Tribuna, ianuarie-iunie 1968 (Anul 12, nr. 1-26)

1968-05-16 / nr. 20

Director-fondator IO­AN SLAVICI 1884 Seria nouă, Anul XII, nr. 20 (590) săptâmînal de cultură 16 mai 1968 Proletari din toate țările, uniți-vă ! 8 pagini — 1 leu BLAJ A fost introdus în istoria națională de neînfricatul, mar­tirul episcop Inochentie Micu. El a făcut din așezarea de plugari de la îmbinarea Tîrnavelor un oraș reședință episcopală, centru al reven­dicărilor și luptei naționale, focar de cultură. Cine i-a spus mai frumos decît Eminescu „Te salut, mică Romă“? Luceafărul n-avea­­ încă decît anii pubertății dar — dacă expresia îi aparține sau chiar de-a fi formulat-o după alții — e o mărturie a intuițiilor lui geniale. Vorbim și scriem­­ și ne închinăm fruntea respectuos înaintea co­rifeilor ieșiți din Blaj — Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Budai-Deleanu — dar înaintea lor, premergători, n-a fost oare­lun­gul șir de anonimi alumni ai școlilor din Blaj întemeiate de mitro­politul Petru Pavel Aron? Aceștia au pregătit ogorul în satele româ­nești de pe toată întinderea ținutului din vestul Carpaților, ca să răsară și să crească pe el nepieritoarea operă a Corifeilor Școlii ar­delene. Foștii alumni — învățători și preoți pe sate îndeosebi — au dat Blajului acea aureolă de centru al redeșteptării naționale. Și tot ei, acum 120 de ani, în aprilie 1848, au purtat pe sate convocarea redac­tată de Aron Pumnu, profesor pe atunci la Blaj, pentru adunarea națională a românilor. Am învățat carte de la un dascăl de pe băncile Blajului — am început și am isprăvit studiile secundare, opt ani la rînd, în umbra, sau mai bine zis în lumina glorioasei tradiții școlare din Blaj, încît, in conștiința mea, Blajul e sinonim cu devotamentul pentru patrie... De-a lungul coridoarelor ne priveau din ramele tablourilor absolvenții fiecărui an — preparandiști și seminariști, liceeni și normaliști pe urmă — îndemnîndu-ne invariabil prin motto-urile înscrise la loc de frunte să ne slujim țara și neamul... Ca și cei ce, lepădîndu-și stra­iele de preparandiști (elevii școlii de învățători) și seminariști, și-au încins sabia și l-au urmat pe Avram Iancu. Dar mai înainte de clipa supremă a istoricei adunări de pe Câm­pia Libertății, cutreieraseră satele, toate satele ardelene, fără excep­ție, ca agitatori înflăcărați în slujba ideilor revoluționare, abolirea iobăgiei și libertatea națională. Tineretul intelectual pornise ideea convocării națiunii la Blaj, tineretul intelectual o împruștiase în toa­te vetrele românești... Niciodată pînă atunci n-a fost în istoria noa­stră, o mișcare de asemenea proporții și cu atîtea consecințe fruc­tuoase. Fusese rodul științei de carte, altoit pe o suferință de veacuri. Moșii și strămoșii sădiseră în ei dîrzenia și curajul. Cultura, deci in­tegrarea în circuitul universal, o dobîndiseră la Blaj. Iar spiritul de demnitate națională și de jertfă pentru existența neamului, îl supse­­seră la finul matern, odată cu graiul și conștiința unei ilustre des­cendențe ... Blajul stă în istoria noastră și va răm­­ne învăluit în legendă. Merită cu atît mai mult cu cît în Blaj s-a ținut cea dintii adunare națională a românilor, în spiritul de dreptate al unei revoluții. Poate de aceea se cuvine să ne descoperim când trecem prin oraș, ca semn de respect și de omagiu adus înaintașilor. Au fost oameni ca și noi, cu înălțimi și cu scăderi. Dar mi se pare — și stă istoria mărturie — înălțimile sufletului lor sînt elemente constitutive ale temeliei vieții noastre de azi și de mîine. DUMITRU MIRCEA e folosește o foarte potrivi­tă caracterizare, „primăva­ra popoarelor“, pentru eve­nimentele care au bătut cu pu­tere la porțile Europei în acea primăvară a anului 1848. Cu mai mică putere de mistuire la înce­put, în regatul Neapolului, flăcă­rile revoluției se răspîndesc cu tot mai mare putere în toate ță­rile europene, din Franța pînă în Rusia. Popoarele de multă vreme așteptau, pregătite, aceas­tă primăvară ce-și anunța veni­rea, purtînd în faldurile desfășu­rate nădejdea de libertate, de dreptate socială și în multe părți și națională, în Franța, în țările germane, în Italia, în Austria, în Ungaria, în țările slave, în cele scandinave, peste tot revoluția se anunța biruitoare. Ea era pregătită de veacuri de suferință, așteptată­ și dorită, pli­nă de nădejde, și de poporul ro­mân. Revoluția europeană a fost ocazia și nu cauza, cum cu drep­tate afirma Nicolae Bălcescu, u­­nul din urzitorii și conducătorii cei mai vajnici ai revoluției ro­mânilor. Căci în țările române (Transilvania, Moldova, Țara Ro­mânească) a fost o singură re­voluție, nu două și nici trei. Una singură, deoarece același a fost programul, sincronică a fost desfășurarea și unic a fost sco­pul final. Programul unitar a fost statornicit încă la Paris, însu­­mînd cele două probleme pri­mordiale ale vremii: desființarea șerbiei și emanciparea socială a țărănimii, independența naționa­lă, realizarea cărora a fost ur­mărită­­ printr-o strînsă colabora­re între mișcări. Cea dintii problemă, cuprinsă în toate programele revoluției, a constituit imboldul principal al adeziunii maselor țărănești la re­voluție. Dacă în programul ini­țial al revoluției din Moldova a­­cest deziderat este formulat mai vag, sub forma îmbunătățirii si­tuației țărănimii, iar în Procla­mația ce i-a urmat se făgăduieș­te țăranilor „un viitor frumos și fericit“, explicația se găsește în faptul că mișcarea de la sfîrșitul lunii martie din Moldova n-a fost îndeajuns de bine pregătită, pe de o parte, iar pe de altă parte, dintr-un motiv tactic, pen­tru a nu stîrni reacția guvernu­lui țarist, care deabia aștepta un pretext pentru a-și trimite oștile împotriva oricărei mișcări revo­luționare. Că aceasta este expli­cația, dovada este oferită de des­fășurarea evenimentelor în zilele ce urmară. Nici o lună și jumă­tate nu trecu de la mișcarea din Iași, cînd revoluționarii moldo­veni, refugiați în Transilvania, își precizează programul social, înscriind în Principiile noastre pentru reformarea patriei, formu­late la Brașov în 12/24 mai, des­ființarea șerbiei și a tuturor dă­rilor față de boieri și împroprie­tărirea țăranilor fără nici un fel de răscumpărare din partea lor. Era o rezolvare radicală a acestei primordiale probleme, care, mai atenuat formulată, in sensul că se prevedea despăgubirea boieri­lor este înscrisă și în celălalt program al revoluționarilor mol­doveni, cunoscut sub numele Do­rințele partidei naționale din Moldova, sintetizat de mintea cu­prinzătoare a lui Mihail Kogălni­­ceanu. Condamnîndu-se starea în­jositoare a țărănimii, se enun­ță principiul de dreptate socială, că nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca cei mulți să fie instrumentele de muncă a celor puțini. De aici concluzia logică a necesității desființării obligațiilor feudale și a împro­prietăririi țăranilor, cu despăgu­bire. Nu se poate nega, firește, in­fluența evenimentelor din Tran­silvania și mai ales a programu­lui formulat de românii din Tran­silvania în marea lor adunare de pe Cîmpia Libertății din Blaj de la 3/15 mai, la care revoluționa­rii moldoveni au fost prezenți în număr însemnat și au participat cu tot sufletul și entuziasmul lor. La Blaj, într-o adunare impre­sionantă, la care a fost prezentă floarea intelectualității române în fruntea celor peste 110.000 de ță­rani, adunați de pe toate melea­gurile Transilvaniei, se concreti­zau dezideratele de veacuri ale țăranilor, formulate cu o zi în urmă în istoricul discurs al lui Simion Bărnuțiu, hotărîndu-se desființarea iobăgiei fără întîrzie­­re și fără nici o despăgubire din partea țăranilor, desființarea a­­nacronicelor dijme cu caracter feudal, a dărilor pe vite, a dă­rii din minereuri și înființarea unei comisii mixte care să cer­ceteze neînțelegerile de hotărni­cie dintre țărani și nobili. Problema emancipării țăranilor este preocuparea majoră a revo­luționarilor munteni și mai ales a radicalilor, în frunte cu revo­luționarul democrat Bălcescu, se­condat de Alexandru Golescu A­­răpilă, C. A. Rosetti și alții. Re­prezentând interesele mulțimilor, ei înscriu în programul revoluției dezideratul cu privire la eman­ciparea șerbilor și împroprietă­rirea lor prin despăgubire, des­ființarea privilegiilor feudale, se­cularizarea averilor mănăstirești și emanciparea robilor. Prin în­scrierea acestui punct, revoluția a urmărit ca țăranul să fie nu numai liber, ci și proprietar, fără care libertatea și egalitatea erau lipsite de conținut. Aplicarea a­­cestei reforme a conferit revo­luției caracter democratic și so­cial, potrivit aprecierii lui Băl­cescu. " Emanciparea și împroprietă­rirea țăranilor este însoțită în toate țările române de revendica­rea cu privire la desființarea pri­vilegiilor de clasă, a rangurilor nobiliare, și, ca urmare, purta­rea comună a sarcinilor publice după starea materială. Asemenea principii au consti­tuit cauze ale revoluției, au im­primat acesteia caracterul demo­cratic burghez. Pentru înfăptui­rea acestor deziderate se ridică țărănimea, gata de orice sacri­ficii, în Transilvania, în Banat, în Țara Românească și în anu­mite locuri din Moldova. Acest deziderat major al revoluției este înfăptuit în multe părți de cei interesați, prin ocuparea moșiilor nobiliare și boierești, prin împăr­țirea pământului între țărani. A­­plicarea acestei măsuri a consti­tuit baza puterii populare in Munții Apuseni ai Transilvaniei, unde sub conducerea eroului lor, Avram Iancu, țăranii români au organizat o „țară românească“ de caracter democratic. Cea de-a doua problemă ma­joră, cea națională, indestructibil legată de cea socială, pregnant prezentă în revoluția românilor din toate cele trei țări, confe­ră și ea caracter unitar revolu­ției. Autonomia și independența țărilor române era gîndul revolu­ționarilor români, care aducea după sine, în mod firesc, unita­tea națională. Erau, de fapt, două fețe ale aceleiași probleme unice. O cuprind programele re­voluționare din Țara Româneas­că și din Moldova, o revendică fruntașii revoluției, o cer mase­le populare din toate cele trei țări românești. In programul re­voluționarilor moldoveni inde­pendența și unitatea națională era formulată în sensul Unirii Moldovei cu Țara Românească intr-un singur stat neatîrnat ro­mânesc, unire socotită drept „cheia bolții“, fără care s-ar pră­buși tot edificiul național. In programul revoluționarilor mun­teni era cuprins dezideratul in­dependenței administrative și le­gislative și a neamestecului vreu­nei puteri dinafară, în treburile lăuntrice ale țării. In programul românilor din Transilvania dezi­deratul a cuprins în proclamarea independenței națiunii române. Unitatea națională e proclama­tă de cei mai înalți gînditori re­voluționari, în memorii, manifes­te, presă, broșuri, consfătuiri, sub forma României sau a Dacoro­­mâniei. O cîntă poeții, o afirmă prozatorii. O cer cu glas tare mulțimile, încă în luna martie moldovenii se gîndeau la reali­zarea „unirii României“, care de­vine apoi motiv de inspirație­ a poeziei-manifest. Către Români sau Deșteptarea României poetului patriot Vasile Alecsan­­a­dri. Ideea devenise de notorietate publică. O proclamau cei ce do­reau să o înfăptuiască, o denun­țau răuvoitorii pentru a fi îm­piedecată. Era enunțat, astfel, programul care va aduna în jurul său forțe­le sociale și politice progresiste, care va imprima revoluției din 1848 caracteristicile comune de­finitorii. Eliberarea țăranilor din șerbie și făurirea „Daco-Româ­­niei“. Astfel în febra desfășură­rii precipitate a evenimentelor din acea „primăvară a popoare­lor“, patrioții români n-au negli­jat nici însemnătatea programu­lui unitar și nici importanța des­fășurării sincronice a evenimen­telor. încă în luna martie, cînd iz­bucnesc în Moldova și Transilva­nia cele dintii mișcări ce prefa­țează revoluția, unitatea acțiuni­lor și finalitatea scopurilor revo­luției sînt prezente în mintea pro­tagoniștilor revoluționari. Che­mări la arme, legături între cele trei țări românești, programe cu­prinzând problemele primordiale ale tuturor românilor sunt pre­zente de o parte și de alta a Carpaților. Prezența masivă a revoluționa­rilor moldoveni și a unor revo­luționari munteni la adunarea din 3/15 mai de pe Cîmpia Li­bertății de la Blaj avea o semni­ficație ce n-a scăpat nici unui ob­servator mai atent, în stare să intuiască realitatea. Adunarea de la Blaj a fost o manifestare fără precedent, prin maturitatea do­vedită în cumpănirea lucrurilor și prin hotărîrile proclamate de mulțimile adunate din toate col­țurile Transilvaniei: o viață o­­menească pe seama mulțimilor oprimate, drepturi naționale pen­tru poporul român, unirea poli­tică intr-un singur stat a ramu­rilor răzlățite ale națiunii ro­mâne. Era prezent acest dezide­rat nu numai în mintea și în gîn­­durile cărturarilor transilvăneni, moldoveni și munteni prezenți pe Cîmpia Libertății, dar era pro­clamată de mulțimile care purtau de multă vreme în con­o­știința lor și care cereau: „Noi vrem să ne unim cu țara“. Sub această impresie își con­cretizează revoluționarii moldo­veni, statorniciți la Brașov în urma teroarei dezlănțuite de domnitorul Mihai Sturdza, pro­gramul din 12/24 mai, întitulat simbolic Prințipiile noastre pen­tru reformarea patriei. Se cu­prindeau în cele 6 puncte ale programului, pe lângă probleme­le social-politice primordiale, și­­ Continuare în pag. a 6-al Prof. univ. ȘTEFAN PASCU ®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®i®l®l#l®l®l®!®l®l®l®l®l®!®l Franța eternă Pentru multă lume, printre care și pentru noi românii, în special pentru noi românii, Franța a încetat parcă să mai fie o simplă noțiune geografică, un teritoriu oarecare, scăldat la mar­gini de mări și oceane, udat de fluvii și umbrit de munți. Ba­romiul vechilor gali — oamenii cutezători care, supuși de Caesar, au dominat din depărtare cetatea metropolă prin spirit și ironie — răspunde astăzi, aici ca și în altă parte a universului, la nenumă­rate calificative intime. El este, neîndoielnic, patria bunului gust și a măsurii estetice, dar totodată și pămintul ospitalier, fabulosul pămînt liber, unde luptătorii Principatelor nord-dunărene, vi­zionarii noștri politici din seco­lul trecut, au găsit sprijin și re­fugiu. Istoria ne-a apropiat de multe ori, peste meridiane și obstacole. Politicienii luminați ai Franței au vegheat la nașterea statului român unitar; diplomația galică — știe asta oricine — ne-a pro­tejat ființa fragilă, ajutîndu-ne nemijlocit să biruim nenumărate impasuri; cultura Franței mile­nare ne-a impulsionat intrarea tirzie dar impetuoasă în lumea valorilor moderne. Pămînt și oa­meni, tradiții și idei, crezuri și idealuri estetice, tendințe noi de diferite nuanțe — o dulce și fasci­nantă simpatie, pentru romani­tatea de pe malurile Dunării și din jurul Carpaților, venea me­reu dinspre Franța eternă ... Firește, simpatiei dezinteresate noi i-am răspuns cu inima des­chisă. Nenumărate pagini din is­toria politică și spirituală a Fran­ței au devenit astfel solidare, s-au contopit cu destinul nostru, nicit le știm și aderăm la ele din a­­dîncuri. Cine n-a simțit și nu simte o sfîntă mindune pentru fie­care biruință a geniului creator francez (și sînt multe aceste bi­ruințe )? Am­ tremurat și noi de indignare, în iunie 1940, cu toată ființa noastră politică, la căderea Parisului; pașii metalici ai în­vingătorului vremelnic se auzeau pînă în România, amenințată și ea atunci cu subjugarea. Am zîm­­bit printre lacrimi aflând că Franța postbelică se înalță grab­nic din ruine. O coincidență isto­rică a făcut apoi ca Parisul să cunoască libertatea și resurecția morală în aceleași zile cu Bucu­­reștiul: ne întâlneam iarăși, după ani de ci­ncen război, pe cunos­cutul meridian al prieteniei trai­nice și al solidarizării cu valorile umanismului, născute pe pămîn­­tul binecuvîntat al aceleași Frân­te eterne, chiar dacă orînduirea socială a celor două țări urma drumuri diferite. Tabloul detailat al acestei prie­tenii seculare l-au întocmit și-l vor completa, în continuare, oa­menii, de pură specialitate, obser­vatorii fenomenelor istorice. Eu vorbesc aici doar în numele u­­nei solidarități de ordin intim: intelectualul român a simțit in Franța a doua lui patrie virtuală, desigur o patrie spirituală, iar în literatura franceză, un regat pro­priu, de dimensiuni universale. Sînt elemente imponderabile care ne-au modelat ființa, forme ca­­re­ au operat multă vreme asupra vieții noastre sufletești, activi­­zind-o intr-un anumit fel. Iată de ce Franța nu poate trăi, pe aceste meleaguri, decît în imagi­nea ei ideală, eternă și dinamică, dulce chiar în ironie, loc de în­tâlnire și de verificare a valori­lor noi, care în altă parte se pot și ofili. Un fel de Athenă mo­dernă, care atrage spiritele și le subjugă, redîndu-le apoi întregii umanități, in forma lor cea mai pură, în caratele lor nealterabile, sub haina unei limbi de o clari­tate unică. ION OARCASU Pavilionul francez de la Expoziția internațională de la Montreal LeLib­atie Crește-o aripă albă din umărul meu sting, Moare-o aripă neagră în umărul meu drept. Se odihnește marea in ochii mei cînd string Ziua și Noaptea-n aripi și către cel mă-ndrept. Și-n zborul meu molatec știu că-i destul odată Peste obrazul mării profilul să-mi rotesc, Că noaptea trece-n ziuă și marea zbuciumată Sclipește cu toți ochii spre alt tărâm ceresc. Ci eu vesilesc spre lună — și zborul se-nfiripă Spre inima planetei, cea vie, de jăratic. Sunt albatrosul care în fiece aripă Port dragoste și ură ca îngerul sălbatic. ­9 te au tu imiată Prin fereastra zilei poți să vezi: Anotimpuri dispar și renasc, Ca o jertfă purtînd către toamnă Pletele verii fluturate-n livezi... Spre ce fulgerare te mai îndeamnă Paratrăznetul săgetând peste basc? Nu știu cum, Vara, Parcă acum mi-a alunecat pe sub ghete, Și nu-mi lăsase o frunză măcar. — Ce mai aștepți, grăbește-te, băiete, Că ora grea se coace-n minutal. Ah, cum pleznește ora ca un bici, Rotunjindu-și plumb­ii dinspre plezne, Fulgerînd prin noapte nu-ți ridici Trupul tău cu plumbul nopții-n glezne. Lasă ora-naltă să plesnească Ca un anotimp prea greu de roade Cînd presimte stepa grea, cerească, Ritmul viu al ploilor nomade. NEGOIȚA irimie

Next