Tribuna, 1965 (Anul 9, nr. 1-51)
1965-07-22 / nr. 29
în ultimii ani, publicațiile de specialitate au acordat un spațiu larg discuțiilor referitoare la curentele literare. S-au exprimat puncte de vedere contradictorii, s-au purtat polemici, dar, evident, chiar prin aceasta, istoria literară a avut numai de cîștigat. Problema, atît de complexă, a rămas încă deschisă. Tocmai de aceea, găsim lăudabilă inițiativa Gazetei literare (nr. 28/691, din 8 iulie a.c.), care, cu prilejul unei „mese rotunde", a invitat istorici și critici literari cunoscuți, să discute despre „scriitori, curente, interpretări". Se face, aici, un dublu efort merituos: ace Opinii Sămănătorism, O ra de apreciere a rezultatelor de pînă acum și, totodată, definirea căilor și metodelor fertile cercetărilor viitoare. Subscriem fără rezerve inițiativei Gazetei literare, dar considerăm că este necesar, in același timp, să facem citeva observații pe marginea părerilor exprimate de Dumitru Micu. Răspunzind părerilor potrivit cărora ar trebui încadrați sămănătorismului și unii scriitori ca Sadoveanu, Goga, Agâibiceanu și Brătescu-Voinești, pe temeiul „tendinței naționale evidente în opera lor, Dumitru Micu avertizează că, dacă se acceptă această soluție, „dispare orice deosebire între mișcarea Semănătorului și a Vieții românești", întrucît aceeași tendință națională „este proprie și Semănătorului și Vieții românești și Luceafărului din Sibiu”. Apoi afirmă că la Viața românească „se pune accentul pe sórial", în vreme ce doctrina Semănătorului are, in orientarea sa către sat, „un caracter etnicist" (s. n.). Ni se pare că o asemenea formulare a deosebirii dintre cele două curente folosește termeni improprii (ceea ce poate duce la confuzii) și neconcludenți. Dacă Nicolae Iorga, ideologul principal al sămănătorismului, i-a dat acestuia „un caracter etnicist", înseamnă că el a pus un mai neînsemnat „accent pe social"? Dimpotrivă, Iorga, teoretizind doctrina căreia i-a și dat contur precis, a afirmat în repetate rînduri, susținut, rolul social al literaturii pe care o dorea promovată (v. O nouă epocă de cultură, în Semănătorul, 1903, nr. 20, Boierimea de țară care se duce, 1905, nr. 47, Scriitori români și învățăturile zilelor din urmă, 1906, nr. 13, Rostul închipuit și cel adevărat al literaturii etc.), dar el a convertit militantismul literaturii într-o acțiune generală de „moralizare", cu scopul realizării unei armonii deasupra claselor. (In treacăt fie spus, aceeași idee o găsim, în esență, formulată de Via poporanism: delimitare dură în „Cărți pentru popor"). N. Iorga, ca și C. Stere, a negat existența proletariatului la noi, precum și posibilitatea dezvoltării capitaliste a României (încă o tangență vizibilă a celor două curente, pe lângă „tendința națională"). Apoi, în timp ce ideologul sămănătorismului, atît în implicațiile social-politice cît și literar-estetice ale curentului, a fost unul și același, N. Iorga, ideologia literară a poporanismului a fost formulată exclusiv de Garabet Ibrăileanu (care s-a referit o singură dată, în teoretizările sale, la probleme social-politice, în articolul Poporanismul, publicat în Curentul nou, 1906, nr. 3), iar formularea doctrinei social-politice poporaniste propriu-zise i-a revenit lui C. Stere, între doctrina literară a sămănătorismului și literatura promovată de acest curent, îndeosebi literatura minoră a puzderiei de „animalicule literare"), și ideile social-politice sămănătoriste a existat o mai strînsă legătură decît între doctrina social-politică poporanistă (în formularea lui Stere), pe de o parte, și doctrina literar-estetică poporanistă (in formularea lui Ibrăileanu), ilustrată de literatura Vieții românești, pe de altă parte, în iarăși poporanismul (Viața românească, 1911, nr. 12), Ibrăileanu cerea literaturii un specific național cît mai pregnant, atitudine de simpatie față de țărănime, „originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești", ceea ce, rezumind doctrina literară poporanistă, ne arată limpede că nu este vorba decît despre o profesiune de credință tipic realistă. De altfel, istoria literară a și precizat că așa-zisa „literatură poporanistă" este, realmente, literatură realist-critică românească într-o epocă istorică a dezvoltării ei. Este adevărat că „tendința națională" caracterizează deopotrivă sămănătorismul și poporanismul, dar această tendință este înțeleasă diferit de ideologii celor două curente (fapt ce trebuie precizat și subliniat). Cît privește „etnicismul" sămănătorismului (fără eventualul sens peiorativ al termenului), el este prezent și în literatura autentică a scriitorilor din cercul Vieții românești (v. de exemplu Baltagul, romanul de mare importanță al lui Sadoveanu). Așadar, noi credem că este prezent în aceeași măsură (dacă nu mai pronunțat) „accentul social" în ideologia sămănătorismului, ca și în ideologia poporanismului. „Accentul social", tendința social-politică fiind caracteristică și sămănătorismului și poporanismului, credem că deosebirea celor două curente se află în sensul și finalitatea celor două ideologii: conștient sau inconștient de acest lucru, sămănătorismul a militat pentru perpetuarea unor realități feudale prelungite, prin specificul dezvoltării istorice a țării noastre, pînă la întîia reformă agrară adevărată, aceea din 1945), în vreme ce poporanismul (ne referim la ideologia social-politică) servea în primul rînd interesele burgheziei rurale din România primelor decenii ale secolului nostru. TITUS BALAȘA TREI POEȚI 1. Al. Căprarii! Cei trei poeți despre care am dori să scriem cîteva rînduri, Al. Căprariu, Ștefan Aug. Doinaș și Ion Vinea, țin, fiecare, de altă generație, fiecare cu atributele ei distincte, peste care, totuși, punți de apropiere ar putea fi azvîrlite, altele în orice caz, decît aceea, întru totul formală, a primului volum tipărit. Ba, dacă e să fim drepți, avem toate motivele să regretăm a nu fi început, cu rîndurile de față, seria unor „lecturi intîrziate", celor trei culegeri de poeme ale autorilor mai sus enunțați, avînd să se adauge alte titluri, precum Cordovanii de Ion Lăncrănjan, Domnul Daltaban de Seraschier de Alexandru Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati de Al. Oprea, Soare pe zăpezi de Camil Baltazar, Cartea Mironei de Cella Serghi, Umbra plopilor de Ion Horjea și încă alte atîtea tipărituri, cu stagii de adăstare, mai mult sau mai puțin apreciabile, ce ar fi scos din sărite, cum obicinuia, pe delicatul romancier de formație proustiană Anton Hulban. Sunt aproape opt trimestre de cînd Orizonturi, placheta de versuri cu care Al. Căprariu a debutat, și în planul editorial, văzu lumina tiparului și dacă nu ne-am învrednicit încă a semnala variatele grații ale poeziei sale, n-am urmărit mai puțin activitatea poetică, multiplă, a tînărului nostru confrate, din care voi aminti doar două dintre faptele sale literare, cele mai pregnante. Cu toate că îndeajuns cunoscute cititorilor Tribunei, a le reaminti, aici și astăzi, în capul acestei sumare recenzii, e mai mult decît un simplu gest protocolar. Mă refer, în primul rînd, la recviemul, pe cît de sobru și grav, pe atît de duios, pe care Al. Căprariu l-a gravat pe urna funerară a regretatului nostru George Călinescu, poem de altă factură, firește, însă egal în frumusețe cu Cantilena, ce Tudor Arghezi a dedicat aceluiași mare doliu al culturii noastre. Admirația lui Al. Căprariu, pentru mai marele său, ne este cunoscută cel puțin din poemul Lacul lebedelor, inclus în volumul de față, și dedicat lui George Călinescu. Este o elegie de dragoste, asemeni baletului lui Ceaikovski, cînd suau, în amintirea Odettei, cînd furtunatic, în amintirea pătimașei Odilia (presupunînd că nu e greșeală de tipar) și în care o strofă ca următoarea dă și tonul și măsura întregului poem: „Inima mea dlntu-și îngînă mai repede, / Cînd, lac de basm, pe țărmuri se lasă, / Negre și albe, stoluri de lebede — / Pe unde plutind, cu foșniri de mătasă". Și, după aceea, mă refer la remarcabilul fapt de litere, pe care Al. Căprariu îl urmărește de cîtva timp, în coloanele Tribunei, tipărind inedita corespondență Lucian Blaga. E cu mult mai mult decît un act de pietate. E, în același timp, și un act de justiție, pe care revelatoarea corespondență, ce poetul o întreține cu profesorul Ion Breazu, îl face acestui rar exemplar al intelectualității ardelene, atît de pretimpuriu dispărut, dimpreună cu visele și cu amărăciunile numeroaselor sale proiecte amînate. Revelația acestor raporturi dintre Lucian Blaga și corespondentul său datează din ziua în care Al. Căprariu publica, însoțite de o prea înduioșătoare prezentare, pagini inedite din jurnalul lui Ion Breazu, din vremea cînd acesta își încheia studiile în Franța și cînd Lucian Blaga îl vizitează la Paris. Drumurile împreună, prin fața colecțiilor de artă, discuțiile, rezistența în fața unor opinii mult prea radicale ale poetului, finețea unora dintre caracterizări, într-un cuvînt subtilitatea cu care schițează un admirabil portret spiritual al poetului, pe care, după aceea, corespondența lui Lucian Blaga nu face decît să-l contureze și confirme, dau pe față un scriitor nu îndeajuns de cunoscut și constituie, pentru Ion Breazu, actul de justiție, de care aminteam. El pornește, gîndind bine, din aceeași pietate pentru poezia și slujitorii ei, pe care Al. Căprariu o practică cu nobilă devoțiune. Cum titlul însuși al plachetei sugerează, „orizonturile" poeziei lui Al. Căprariu sînt multiple. Volumul se deschide cu un Cintec, în care poetul își proclamă, cu hotărîre, crezul. El se voiește nu numai „ .. . soldat al anilor aces- Cu puțin înainte de moarte, eminentul profesor și om de știință Tudor Vianu și-a strîns, într-o culegere amplă, o serie de cercetări valoroase despre cultura română modernă și contemporană, în care a cuprins atît eseuri privitoare la metodologia istoriei și criticii literare, cît și analize și sinteze consacrate unor scriitori de seamă sau unor fenomene artistice mai complexe. Este vorba de volumul Studii de literatură română, apărut de curînd în Editura didactică și pedagogică. Studii de literatură română Multe din cercetările incluse în recenta culegere au mai fost publicate ca lucrări independente (ne referim, de pildă, la studiul despre poezia eminesciană) sau în volume colective, cînd au fost discutate și prețuite, după merit, în diverse periodice. De aceea, nici nu vom stărui asupra lor, împărtășind părerile exprimate atunci. Am dori, în schimb, să ne oprim mai pe larg asupra eseurilor metodologice, ca și asupra cîtorva din sintezele despre specificul și contribuția literaturii și culturii noastre la tezaurul universal. Spirit lucid și pătrunzător, întemeiat pe o vastă și solidă informație științifică, dialectician suplu și profund, înzestrat cu un excelent simț și gust artistic, mînuind deopotrivă investigația de amănunt și generalizarea teoretică, Tudor Vianu ne-a obișnuit, în studiile sale, cu idei clare și fecunde, care ne mijlocesc cunoașterea și înțelegerea multilaterală a fenomenelor abordate. Finețea analitică și intuiția penetrantă, rigoarea logică și stringența argumentării, capacitatea neobișnuită de cuprindere a unei mari diversități de aspecte și trăsături într-un tablou unitar și coerent, ca și surprinderea laturilor comune și distinctive din șirul faptelor examinate — și-au găsit întruchiparea armonioasă în lucrările sale științifice. Estetician strălucit, pasionat cercetător la obiect, erudit și umanist în accepțiunea superioară, contemporană, a cuvîntului, autorul volumului Studii de literatură română a fost preocupat mereu de ridicarea culturii românești la nivelul celor mai înalte cuceriri ale omenirii înaintate, în formarea de specialiști talentați și competenți, în revelarea și valorificarea operelor și scriitorilor autentici, în elaborarea și propagarea unor idei limpezi și eficiente, omul de știință a fost dublat necontenit de profesor, așa cum rezultă, foarte clar, și din partea metodologică a culegerii menționate (intitulată Generalități). Respingînd de la bun început improvizația și diletantismul, Tudor Vianu formulează o serie de exigențe și principii importante pentru realizarea unei cercetări științifice temeinice în domeniul istoriei și criticii literare. Lipsa de metodă și Unilateralitatea sunt combătute cu ironie de omul care, de-a lungul întregii sale vieți,i-a perfecționat fără încetare mijloacele de investigație, de savantul care a mers la pas cu secolul său. Există o etică a cercetării, care implică neapărat să trăiești pentru investigația științifică: „Zadarnic ne-am înarma — scrie în acest sens Tudor Vianu — cu metodele cele mai bune și ne-am înconjura cu toate instrumentele științei, bibliografii bogate, lucrări de referință, întreaga literatură a problemei luată în considerare. Toate acestea îți vor fi de puțin ajutor, dacă nu faci din știință ocupația ta de căpetenie, scopul vieții tale. Nu poți fi istoric literar dacă dai o parte întinsă a timpului tău altor îndeletniciri decît acelora ale specialității. Continuitatea preocupărilor, o anumită direcție dată atenției, miile de lucruri învățate într-o epocă mai mult sau mai puțin lungă, cunoștința tuturor izvoarelor, chiar a celor mai modeste, îndemînarea tehnică în strîngerea, sistematizarea și conservarea referințelor, toate acestea garantează succesul în lucrările istoriei literare, ca în lucrările oricăror alte științe". Examinînd raportul dintre activitatea didactică și cea de cercetare științifică, autorul subliniază interdependența dintre ele, modul concret în care se favorizează reciproc, asimilînd temeinic anumite cunoștințe spre a le transmite altora, nu se poate— observă el — să nu descoperi și golurile existente, după cum, umplîndu-le, te simți obligat să faci cunoscute rezultatele dobîndite. O mare importanță metodologică acordă Tudor Vianu alegerii temei de investigat, insistînd asupra precizării sferei și conținutului ei, spre a nu aluneca în prolixitate și în tratare superficială. Excluderea aspectelor neesențiale și concentrarea asupra fondului problemelor decurg tocmai din această precizare riguroasă a cîmpului de cercetare. Odată însă fixat asupra tematicii, trebuie să știi valorifica tezaurul științific al diferitelor biblioteci, să fii destul de inițiat în stăpînirea informației pe care ți-o poate furniza acest minunat mijloc de investigație, care este biblioteca. Trecînd la fazele cercetării în domeniul istoriei literare, autorul stăruie asupra cunoașterii exacte a textelor („întreprinsă cu acribie"), pe care o asigură numai înțelegerea filologică a materialului studiat. Inițierea lingvistică ferește pe cercetător atît de generalizarea superficială, cît și de frazeologia impresionistă. Deosebit de instructive sînt indicațiile privitoare la raportul dintre investigația analitică și studiile de sinteză, pentru evitarea lucrărilor prolixe și lipsite de substanță. Și în această problemă, ca pretutindeni, Tudor Vianu se dovedește același excelent dialectician, care surprinde, pe viu, corelația complexă dintre analiză și sinteză, urmărind-o atît în timp, cît și simultan. De un real interes este și sublinierea interdependenței dintre istoria și critica literară, din care se desprinde, fără nici un echivoc, necesitatea îmbinării lor în investigația științifică la obiect. Căci — cum observă el — „grandoarea unui poet nu constă în izolarea de munca de cultură a trecutului, ci în puterea de a o absorbi și de a o transforma, introducînd-o într-o sinteză personală a timpului său", după cum „o operă a trecutului nu este o urmă fosilă, o falcă de mamut". Nu este, însă, vorba numai de legătura strînsă dintre istoria și critica literară, ci și de rolul celorlalte discipline sociale (filozofia, istoria, sociologia etc.) pentru cercetarea multilaterală a unei opere, a unui scriitor sau a unei întregi mișcări literare. Spre a realiza „istoria internă și externă a literaturii", cercetătorul va trebui să studieze fenomenul avut în vedere în toată condiționarea lui complexă, singura modalitate care îl ferește de diferite denaturări păgubitoare. Cum însăși istoria literară este supusă unei continui transformări și dezvoltări, autorul atrage atenția asupra termenilor cu care operează cercetătorul, militînd pentru clarificarea lor științifică în spiritul și la nivelul cuceririlor contemporane. Orice echivoc, în această privință, se răsfrînge negativ asupra investigației înseși. Rigoarea științifică este văzută în cadrul mișcării neîncetate a cunoașterii omenești, respingînd deopotrivă rigiditatea dogmatică și