Tribuna, ianuarie-iunie 1968 (Anul 12, nr. 1-26)
1968-01-04 / nr. 1
l Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 săptămînal de cultură Seria nouă, Anul XII, nr. 1 (570) 4 ianuarie 1968 Proletari din toate țările, uniți-vă! 8 pagini 1 leu c)-auzi m itidha, ghduiLri ci pădurii de argint. Smilieian HJt beci eö-dfii dt anului, de depunere, vezi albind Nou an de muncă înțeleaptă De-acum, un alt an ... Ne primi orașul cu lumini înmiite, colorate, înșiruite pe străzi în ghirlande. Copii minau plugușorul, pocnind bine. Sărbătoream cu toții Republica la aniversarea ei de două decenii. Așa în toate orașele, în toate satele țării... ~ Gîndul te duce la întîia zi, la îrimele ceasuri ale Republicii. Zăpadă multă și pe străzi lumină puțină. Uratele adresate atunci Republicii aveau rezonanța unicității. Cuvântul Republică fusese rostit de multe generații în șoaptă, ca o speranță îndepărtată. Cînd vestea se auzi, cuvîntul încă neintrat în firescul existenței sale, era mîngîiat cu religiozitate, rostit cu emoție, purtat din gură în gură de mulțimile însetate de viață, punîndu-și în iei toată încrederea ființei lor. De atunci, în fiecare an, de ziua Republicii, popasul aniversar marca importante etape pe drumul împlinirilor noastre naționale și sociale. Și putem afirma, că în perspectiva celor două decenii, încrederea noastră, a tuturora, în Republică a rodit frumuseți. Generația celor ce au înfăptuit Republica și-a făcut datoria. Cu ecoul sărbătorii noastre naționale în conștiințe, am ridicat paharele pline în noaptea de revelion. Am ascultat cu emoție mesajul de Anul nou adresat națiunii de către Președintele Consiliului de Stat, tovarășul Nicolae Ceaușescu. A toastat în acele clipe fiecare dintre noi, pentru fericire, pentru viață îndelungată, pentru belșug în casele noastre, pentru pace. Ne-am gîndit la anul ce s-a scurs. Am întocmit bilanțul muncii noastre. Și ne-am îndreptat gândurile spre anul ce ne așteaptă. A fost un an bun cel care a trecut, așa îl caracterizăm. Așa îl caracterizează muncitorii din fabrici, țăranii ce au semănat și au cules roadele pământului, un an bun al țării întregi. Al doilea an din cei cinci ai planului stabilit la Congresul al IX-lea al partidului. E anul în care Conferința Națională a comuniștilor a dezbătut și a aprobat un complex de măsuri menite să ducă la perfecționarea conducerii și planificării economiei naționale, la mobilizarea și mai eficientă a tuturor capacităților creatoare în vederea unui nou și general avânt al țării. Cu aceste planuri stabilite de Conferința Națională a partidului intrăm în noul an, al treilea din cincinal. Neam pregătit temeinic, avem o experiență in urma noastră, ne-am analizat rezultatele și ne-am inventariat cu simț de răspundere neajunsurile din munca depusă. Vom continua să înlăturăm piedicile de orice fel din activitatea constructivă, fie că ele se numesc birocrație, indolență, nepăsare, risipă, fie rutină, închistare în tipare sau dogmatism. Punem la baza întregii munci de partid și de stat inteligența, spiritul novator, știința înaintată a epocii contemporane. Vom continua pe linia politicii noastre interne și externe să fim noi înșine, să milităm pentru respectarea sfială a suveranității și independenței naționale, a spiritului de neamestec în treburile altora, țelul nostru fiind binele națiunii, interesele ei vitale, pacea și înțelegerea între popoare, le această cale, în prietenie cu forțele socialismului și ale păcii, vom putea demonstra cel mai elocvent popoarelor care luptă și își caută drumul, inepuizabila forță de exemplu a unei națiuni independente, suverane, angajată în procesul construcției socialiste. De-acum, un alt an ... Acest nou an în care am pășit, are pentru întreaga națiune română o semnificație istorică. E anul în care vom sărbători Unirea cea mare înfăptuită de înaintașii noștri în Bălgradul lui Mihai Vodă Viteazul, în Alba-Iulia cea devenită un simbol al unității. Vom aniversa cincizeci de ani de la acest eveniment. Vom aniversa actul îndelung năzuit de români de a se uni intr-un singur stat, de regăsirea fratelui cu fratele în aceeași familie. E pentru noi toți o mare mângâiere și fericire că această sărbătoare va găsi România intr-un proces de desăvârșire a potențialului ei economic, social și cultural, de înfăptuiri neîntrevăzute ca amploare de generațiile de dinaintea noastră. E mîngîiere pentru toate îndurate în greaua istorie a poporului român, fericire pentru generația care transformă ținuturile țării, orașele și satele în lumini. De sus, din cîmpia Sătimarului pînă la mare, aniversarea Unirii din Alba-Iulia ne va găsi pe toți în același gînd, înfăptuind aceleași năzuinți. De-acum, un alt an, de muncă, de înțeleaptă muncă! TEOFIL BUȘECAN Distinsul profesor de logică de la Universitatea din Berlin, G. Claus, susține în tratatul său de Logică modernă că logica zilelor noastre e mai degrabă logica matematică decît cea dialectică. Pînă azi de altfel, adaugă dînsul, nu avem un tratat de logică dialectică, deoarece încercările lui Lukács, Fogarasi și Lefebvre sînt departe de a întruni această condiție. Apoi ele lasă ipresia că logica dialectică este uni^i o logică alături de cea clasica matematică, iar nu instanța supremă de organon al științei, în care toate acestea, precum și logica kir Bacon, discursul cartezian, logica ,și calculul probabilității etc., să pată fi integrate cu instanțe particulare. Desigur, cu restructurările necesare. Firește, inevitabile. Opinii oarecum asemănări au fost formulate și în cadiv,, simpozionului Dialectica și științele contemporane ale naturii dini, 26—29 octombrie 1966 de la Mosicova. Aceasta a fost cel puțin impresia din țările apusene, judecind după comentariile lor asupra afirmațiunilor făcute de Koprin, Kedrov, Naan, Narski etc. Faptul că nu avem pînă acum un tratat sistematic și adecvat de logică dialectică a fost recunoscut și de dînșii, iar de progresul impresionant al logicei matematice au vorbit pe bună dreptate cu admirație. La temelia acestor rezerve, nedumeriri în orice caz, exprimate de logicianul german și oamenii de știință și filosofie din Uniunea Sovietică, stau mai multe rațiuni, dintre care importante sunt mai ales două. Una privește imposibilitatea de a face o legătură între principiile logice și matematice, pe de o parte, și legile dialectice, pe de altă parte. De fapt această greutate început cu Aristotel însuși, care, în logica sa formală, aplică numai principiile logice, și nu principiul cauzalității, recte inter avsx O conexiunea, de care în logica sa generală vorbește. Unirea dintre identitate și interconexiunea cauzală el nu o face, iar după două mii de ani și mai bine Meyerson încă afirmă că, în definitiv, conexiunea cauzală nu e decît identitatea dintre efect și cauză, uitînd că saltul calitativ neagă tocmai acest lucru. Dar, firește, fără ca el să conteste conexiunea cauzală cu direcție și semnificație. A doua greutate privește imposibilitatea de a aplica legile dialectice la științele exacte ale naturii, la instrumentul lor matematic mai ales. Dată fiind competența cu totul deosebită a gânditorilor, care au ridicat aceste obiecții, o analiză critică este cu totul necesară. Este în afară de orice îndoială că atâta timp cît identitatea este absolută și definită numai obiectual și diferențial — adică în raport cu un singur atribut al singularului în locul și momentul dat —, o întregire a ei prin interconexiune este și imposibilă și uHubilă. Ea este imposibilă, deoarece identitatea nu poate defini individuația, particularitatea și salturi care ies din generalitate, universftificăție și conservare. Ea este apoi , «minnlâ, deoarece identitatea absolută ® cu caracter universal, general și asigur, neagă individuațiia, particularitat stea și saltul. » Dar, în Lumina științelor lumii reale de azi, identitatea nu mai e numai obiectuală, legată de substantive și atribute, ci și relațională și procesuală, legată de conexiune și verbe. In mecanica clasică a lui Newton s-a vorbit numai de identitatea obiectuală, respectiv omogeneitate, a spațiului, timpului și masei. Teoria relativității afirmă eterogeneitatea lor, dar susține identitatea lor relațională, recte izomorfitatea. în mecanica cuantică și tabloul lui Mendeleev apare și identitatea procesuală. Toate trei însă nu mai sunt absolute, ci relative, adică legate de interconexiune, cu diversele ei moduri și grade. Atâta timp cît identitatea a fost numai obiectuală, diferențială și absolută, aceste moduri și grade de interconexiune au putut fi ignorate, deoarece interconexiunea strict formală poate fi exprimată prin identitatea dintre acțiune și reacțiune. In momentul însă când identitatea este și relațională, cuprinzând și relațiile și verbele, nu numai atributele și substantivele, conjugarea cu interconexiunea este inevitabilă. Dar, în acest caz, identitatea nu mai poate fi aplicată numai pozițiilor, precum și tuturor relațiilor și proceselor, devenind relativă, nu absolută, tocmai datorită conjugării ei reciproce cu interconexiunea și interacțiunea. De asemenea, ea are și grade, fiind dialectică, nu metafizică, concretă, nu abstractă. Identitatea absolută, cu caracter metafizic, a putut defini numai generalitatea, universalitatea și conservarea. Cea relativă, cu caracter dialectic, poate defini și individuația, particularitatea și dezvoltarea, în sps^ă asemănările și deosebirile dintre ei! Um v«sÜJ rdlhtrb g«n £^ ralitate individuație și mai ales pe acel dintre cauzalitate universală și proprie, conservare și dezvoltare, se poate defini numai interconexiunea. . Interpretarea metafizică a identității se conjugă cu viziunea lumii ca simplă totalitate de ființe și obiecte, concepute ca dualitate de materie și substanță. Această totalitate fără tot e definită prin judecățile generale și singulare din extensiune în termeni discontinui de toți, unii, unul și niciunul. în diversele specii și genuri singularele se aseamănă, dar nu se leagă, deoarece relațiile dintre ele sunt numai de contiguitate și succesiune, nu de interconexiune. Interpretarea dialectică a identității concrete, întregită cu conexiunea, se conjugă cu interpretarea științifică a lumii din zilele noastre ca o totalitate cu tot în dezvoltare, care cere o determinare în comprehensiune și evoluție, în termeni continui și discontinui, departe și întreg, apoi cauză și efect, în comprehensiune și dezvoltare toate se leagă. Matematica este instrumentul lumii sub unghiul generalității de cercetare și interpretare universalității și conservării, care a pot fi exprimate una prin alta. Aceasta, deoarece se face abstracție de lumea concretă și se studiază numai egalitatea dintre 1 și 1, apoi 2 și 2, nu și aceea dintre om și om etc. Cu alte cuvinte, matematica operează în primul rînd cu suotietatea locațiilor punctuale pure, care stau la baza aritmeticii. Alături de aceste numere discontinue din aritmetică, avem însă și pe cele infinitesiale continue, din analiză, care îmT^fuf.?® inicris în geometrie. Ele definesc, cuăn^ quantitatea spațiul-u pului pur, eventuali din mecanica lui N^ dintre aceste categori de raportul divni și geometrie, ar fi nerezolvat, iar dur Labilitatea rezolvabilă numai prin iniciprocă, iar nu al continuității prin așa cum s-a întâmplat în procesul de aritmetizare a analizei și geometriei, întreprins de Weierstrass. Precum și în metateoria lui D. Hilbert și, în general, în orice sistem de logică matematică. Excepție face doar școala intuiționistă în frunte cu Brouwer, Heyting și Weyl. Alături de grupul algebric din matematică, definit prin egalitate, N. Bourbaki așează pe acela al ordinei, definit prin relație. La ele două, stăpînite de conceptul de cantitate adaugă pe cel topologic, în care apare și calitatea. întregirea reciprocă dintre egalitate și interconexiune, pe de o parte, cantitate și calitate, pe de altă parte, este o nouă problemă de interpretare dialectică în matematică. A patra incursiune a interpretării dialectice în matematică este apoi raportul dintre multiplicitate și unicitate, care apare în conceptul de sistem, care stă la baza analizei combinatorii și a logicii matematice. De altfel conceptul de sistem este prin definiție o noțiune dialectică, nu metafizică, deoarece el este o unitate în multiplicitate, nu simplă multiplicitate de unități discontinue și absolute. La aceste căi de interpretare dialectică formală a raporturilor de mai sus, am putea arelația dintre finit și inlexele jumătatea e egală cu întregul. Dacă însă același raport este judecat și în comprehensiune, cînd quatietățile au o quantitate, atunci paradoxul dispare. Sub unghiul comprehensiunii, jumătatea rămîne jumătate, chiar dacă ea e infinită. De aceea, reducerea comprehensiunii la extensiune, atît de uzuală în matematică și logica matematică, ca orice interpretare unilaterală și astfel și metafizică, are nu numai latura ei de simplificare ci, în mod inevitabil, și partea ei de nondeterminare, pe care teorema Gödel a relevat-o. Cum tratarea matematică și logica matematică e numai sub semnul generalității, universalității și conservării, nu și al individuației, particularității și dezvoltării, ea, desigur, nu solicită și interpretarea materială, nu numai formală, a principiului unității contrariilor. Aceasta chiar dacă matematica de azi nu se mai reduce la numerele naturale, „atomi“ din aritmetica clasică, definiți strict obiectual. Ei se întemeiază pe conceptul de „mulțime“ și „sistem“, care includ și relaționalitatea, dar fără a ieși din generalitate, universalitate și conservare; în consecință, matematica rămîne instrumentul de cercetare și interpretare a sistemului formal sub unghiul izomorfității sale. Adică sub unghiul identității relaționale. Logica matematică introduce și studiul gradelor și modurilor de generalitate versus individualizare, universalitate versus particularizare, poate chiar conservare versus dezvoltare, ciflige în orice caz situația monlogia genetică ara alte cuvinte, eatatea, dar^continue studiul relațiilor dintre partea i întreg, ființă și lume, conservare și dezvoltare, chiar individuație și generalitate, care trebuie definite și prin interconexiune, nu numai prin identitate. în cazul ei, de asemenea, trebuie făcută și discriminarea dintre determinarea extensivă, comprehensivă și dezvoltare, deoarece ele se întregesc reciproc, dar nu se mai reduc una la alta. Sub unghiul identității, saltul calitativ, la fel ca și individuația și cauzalitatea particulară, însemnează o ieșire din lege. Sub unghiul interconexiunii, nu. Ochii sunt cu totul diferiți de urechi și, firește, au funcțiune deosebită. Dar, cele două organe senzoriale se leagă împreună și au un rost bine determinat. Precum au și o direcție de dezvoltare. Solidaritatea socială pe bază de diviziune a muncii, nu numai comunitate de limbă și teritoriu, arată aceeași necesitate de întregire a determinării pe bază de identitate prin aceea pe bază de interconexiune. De prisos să mai spunem că această determinare pe bază de interconexiune cu rost și direcție de dezvoltare apare și în mecanica cuantică, unde apare de altfel și individuația, cauzalitatea proprie și saltul. Cum coeficienții de individuație, cauzalitate și salt, deci de calitate, sunt foarte mici, ei pot fi tratați numai statistic, și nu cazuistic, așa cum e cazul în științele biologice și sociale. în_ interpreți țim re Iii \