Tribuna, 1965 (Anul 9, nr. 1-51)

1965-07-22 / nr. 29

în ultimii ani, publicațiile de specialitate au acordat un spațiu larg discuțiilor referitoare la cu­rentele literare. S-au exprimat puncte de vedere contradictorii, s-au purtat polemici, dar, evident, chiar prin aceasta, istoria literară a avut numai de cîștigat. Proble­ma, atît de complexă, a rămas încă deschisă. Tocmai de aceea, găsim lăuda­bilă inițiativa Gazetei literare (nr. 28/691, din 8 iulie a.c.), care, cu prilejul unei „mese rotunde", a invitat istorici și critici literari cu­noscuți, să discute despre „scriitori, curente, interpretări". Se face, aici, un dublu efort merituos: ace­ Opinii Sămănătorism, O­ ra de apreciere a rezultatelor de pînă acum și, totodată, definirea căilor și metodelor fertile cercetă­rilor viitoare. Subscriem fără rezerve inițiati­vei Gazetei literare, dar conside­răm că este necesar, in același timp, să facem citeva observații pe marginea părerilor exprimate de Dumitru Micu. Răspunzind părerilor potrivit cărora ar trebui încadrați sămă­nătorismului și unii scriitori ca Sadoveanu, Goga, Agâibiceanu și Brătescu-V­oinești, pe temeiul „tendinței naționale­­ evidente în opera lor, Dumitru Micu averti­zează că, dacă se acceptă această soluție, „dispare orice deosebire între mișcarea Semănătorului­ și a Vieții românești", întrucît aceeași tendință națională „este proprie și Semănătorului și Vieții româ­nești și Luceafărului din Sibiu”. Apoi afirmă că la Viața româ­nească „se pune accentul pe sóri­al", în vreme ce doctrina Semă­nătorului are, in orientarea sa că­tre sat, „un caracter etnicist" (s. n.). Ni se pare că o asemenea for­mulare a deosebirii dintre cele două curente folosește termeni im­proprii (ceea ce poate duce la confuzii) și neconcludenți. Dacă Nicolae Iorga, ideologul principal al sămănătorismului, i-a dat aces­tuia „un caracter­­ etnicist", în­seamnă că el a pus un mai neîn­semnat „accent pe social"? Dimpotrivă, Iorga, teoretizind doctrina căreia i-a și dat contur precis, a afirmat în repetate rîn­­duri, susținut, rolul social al lite­raturii pe care o dorea promovată (v. O nouă epocă de cultură, în Semănătorul, 1903, nr. 20, Boieri­mea de țară care se duce, 1905, nr. 47, Scriitori români și învăță­turile zilelor din urmă, 1906, nr. 13, Rostul închipuit și cel adevă­rat al literaturii etc.), dar el a convertit militantismul literaturii într-o acțiune generală de „mo­ralizare", cu scopul realizării unei armonii deasupra claselor. (In treacăt fie spus, aceeași idee o gă­sim, în esență, formulată de Via­ poporanism: delimitare dură în „Cărți pentru popor"). N. Iorga, ca și C. Stere, a negat exis­tența proletariatului la noi, precum și posibilitatea dezvoltării capita­liste a României (încă o tangență vizibilă a celor două curente, pe lângă „tendința națională"). Apoi, în timp ce ideologul să­mănătorismului, atît în implicații­le social-politice cît și literar-es­tetice ale curentului, a fost unul și același, N. Iorga, ideologia li­terară a poporanismului a fost for­mulată exclusiv de Garabet Ibrăi­­leanu (care s-a referit o singură dată, în teoretizările sale, la pro­bleme social-politice, în articolul Poporanismul, publicat în Curen­tul nou, 1906, nr. 3), iar formula­rea doctrinei social-politice po­poraniste propriu-zise i-a revenit lui C. Stere, între doctrina literară a sămănă­torismului­­ și literatura promovată de acest curent, îndeosebi litera­tura minoră a puzderiei de „ani­­malicule literare"), și ideile so­cial-politice sămănătoriste a exis­tat o mai strînsă legătură decît între doctrina social-politică po­poranistă (în formularea lui Ste­re), pe de o parte, și doctrina li­­terar-estetică poporanistă (in for­mularea lui Ibrăileanu), ilustrată de literatura Vieții românești, pe de altă parte, în iarăși poporanismul (Viața românească, 1911, nr. 12), Ibrăi­­leanu cerea literaturii un specific național cît mai pregnant, atitudi­ne de simpatie față de țărănime, „originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești", ceea ce, rezumind doctrina litera­ră poporanistă, ne arată limpede că nu este vorba decît despre o profesiune de credință tipic realis­tă. De altfel, istoria literară a și precizat că așa-zisa „literatură po­poranistă" este, realmente, litera­tură realist-critică românească în­­tr-o epocă istorică a dezvoltării ei. Este adevărat că „tendința na­țională" caracterizează deopotrivă sămănătorismul și poporanismul, dar această tendință este înțelea­să diferit de ideologii celor două curente (fapt ce trebuie precizat și subliniat). Cît privește „etni­­cismul" sămănătorismului (fără e­­ventualul sens peiorativ al terme­nului), el este prezent și în lite­ratura autentică a scriitorilor din cercul Vieții românești (v. de e­­xemplu Baltagul, romanul de ma­re importanță al lui Sadoveanu). Așadar, noi credem că este pre­zent în aceeași măsură (dacă nu mai pronunțat) „accentul social" în ideologia sămănătorismului, ca și în ideologia poporanismului. „Accentul social", tendința so­cial-politică fiind caracteristică și sămănătorismului și poporanismu­lui, credem că deosebirea celor două curente se află în sensul și finalitatea celor două ideologii: conștient sau inconștient de acest lucru, sămănătorismul a militat pentru perpetuarea unor realități feudale­­ prelungite, prin specificul dezvoltării istorice a țării noastre, pînă la întîia reformă agrară ade­vărată, aceea din 1945), în vreme ce poporanismul (ne referim la ideologia social-politică) servea în primul rînd interesele burghe­ziei rurale din România primelor decenii ale secolului nostru. TITUS BALAȘA TREI POEȚI 1. Al. Căprarii! Cei trei poeți despre care am dori să scriem cîteva rînduri, Al. Căprariu, Ștefan Aug. Doinaș și Ion Vinea, țin, fiecare, de altă ge­nerație, fiecare cu atributele ei distincte, peste care, totuși, punți de apropiere ar putea fi azvîrlite, altele în orice caz, decît aceea, întru totul formală, a primului vo­lum tipărit. Ba, dacă e să fim drepți, avem toate motivele să re­gretăm a­ nu fi început, cu rîn­­durile de față, seria unor „lecturi intîrziate", celor trei culegeri de poeme ale autorilor mai sus enun­țați, avînd să se adauge alte ti­tluri, precum Cordovanii de Ion Lăncrănjan, Domnul Daltaban de Seraschier de Alexandru Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati de Al. Oprea, Soare pe zăpezi de Camil Baltazar, Cartea Mironei de Cella Serghi, Umbra plopilor de Ion Ho­­rjea și încă alte atîtea tipărituri, cu­ stagii de adăstare, mai mult sau mai puțin apreciabile, ce ar fi scos din sărite, cum obicinuia, pe delicatul romancier de forma­ție proustiană Anton Hulban. Sunt aproape opt trimestre de cînd Orizonturi, placheta de ver­suri cu care Al. Căprariu a de­butat, și în planul editorial, văzu lumina tiparului și da­că nu ne-am învrednicit în­că a semnala variatele gra­ții ale poeziei sale, n-am urmărit mai puțin activitatea poetică, multiplă, a tînărului nostru con­frate, din care voi aminti doar două dintre faptele sale literare, cele mai pregnante. Cu toate că îndeajuns cunoscute cititorilor Tribunei, a le reaminti, aici și as­tăzi, în capul acestei sumare re­cenzii, e mai mult decît un sim­plu gest protocolar. Mă refer, în primul rînd, la recviemul, pe cît de sobru și grav, pe atît de du­ios, pe care Al. Căprariu l-a gra­vat pe urna funerară a regretatu­lui nostru George Călinescu, poem de altă factură, firește, însă egal în frumusețe cu Cantilena, ce Tu­dor Arghezi a dedicat aceluiași mare doliu al culturii noastre. Ad­mirația lui Al. Căprariu, pentru mai marele său, ne este cunoscu­tă cel puțin din poemul Lacul le­bedelor, inclus în volumul de față, și dedicat lui George Călinescu. Este o elegie de dragoste, ase­meni baletului lui Ceaikovski, cînd suau, în amintirea Odettei, cînd furtunatic, în amintirea păti­mașei Odilia (presupunînd că nu e greșeală de tipar) și în care o strofă ca următoarea dă și tonul și măsura întregului poem: „Inima mea dlntu-și îngînă mai repede, / Cînd, lac de basm, pe țărmuri se lasă, / Negre și albe, stoluri­ de lebede — / Pe unde plutind, cu foșniri de mătasă". Și, după ace­ea, mă refer la remarcabilul fapt de litere, pe care Al. Căprariu îl urmărește de cîtva timp, în co­loanele Tribunei, tipărind inedita corespondență Lucian Blaga. E cu mult mai mult decît un act de pie­tate. E, în același timp, și un act de justiție, pe care revelatoarea corespondență, ce poetul o între­ține cu profesorul Ion Breazu, îl face acestui rar exemplar al in­telectualității ardelene, atît de pretimpuriu dispărut, dimpreună cu visele și cu amărăciunile nu­meroaselor sale proiecte amînate. Revelația acestor raporturi dintre Lucian Blaga și corespondentul său datează din ziua în care Al. Căprariu publica, însoțite de o prea înduioșătoare prezentare, pa­gini inedite din jurnalul lui Ion Breazu, din vremea cînd acesta își încheia studiile în Franța și cînd Lucian Blaga îl vizitează la Paris. Drumurile împreună, prin fața colecțiilor de artă, discuțiile, rezistența în fața unor opinii mult­ prea radicale ale poetului, finețea unora dintre caracterizări, într-un cuvînt subtilitatea cu care schi­țează un admirabil portret spiritu­al al poetului, pe care, după ace­ea, corespondența lui Lucian Bla­ga nu face decît să-l contureze și confirme, dau pe față un scriitor nu îndeajuns de cunoscut și con­stituie, pentru Ion Breazu, actul de justiție, de care aminteam. El pornește, gîndind bine, din aceeași pietate pentru poezia și slujitorii ei, pe care Al. Căprariu o prac­tică cu nobilă devoțiune. Cum titlul însuși al plachetei su­gerează, „orizonturile" poeziei lui Al. Căprariu sînt multiple. Volu­mul se deschide cu un Cintec, în care poetul își proclamă, cu ho­­tărîre, crezul. El se voiește nu numai „ .. . soldat­­ al anilor aces- Cu puțin înainte de moarte, eminentul profesor și om de știință Tudor Vianu și-a strîns, într-o culegere amplă, o serie de cercetări valoroase despre cultura română mo­dernă și contemporană, în care a cuprins atît eseuri pri­vitoare la metodologia istoriei și criticii literare, cît și ana­lize și sinteze consacrate unor scriitori de seamă sau unor fenomene artistice mai complexe. Este vorba de volumul Studii de literatură română, apărut de­ curînd în Editura didactică și pedagogică. Studii de literatură română Multe din cercetările incluse în recenta culegere au mai fost publicate ca lucrări independente (ne referim, de pil­dă, la studiul despre poezia eminesciană) sau în volume colective, cînd au fost discutate și prețuite, după merit, în diverse periodice. De aceea, nici nu vom stărui asupra lor, împărtășind părerile exprimate atunci. Am dori, în schimb, să ne oprim mai pe larg asupra eseurilor metodo­logice, ca și asupra cîtorva din sintezele despre specificul și contribuția literaturii și culturii noastre la tezaurul uni­versal. Spirit lucid și pătrunzător, întemeiat pe o vastă și solidă informație științifică, dialectician suplu și profund, înzestrat cu un excelent simț și gust artistic, mînuind deopotrivă investigația de amănunt și generalizarea teoretică, Tudor Vianu ne-a obișnuit, în studiile sale, cu idei clare și fe­cunde, care ne mijlocesc cunoașterea și înțelegerea multi­laterală a fenomenelor abordate. Finețea analitică și intui­ția penetrantă, rigoarea logică și stringența argumentării, ca­pacitatea neobișnuită de cuprindere a unei mari diversi­tăți de aspecte și trăsături într-un tablou unitar și coerent, ca și surprinderea laturilor comune și distinctive din și­rul faptelor examinate — și-au găsit întruchiparea armo­nioasă în lucrările sale științifice. Estetician strălucit, pasionat cercetător la obiect, erudit și umanist în accepțiunea superioară, contemporană, a cu­vîntului, autorul volumului Studii de literatură română a fost preocupat mereu de ridicarea culturii românești la nivelul celor mai înalte cuceriri ale omenirii înaintate, în formarea de specialiști talentați și competenți, în revelarea și valorificarea operelor și scriitorilor autentici, în elabo­rarea și propagarea unor idei limpezi și eficiente, omul de știință a fost dublat necontenit de profesor, așa cum re­zultă, foarte clar, și din partea metodologică a culegerii menționate (intitulată Generalități). Respingînd de la bun început improvizația și diletantis­mul, Tudor Vianu formulează o serie de exigențe și prin­cipii importante pentru realizarea unei cercetări științifice temeinice în domeniul istoriei și criticii literare. Lipsa de metodă și Unilateralitatea sunt combătute cu ironie de omul care, de-a lungul întregii sale vieți,­­i-a perfecționat fără încetare mijloacele de investigație, de savantul care a mers la pas cu secolul său. Există o etică a cercetării, care im­plică neapărat să trăiești pentru investigația științifică: „Zadarnic ne-am înarma — scrie în acest sens Tudor Via­nu — cu metodele cele mai bune și ne-am înconjura cu toate instrumentele științei, bibliografii bogate, lucrări de referință, întreaga literatură a problemei luată în consi­derare. Toate acestea îți vor fi de puțin ajutor, dacă nu faci din știință ocupația ta de căpetenie, scopul vieții tale. Nu poți fi istoric literar dacă dai o parte întinsă a tim­pului tău altor îndeletniciri decît acelora ale specialită­ții. Continuitatea preocupărilor, o anumită direcție dată atenției, miile de lucruri învățate într-o epocă mai mult sau mai puțin lungă, cunoștința tuturor izvoarelor, chiar a celor mai modeste, îndemînarea tehnică în strîngerea, sistematizarea și conservarea referințelor, toate acestea garantează succesul în lucrările istoriei literare, ca în lu­crările oricăror alte științe". Examinînd raportul dintre activitatea didactică și cea de cercetare științifică, autorul subliniază interdependența dintre ele, modul concret în care se favorizează reciproc, asimilînd temeinic anumite cunoștințe spre a le transmite altora, nu se poate­­— observă el — să nu descoperi și golurile existente, după cum, umplîndu-le, te simți obligat să faci­ cunoscute rezultatele dobîndite. O mare importanță metodologică acordă Tudor Vianu alegerii temei de investigat, insistînd asupra precizării sfe­rei și conținutului ei, spre a nu aluneca în prolixitate și în tratare superficială. Excluderea aspectelor neesențiale și concentrarea asupra fondului problemelor decurg tocmai din această precizare riguroasă a cîmpului de cercetare. Odată însă fixat asupra tematicii, trebuie să știi valorifica tezaurul științific al diferitelor biblioteci, să fii destul de inițiat în stăpînirea informației pe care ți-o poate furniza acest minunat mijloc de investigație, care este biblioteca. Trecînd la fazele cercetării în domeniul istoriei lite­rare, autorul stăruie asupra cunoașterii exacte a textelor („întreprinsă cu acribie"), pe care o asigură numai înțe­legerea filologică a materialului studiat. Inițierea lingvistică ferește pe cercetător atît de generalizarea superficială, cît și de frazeologia impresionistă. Deosebit de instructive sînt indicațiile privitoare la raportul dintre investigația anali­tică și studiile de sinteză, pentru evitarea lucrărilor pro­lixe și lipsite de substanță. Și în această problemă, ca pre­tutindeni, Tudor Vianu se dovedește același excelent dia­lectician, care surprinde, pe viu, corelația complexă dintre analiză și sinteză, urmărind-o atît în timp, cît și simultan. De un real interes este și sublinierea interdependenței dintre istoria și critica literară, din care se desprinde, fără nici un echivoc, necesitatea îmbinării lor în investigația științifică la obiect. Căci — cum observă el — „grandoa­rea unui poet nu constă în izolarea de munca de cultură a trecutului, ci în puterea de a o absorbi și de a o tran­sforma, introducînd-o într-o sinteză personală a timpului său", după cum „o operă a trecutului nu este o urmă fo­silă, o falcă de mamut". Nu este, însă, vorba numai de legătura strînsă dintre istoria și critica literară, ci și de rolul celorlalte discipli­ne sociale (filozofia, istoria, sociologia etc.) pentru cerce­tarea multilaterală a unei opere, a unui scriitor sau a unei întregi mișcări literare. Spre a realiza „istoria internă și externă a literaturii", cercetătorul va trebui să studieze fenomenul avut în vedere în toată condiționarea lui com­plexă, singura modalitate care îl ferește de diferite dena­turări păgubitoare. Cum însăși istoria literară este supusă unei continui transformări și dezvoltări, autorul atrage atenția asupra termenilor cu care operează cercetătorul, militînd pentru clarificarea lor științifică în spiritul și la nivelul­ cuceriri­lor contemporane. Orice echivoc, în această privință, se răsfrînge negativ asupra investigației înseși. Rigoarea știin­țifică este văzută în cadrul mișcării neîncetate a cunoaște­rii omenești, respingînd deopotrivă rigiditatea dogmatică și

Next