor la progresul societății. Din aceste motive nu putem ac­cepta nici ideea, surprinzătoare, susținută de P. Drăghici, că „pri­vit istoric, umorul este o cucerire a timpurilor moderne, atingindu-și a­­pogeul in curentul romantic". Ar fi greu să credem că pînă în epo­ca romantică omul simplu n-ar fi știut ce este umorul. Dimpotrivă, scriitorii culți l-au învățat de la „prostime“ e drept, odată cu epo­ca modernă mai ales, cînd roman­tismul a sporit interesul pentru toate formele de creație populară. In literatura noastră de exemplu, fără nici un romantism, Ion Ne­­culce, despre care s-ar fi putut spu­ne că nu era nici el „om prost de felul lui“ deoarece era mare boier, a batjocorit în felul „omului prost“ anumite defecte ale celor de sus, chiar ale domnitorilor, scuzîndu-se că „așa socotesc eu cu firea mea această proastă“. Sau Creangă, a învățat el umorul de la Eminescu, romanticul, ori mai degrabă de la țăranii din Humulești, mai ales că el însuși a rămas tot un țăran? „Țărăniile“ lui au dovedit înțelep­ciunea de viață a poporului, for­mulată uneori direct, sub formă de zicătoare, sau indirect, în proverbe. Și zicătoarea și proverbul exprimă principii de conduită morală, însă în proverbe umorul este mai veri­tabil tocmai pentru că metafora pa­re o formă mai „nevinovată“ de înfățișare a defectelor oamenilor. In conclu­zie, există primejdia, semnalată de Beaumarchais, ca spectatorul sau cititorul, spre ru­șinea moralei, să se surprindă în omul cu defecte și să ia parte a­­cestuia tocmai pentru că omul cins­tit este totdeauna mai puțin hazliu. Vinovat însă de aceasta nu este scriitorul care n-a știut să limiteze simpatia pentru personajele sale sub a căror mască se descopăr as­pectele detestabile ale vieții. Vino­vat este cititorul care, cu umorul lui, descoperindu-se în personaj, merge prea departe cu înțelegerea defectelor lui. Și aceste limite nu sînt fixate de scriitor decît în mă­sura în care și el, ca și cititorul, reflectă în umor o anumită con­cepție etică despre viață, concepție determinată la rîndul ei de însăși structura societății. Intr-o societate axată pe valori morale bine stabi­lite prin modul ei de viață nu există pericolul efectului negativ al comicului care nu minimalizează. Dimpotrivă, "umorul e semnul tă­riei morale a acestei societăți care, pentru a putea fi cît mai aproape de idealurile urmărite, se privește mai întîi așa cum­­ este, de la ni­velul vieții însăși în care trăiește. Spre deosebire de ironie, care pre­supune o altă perspectivă. • EUGEN TODORAN Alte scrisori Aici zilele picură greu ... Sunt bolnave de albul algerian Și de negrul din sufletul nostru. bolnave de soarele acesta dogoritor Care se lipește de hainele cenușii. Doamne, cu­ mă mai ții în Alger? In fiecare zi unul din noi pleacă... NI îngropăm în curtea unei biserici Și-I uităm ca pe­ un cîntec. In fiecare zi impușcăm un bătrin Despre care algerienii spun că e sfînt. N­ lăsăm să putrezească pe cimpuri Și ne adoarme în minte Ca o tristă poveste bretonă. In fiecare zi, în fiecare noapte îmi aduc aminte de tine. Te mîngîi lung cu privirea în mersul legănat al negreselor. In zborul înalt al cocorilor care fură primăvara din Alger Și o fac departe, în nord, în fiecare zi, în fiecare noapte... • Scrisoarea nescrisă M-au trimis s-a prind un sat Cu femei și copii... M-am gîndit la voi și N-am vrut să vă ard de vii. Altul — fiul unui brutar din Toulouse — A luat bidonul cu benzină și s-a dus. O împușcătură... Și eu Am rămas rece pe marginea caldă de drum Nu mă întrebați cum. Am rămas în marginea de drum Ca o cruce doborita de furtună. Păsări, păsări cu aripi de fum Vin la fiecare răsărit de lună. Vin... Vin... și orbitele mele rid Și rude și cămașa albă, sfișiata. Păsările negre îmi caută inima Dar n-o vor găsi niciodată. Le las să caute și nu le spun Că răzvrătită, inima mea. A zburat și-n alte piepturi bate Inima mea, inima mea... VALENTIN MUNTEANU 7

Next