Tribuna, 1965 (Anul 9, nr. 1-51)

1965-10-14 / nr. 41

SAPTÂMINAL DE CULTURĂ 41 (454) 14 octombrie 1965 12 pagini, 1 leu D. Popovici Activitatea științifică a lui Dumitru Popovici por­nește de la un studiu asupra lui Bolliac, publicat în 1929. Cunoscător excepțional al literaturii române și universale și înzestrat cu un remarcabil spirit de sin­teză, D. Popovici a făcut dovadă în toate lucrările sale de o privire sigură, care știa să surprindă fe­nomenul literar în cele mai largi perspective și în cele mai intime resorturi. Prima sa lucrare de pro­porții, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu (teză din doctorat), a atras atenția asupra ei prin lu­mina nouă în care era privită personalitatea literară a unui scriitor. Construită pe o informație extrem de bogată, lucrarea căuta semnificația generală a idei­lor literare ale lui Heliade, considerîndu-le în ra­port cu marile doctrine ale vremii. Ea stabilea evo­luția ideilor scriitorului, folosind coordonatele cele mai largi ale literaturii și ale culturii secolelor XVIII și XIX. Privită în felul acesta, ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu depășește importanța unui excelent studiu închinat unui scriitor. Ea examinea­ză cele mai variate probleme ale epocii de formare a literaturii române moderne, fiind indispensabilă pentru oricine se ocupă de ideile literare care au circulat în prima jumătate a veacului trecut, în Ță­rile române. D. Popovici a cunoscut îndeaproape doctrinele so­cialiste utopice, a căror soartă în cultura română l-a preocupat în lucrarea Santa Cetate d intre utopie și poezie (1933). Raportată la studiul despre Heliade, Santa Cetate aducea în plus o lărgire a cadrului cer­cetării și anunța intenția autorului de a privi litera­tura română în ansamblul ei. D. Popovici a scris ne­numărate­­ studii, care, prin vederi și prin structură, sunt prefigurații ale istoriei literaturii române, pe care intenționa să o scrie. Toate contribuțiile sale aduc un punct de vedere original, relevînd semni­ficația majoră a problemelor discutate. E astăzi im­posibil să se obțină o viziune exactă a literaturii ro­mâne în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fără să se aibă în vedere îndrumările noi pe care opera lui D. Popovici le-a dat cercetării. Chiar atunci cînd privea un fenomen literar în studii de factură gene­rală, D. Popovici izbutea să-i surprindă înțelesul ul­tim, la capătul unei argumentări temeinice. Aceste pregătiri (în parte incluse in volumul Cer­cetări de literatură română) au fost urmate, în 1945, de opera capitală a lui D. Popovici, La littérature roumaine à l'époque des Lumières, în ansamblul is­toriei literare românești, cartea ocupă un loc ex­cepțional. Pentru întîia dată după multe încercări, epoca formării literaturii noastre moderne era sur­prinsă în datele ei majore și interpretată în raport cu orientările esențiale ale literaturii universale. D. Popovici nu s-a rezumat să urmărească fenomenul literar și ideologic în sine, ci a căutat să descifreze reflexele filozofiei Luminilor în cultura noastră, căi­le prin care ea a pătruns, precum și realitățile locale care au permis noilor idei să se întrupeze în forme specifice. Privită astfel, literatura română de la în­ceputul secolului trecut dobîndește semnificații ne­bănuite. Literatura română in epoca Luminilor inau­gurează o epocă în istoria literară română. Ea este concepută în perspective de literatură comparată și izbutește, pentru întîia dată la noi, să ridice com­­parativismul de la rolul modest al căutării ,influen­țelor", la acela de a explica îndrumarea esențială a literaturii intr-o anumită epocă. Activitatea științifică a lui D. Popovici a fost se­condată îndeaproape de preocupările sale didactice. Profesor secundar, apoi lector de limbă și literatu­ră română la Sorbona, D. Popovici a fost numit în 1936 profesor la catedra de literatură română mo­dernă a Facultății de litere și filozofie din Cluj. In această calitate, a organizat activitatea catedrei pînă la moarte, dînd dovadă, pînă în ultima clipă, de conștiinciozitate și spirit de sacrificiu rar întîlnite, în timpul acesta a editat revista Studii literare, care a întrunit colaborări numeroase și a promovat o se­rie de noi cercetători. Exigența sa deosebită, pre­cum și nivelul excepțional al cursurilor pe care le-a predat, au făcut ca Facultatea de litere din Cluj să dea culturii noastre cercetători merituoși, care au continuat creator activitatea profesorului lor. Om de un caracter intransigent, D. Popovici n-a făcut, în timpul vieții sale, nici un compromis cu ideile și cu principiile pe care le-a promovat. In 1941, împreună cu acad. E. Petrovici, au fost singurii profesori ai Facultății de litere din Sibiu care au protestat împo­triva războiului anti-sovietic. Calitățile eminente ale profesorului și ale cetățea­nului întregesc și luminează opera omului de știință. Prin lucrările pe care le-a lăsat în urma sa, D. Po­povici rămîne una dintre cele mai mari personalități ale istoriei noastre literare. București, 15 martie 1957 Acad. TUDOR VIANU Politețea - un imperativ moral? Se spunea odinioară despre cile un tânăr plin de bunul simț ne­cesar, în relațiile cu lumea, cu prietenii și chiar cu adversarii, că are cei șapte ani de-acasă. Am impresia că această zicală foarte potrivită, a cam dispărut din cir­culație, ca și cum tinerețea uno­ra își disprețuiește și cei șapte ani și casa in care au trăit sau trăiesc... Asta presupune un stil, și stilul ex­sta de fapt și de­sigur că mai există pe ici pe colo și acum. Nu e imperativ necesar ca tî­­nărul să fi avut o casă, care de cele mai multe ori nu era a Iul ci a unui stăpîn, și o viață de 7 ani. Cei șapte ani presupuneau o politețe, a familiei și a mem­brilor ei unul față de a­tul — politețe de distanță acceptată și de apropiere sufletească. Frații erau frați, părinții erau părinți, și prietenii lor erau prieteni ade­vărați. Nu e vorba de daruri, de pă­puși și numai de jocuri. E vorba de o stare de însuflețire, de o dragoste netocmită, de un devota­ment în toate bucuriile și nefe­ricirile familiei Nu era vorba nici de avuție, căci din lumea zisă „de jos" au ieșit multe per­sonalități, fie politice, fie cultu­rale, de cea mai fină calitate. Ar fi de dorit ca tineretul să nu uite zicala și să o ia în se­rios, fie că s-au bucurat de cei șapte ani, fie că au suferit. Răz­boaiele și golurile la care au dat foc, au contribuit fără îndoială să se uite sentimentul obligațiu­nilor și al datoriei. Ar fi de dorit de asemeni, ca tfosul de orgoliu și superioritate discutabilă să piară. Valoarea are drept compliment direct, mo­destia. Toți oamenii de mare ca­litate din istoria lumii au fost oameni modești. Se pare că a dispărut în schimb acea sensibilitate de respect și înțelegere care se cheamă iubire. Iubirea nu e o însușire numai trupească, înainte de ea e o în­sușire a simțirii delicate. Vreau, cînd siring mina unui tînăr să am senziția că am îm­brățișat un om întreg și adevărat. TUDOR ARGHEZI Ciu­fi în paginile 8—9 răspunsurile la anchetă PETRU COMARNESCU imaginile românești ale lui John Ross (pag. 10-a) în numerele următoare Confruntări cinematografice occidentale RĂSPUND: Gérard Jarlot (Franța), Edward G. Robinson (S.U.A.) Jean Dc­­lannoy (Franța), John Gielgud (Anglia), Edwige Feuiller (Franța), Elisa Cegani (Italia), Willi Forst (Austria), Jean Marais (Franța), Sylvia Koscina (Italia), Georges Guetary (Franța), Anthony Armstrong (Anglia), Julien Duvivier (Franța), Flora Robson (Anglia), Daniele Delorme (Franța), Manoel Summers (Spania), Micheline Presle (Franța). Ar fi o grea încercare pentru cineva să caute să prezinte, in li­mitele unei conferințe, aspectele atit de variate și roadele atit de mortale ale activității unei perso­nalități de putere a lui Titu Maio­­rescu. Domeniile numeroase pe care le-a străbătut gândirea sa și soluțiile fericite pe care le-a pro­­pus pentru îndepărtarea viciilor spirituale de care suferea socie­tatea noastră in momentul acela loc dintr-unsul una din marile te­me ale culturii românești. Pieta­­­­tea posterității va găsi aici pen­tru timp îndelungat prilejul unui pelerinaj spiritual, iar curiozitatea științifică va avea de cercetat cum o minte superioară, deprinsă cu disocierea ideilor și cu lupta ne­cruțătoare pentru impunerea ade­vărului, a putut determina directi­vele unei întregi culturi. O prezentare completă a aces­tei activități ar trebui să adinceas­­că în primul rind procesul de for­mațiune spirituală a scriitorului. Ne găsim aici intr-o zonă inter­mediară, intre biografie și opera științifică ce avea să vină și fap­tul acesta ne va da prilejul să vedem in ce măsură existenta lui fizică și existența lui intelectuală se organizează pe același ritm. Și, pentru că omul și opera definesc unul din momentele capitale ale culturii române, urmărind expli­carea acestui moment, vom avea în mod indirect explicată și viața omenească și opera intelectuală, ce l-au făcut posibil. Faptul aces­ta îmi impune însă să convertesc termenii echivalenți, dar existând intr-un alt registru de preocupări, și astfel, in loc să urmăresc bio­grafic și bibliografic pe Titu Ma­­iorescu, voi urmări funcțiunea is­torică a operei sale și voi căuta să definesc poziția generațiilor noi față de această operă. Datele numeroase in ceea ce privește formația spirituală a lui Maiores­­cu ne dau prilejul să vedem cum, Titu pas cu pas, mintea lui însetată de noi cunoștințe ajunge să cuce­rească nu numai o informație foarte bogată, ci și o extraordina­ră ușurință in ordonarea datelor nou Înregistrate. Faptul acesta, pus intr-o puternică lumină de lupta pe care scriitorul o duce in epoca lui de maturitate, este a­­nunțat în mod strălucit de modes­ta cuvântare pe care el o ține, în numele colegilor săi, la sfirșitul primului an de studii la Brașov, și pe care o foaie ardeleană a vre­mii a adăpostit-o in coloanele sale­, ordonarea îngrijită a mate­rialului, succesiunea logică a ide­ilor anunțau de pe atunci o min­te deprinsă cu disciplina. Activ și ordonat, Maiorescu ne apare ca un om care și-a fixat de timpuriu atitudinea față de anumite proble­me ale zilei, față de anumite va­lori ale trecutului, iată-1 bunăoa­ră, în ordine literară, în 1857, deci la virsta de 17 ani, atunci cînd alfii plutesc de obicei un inconsis­tent, el se adresează redacției Gazetei Transilvaniei, rugind să i se deschidă coloanele ziarului spre a­­ cumineca românilor spi­ritul cel adâncit și fundamentale al clasiciloru germani și englezi și alți celora antici, în contrast cu usuriatatea și supraficialitatea francilor, care prin traducerea u­­nei mulțime de secature roman­tice și romanesce (cel puțin la scriitorii din Valahia) începe a își revocare cate un echo, ce nu cred ca poate aduce literatura pe o cale probabile, ci ne o baga în stricata sentimentalite idilica, a cărei eroi vedendu o lacrima, o manusia sau un papucu de dama, împreună cu obligata lumina a lunei cada în cîte o estafă, încît par a fi destinați spre coloniza­rea turnului nebunilor". Scrisoa­rea din care am citat acest pasaj precede cu zece ani apariția re­vistei Convorbiri literare și este prima declarație publică de răz­boi pe care Maiorescu o adresea­ză culturii române a timpului. Cu toate strigăciile și reminiscențele latiniste ale expresiei și cu toată ortografia ei rebarbativă, ea ex­primă cu energie pozițiile senti­mentale de pe care Maiorescu a­­vea să organizeze lupta lui pen­tru cultură, precum și obiectivele pe care el le propunea acestei lupte. Dar o prezentare completă a activității lui Maiorescu ar tre­bui să facă mai mult decât atât: ea ar trebui să disocieze, din totalul ideilor pe care le-a manevrat, pe acelea pe care el nu și le-a însu­șit în cursul studiilor sale, pe a­­celea care constituiesc contribu­ția proprie la progresul ideilor. Această operație ar fi, de bună seamă, aceea pe care Maiorescu însuși ar fi dorit-o în mai mică măsură. Ea a început insă să fie făcută: au făcut-o alții, am între­­prins-o și eu intr-un curs univer­sitar. Și pentru că comemorarea nu este numai prilejul de a adu­ce In sfera devoțiunii marile per­sonalități ale trecutului, ci și pri­lejul tot atit de binevenit de a diferenția intre ele generațiile, voi mărturisi de la început că pentru mine mărimea lui Maiores­cu trebuie căutată aiurea decit in lumea construcțiilor originale. Valorificarea lui in ordinea aceas­ta nu s-a putut face decit cu ig­norarea — voită uneori, involun­tară alteori, dar condamnabilă în toate cazurile — a unor date e­­ser­țiale din istoria gindirii ome­nești. Ușoarele variațiuni ce au putut fi descifrate In limitele her­­bartianismului său sunt mai degra­­bă dovada unei depline însușiri a sistemului, decit năzuința unei e­­vadări dintr-un sul cu scopul de a crea o lume nouă. Mai mult insă, Maiorescu este unul dintre spiri­tele care au manevrat mai nume­roase idei in cultura română. Este însă o întrebare care se pune pen­tru istoricul culturii, și anume: al­te dintre ideile pe care le-a cu­prins în valurile luptei sale erau introduse în această cultură de generațiile precedente lui, de ace­ea chiar pe care el a înțeles să o combată cu violență. Toate aces­te operațiuni însă nu ne dau mă­sura adevărată a mărimii lui Ma­iorescu. Mai presus de orice, Ma­iorescu a fost un om cu judecata limpede, un profesor cu spiritul ordonat. A datorat aceasta intr-o mare măsură imprejurării că și-a făcut in parte studiile la Viena, ceea ce însemnează intr-un mediu în care gindirea puternică germa­nă căpăta contururile precise și lumina gindirii latine. Școala din D. POPOVICI (Continuare in pag. 2—3) Maiorescu

Next