Tribuna, ianuarie-iunie 1968 (Anul 12, nr. 1-26)
1968-05-16 / nr. 20
Director-fondator IOAN SLAVICI 1884 Seria nouă, Anul XII, nr. 20 (590) săptâmînal de cultură 16 mai 1968 Proletari din toate țările, uniți-vă ! 8 pagini — 1 leu BLAJ A fost introdus în istoria națională de neînfricatul, martirul episcop Inochentie Micu. El a făcut din așezarea de plugari de la îmbinarea Tîrnavelor un oraș reședință episcopală, centru al revendicărilor și luptei naționale, focar de cultură. Cine i-a spus mai frumos decît Eminescu „Te salut, mică Romă“? Luceafărul n-avea încă decît anii pubertății dar — dacă expresia îi aparține sau chiar de-a fi formulat-o după alții — e o mărturie a intuițiilor lui geniale. Vorbim și scriem și ne închinăm fruntea respectuos înaintea corifeilor ieșiți din Blaj — Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Budai-Deleanu — dar înaintea lor, premergători, n-a fost oarelungul șir de anonimi alumni ai școlilor din Blaj întemeiate de mitropolitul Petru Pavel Aron? Aceștia au pregătit ogorul în satele românești de pe toată întinderea ținutului din vestul Carpaților, ca să răsară și să crească pe el nepieritoarea operă a Corifeilor Școlii ardelene. Foștii alumni — învățători și preoți pe sate îndeosebi — au dat Blajului acea aureolă de centru al redeșteptării naționale. Și tot ei, acum 120 de ani, în aprilie 1848, au purtat pe sate convocarea redactată de Aron Pumnu, profesor pe atunci la Blaj, pentru adunarea națională a românilor. Am învățat carte de la un dascăl de pe băncile Blajului — am început și am isprăvit studiile secundare, opt ani la rînd, în umbra, sau mai bine zis în lumina glorioasei tradiții școlare din Blaj, încît, in conștiința mea, Blajul e sinonim cu devotamentul pentru patrie... De-a lungul coridoarelor ne priveau din ramele tablourilor absolvenții fiecărui an — preparandiști și seminariști, liceeni și normaliști pe urmă — îndemnîndu-ne invariabil prin motto-urile înscrise la loc de frunte să ne slujim țara și neamul... Ca și cei ce, lepădîndu-și straiele de preparandiști (elevii școlii de învățători) și seminariști, și-au încins sabia și l-au urmat pe Avram Iancu. Dar mai înainte de clipa supremă a istoricei adunări de pe Câmpia Libertății, cutreieraseră satele, toate satele ardelene, fără excepție, ca agitatori înflăcărați în slujba ideilor revoluționare, abolirea iobăgiei și libertatea națională. Tineretul intelectual pornise ideea convocării națiunii la Blaj, tineretul intelectual o împruștiase în toate vetrele românești... Niciodată pînă atunci n-a fost în istoria noastră, o mișcare de asemenea proporții și cu atîtea consecințe fructuoase. Fusese rodul științei de carte, altoit pe o suferință de veacuri. Moșii și strămoșii sădiseră în ei dîrzenia și curajul. Cultura, deci integrarea în circuitul universal, o dobîndiseră la Blaj. Iar spiritul de demnitate națională și de jertfă pentru existența neamului, îl supseseră la finul matern, odată cu graiul și conștiința unei ilustre descendențe ... Blajul stă în istoria noastră și va rămne învăluit în legendă. Merită cu atît mai mult cu cît în Blaj s-a ținut cea dintii adunare națională a românilor, în spiritul de dreptate al unei revoluții. Poate de aceea se cuvine să ne descoperim când trecem prin oraș, ca semn de respect și de omagiu adus înaintașilor. Au fost oameni ca și noi, cu înălțimi și cu scăderi. Dar mi se pare — și stă istoria mărturie — înălțimile sufletului lor sînt elemente constitutive ale temeliei vieții noastre de azi și de mîine. DUMITRU MIRCEA e folosește o foarte potrivită caracterizare, „primăvara popoarelor“, pentru evenimentele care au bătut cu putere la porțile Europei în acea primăvară a anului 1848. Cu mai mică putere de mistuire la început, în regatul Neapolului, flăcările revoluției se răspîndesc cu tot mai mare putere în toate țările europene, din Franța pînă în Rusia. Popoarele de multă vreme așteptau, pregătite, această primăvară ce-și anunța venirea, purtînd în faldurile desfășurate nădejdea de libertate, de dreptate socială și în multe părți și națională, în Franța, în țările germane, în Italia, în Austria, în Ungaria, în țările slave, în cele scandinave, peste tot revoluția se anunța biruitoare. Ea era pregătită de veacuri de suferință, așteptată și dorită, plină de nădejde, și de poporul român. Revoluția europeană a fost ocazia și nu cauza, cum cu dreptate afirma Nicolae Bălcescu, unul din urzitorii și conducătorii cei mai vajnici ai revoluției românilor. Căci în țările române (Transilvania, Moldova, Țara Românească) a fost o singură revoluție, nu două și nici trei. Una singură, deoarece același a fost programul, sincronică a fost desfășurarea și unic a fost scopul final. Programul unitar a fost statornicit încă la Paris, însumînd cele două probleme primordiale ale vremii: desființarea șerbiei și emanciparea socială a țărănimii, independența națională, realizarea cărora a fost urmărită printr-o strînsă colaborare între mișcări. Cea dintii problemă, cuprinsă în toate programele revoluției, a constituit imboldul principal al adeziunii maselor țărănești la revoluție. Dacă în programul inițial al revoluției din Moldova acest deziderat este formulat mai vag, sub forma îmbunătățirii situației țărănimii, iar în Proclamația ce i-a urmat se făgăduiește țăranilor „un viitor frumos și fericit“, explicația se găsește în faptul că mișcarea de la sfîrșitul lunii martie din Moldova n-a fost îndeajuns de bine pregătită, pe de o parte, iar pe de altă parte, dintr-un motiv tactic, pentru a nu stîrni reacția guvernului țarist, care deabia aștepta un pretext pentru a-și trimite oștile împotriva oricărei mișcări revoluționare. Că aceasta este explicația, dovada este oferită de desfășurarea evenimentelor în zilele ce urmară. Nici o lună și jumătate nu trecu de la mișcarea din Iași, cînd revoluționarii moldoveni, refugiați în Transilvania, își precizează programul social, înscriind în Principiile noastre pentru reformarea patriei, formulate la Brașov în 12/24 mai, desființarea șerbiei și a tuturor dărilor față de boieri și împroprietărirea țăranilor fără nici un fel de răscumpărare din partea lor. Era o rezolvare radicală a acestei primordiale probleme, care, mai atenuat formulată, in sensul că se prevedea despăgubirea boierilor este înscrisă și în celălalt program al revoluționarilor moldoveni, cunoscut sub numele Dorințele partidei naționale din Moldova, sintetizat de mintea cuprinzătoare a lui Mihail Kogălniceanu. Condamnîndu-se starea înjositoare a țărănimii, se enunță principiul de dreptate socială, că nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca cei mulți să fie instrumentele de muncă a celor puțini. De aici concluzia logică a necesității desființării obligațiilor feudale și a împroprietăririi țăranilor, cu despăgubire. Nu se poate nega, firește, influența evenimentelor din Transilvania și mai ales a programului formulat de românii din Transilvania în marea lor adunare de pe Cîmpia Libertății din Blaj de la 3/15 mai, la care revoluționarii moldoveni au fost prezenți în număr însemnat și au participat cu tot sufletul și entuziasmul lor. La Blaj, într-o adunare impresionantă, la care a fost prezentă floarea intelectualității române în fruntea celor peste 110.000 de țărani, adunați de pe toate meleagurile Transilvaniei, se concretizau dezideratele de veacuri ale țăranilor, formulate cu o zi în urmă în istoricul discurs al lui Simion Bărnuțiu, hotărîndu-se desființarea iobăgiei fără întîrziere și fără nici o despăgubire din partea țăranilor, desființarea anacronicelor dijme cu caracter feudal, a dărilor pe vite, a dării din minereuri și înființarea unei comisii mixte care să cerceteze neînțelegerile de hotărnicie dintre țărani și nobili. Problema emancipării țăranilor este preocuparea majoră a revoluționarilor munteni și mai ales a radicalilor, în frunte cu revoluționarul democrat Bălcescu, secondat de Alexandru Golescu Arăpilă, C. A. Rosetti și alții. Reprezentând interesele mulțimilor, ei înscriu în programul revoluției dezideratul cu privire la emanciparea șerbilor și împroprietărirea lor prin despăgubire, desființarea privilegiilor feudale, secularizarea averilor mănăstirești și emanciparea robilor. Prin înscrierea acestui punct, revoluția a urmărit ca țăranul să fie nu numai liber, ci și proprietar, fără care libertatea și egalitatea erau lipsite de conținut. Aplicarea acestei reforme a conferit revoluției caracter democratic și social, potrivit aprecierii lui Bălcescu. " Emanciparea și împroprietărirea țăranilor este însoțită în toate țările române de revendicarea cu privire la desființarea privilegiilor de clasă, a rangurilor nobiliare, și, ca urmare, purtarea comună a sarcinilor publice după starea materială. Asemenea principii au constituit cauze ale revoluției, au imprimat acesteia caracterul democratic burghez. Pentru înfăptuirea acestor deziderate se ridică țărănimea, gata de orice sacrificii, în Transilvania, în Banat, în Țara Românească și în anumite locuri din Moldova. Acest deziderat major al revoluției este înfăptuit în multe părți de cei interesați, prin ocuparea moșiilor nobiliare și boierești, prin împărțirea pământului între țărani. Aplicarea acestei măsuri a constituit baza puterii populare in Munții Apuseni ai Transilvaniei, unde sub conducerea eroului lor, Avram Iancu, țăranii români au organizat o „țară românească“ de caracter democratic. Cea de-a doua problemă majoră, cea națională, indestructibil legată de cea socială, pregnant prezentă în revoluția românilor din toate cele trei țări, conferă și ea caracter unitar revoluției. Autonomia și independența țărilor române era gîndul revoluționarilor români, care aducea după sine, în mod firesc, unitatea națională. Erau, de fapt, două fețe ale aceleiași probleme unice. O cuprind programele revoluționare din Țara Românească și din Moldova, o revendică fruntașii revoluției, o cer masele populare din toate cele trei țări românești. In programul revoluționarilor moldoveni independența și unitatea națională era formulată în sensul Unirii Moldovei cu Țara Românească intr-un singur stat neatîrnat românesc, unire socotită drept „cheia bolții“, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național. In programul revoluționarilor munteni era cuprins dezideratul independenței administrative și legislative și a neamestecului vreunei puteri dinafară, în treburile lăuntrice ale țării. In programul românilor din Transilvania dezideratul a cuprins în proclamarea independenței națiunii române. Unitatea națională e proclamată de cei mai înalți gînditori revoluționari, în memorii, manifeste, presă, broșuri, consfătuiri, sub forma României sau a Dacoromâniei. O cîntă poeții, o afirmă prozatorii. O cer cu glas tare mulțimile, încă în luna martie moldovenii se gîndeau la realizarea „unirii României“, care devine apoi motiv de inspirație a poeziei-manifest. Către Români sau Deșteptarea României poetului patriot Vasile Alecsanadri. Ideea devenise de notorietate publică. O proclamau cei ce doreau să o înfăptuiască, o denunțau răuvoitorii pentru a fi împiedecată. Era enunțat, astfel, programul care va aduna în jurul său forțele sociale și politice progresiste, care va imprima revoluției din 1848 caracteristicile comune definitorii. Eliberarea țăranilor din șerbie și făurirea „Daco-României“. Astfel în febra desfășurării precipitate a evenimentelor din acea „primăvară a popoarelor“, patrioții români n-au neglijat nici însemnătatea programului unitar și nici importanța desfășurării sincronice a evenimentelor. încă în luna martie, cînd izbucnesc în Moldova și Transilvania cele dintii mișcări ce prefațează revoluția, unitatea acțiunilor și finalitatea scopurilor revoluției sînt prezente în mintea protagoniștilor revoluționari. Chemări la arme, legături între cele trei țări românești, programe cuprinzând problemele primordiale ale tuturor românilor sunt prezente de o parte și de alta a Carpaților. Prezența masivă a revoluționarilor moldoveni și a unor revoluționari munteni la adunarea din 3/15 mai de pe Cîmpia Libertății de la Blaj avea o semnificație ce n-a scăpat nici unui observator mai atent, în stare să intuiască realitatea. Adunarea de la Blaj a fost o manifestare fără precedent, prin maturitatea dovedită în cumpănirea lucrurilor și prin hotărîrile proclamate de mulțimile adunate din toate colțurile Transilvaniei: o viață omenească pe seama mulțimilor oprimate, drepturi naționale pentru poporul român, unirea politică intr-un singur stat a ramurilor răzlățite ale națiunii române. Era prezent acest deziderat nu numai în mintea și în gîndurile cărturarilor transilvăneni, moldoveni și munteni prezenți pe Cîmpia Libertății, dar era proclamată de mulțimile care purtau de multă vreme în conoștiința lor și care cereau: „Noi vrem să ne unim cu țara“. Sub această impresie își concretizează revoluționarii moldoveni, statorniciți la Brașov în urma teroarei dezlănțuite de domnitorul Mihai Sturdza, programul din 12/24 mai, întitulat simbolic Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. Se cuprindeau în cele 6 puncte ale programului, pe lângă problemele social-politice primordiale, și Continuare în pag. a 6-al Prof. univ. ȘTEFAN PASCU ®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®l®i®l®l#l®l®l®!®l®l®l®l®l®!®l Franța eternă Pentru multă lume, printre care și pentru noi românii, în special pentru noi românii, Franța a încetat parcă să mai fie o simplă noțiune geografică, un teritoriu oarecare, scăldat la margini de mări și oceane, udat de fluvii și umbrit de munți. Baromiul vechilor gali — oamenii cutezători care, supuși de Caesar, au dominat din depărtare cetatea metropolă prin spirit și ironie — răspunde astăzi, aici ca și în altă parte a universului, la nenumărate calificative intime. El este, neîndoielnic, patria bunului gust și a măsurii estetice, dar totodată și pămintul ospitalier, fabulosul pămînt liber, unde luptătorii Principatelor nord-dunărene, vizionarii noștri politici din secolul trecut, au găsit sprijin și refugiu. Istoria ne-a apropiat de multe ori, peste meridiane și obstacole. Politicienii luminați ai Franței au vegheat la nașterea statului român unitar; diplomația galică — știe asta oricine — ne-a protejat ființa fragilă, ajutîndu-ne nemijlocit să biruim nenumărate impasuri; cultura Franței milenare ne-a impulsionat intrarea tirzie dar impetuoasă în lumea valorilor moderne. Pămînt și oameni, tradiții și idei, crezuri și idealuri estetice, tendințe noi de diferite nuanțe — o dulce și fascinantă simpatie, pentru romanitatea de pe malurile Dunării și din jurul Carpaților, venea mereu dinspre Franța eternă ... Firește, simpatiei dezinteresate noi i-am răspuns cu inima deschisă. Nenumărate pagini din istoria politică și spirituală a Franței au devenit astfel solidare, s-au contopit cu destinul nostru, nicit le știm și aderăm la ele din adîncuri. Cine n-a simțit și nu simte o sfîntă mindune pentru fiecare biruință a geniului creator francez (și sînt multe aceste biruințe )? Am tremurat și noi de indignare, în iunie 1940, cu toată ființa noastră politică, la căderea Parisului; pașii metalici ai învingătorului vremelnic se auzeau pînă în România, amenințată și ea atunci cu subjugarea. Am zîmbit printre lacrimi aflând că Franța postbelică se înalță grabnic din ruine. O coincidență istorică a făcut apoi ca Parisul să cunoască libertatea și resurecția morală în aceleași zile cu Bucureștiul: ne întâlneam iarăși, după ani de cincen război, pe cunoscutul meridian al prieteniei trainice și al solidarizării cu valorile umanismului, născute pe pămîntul binecuvîntat al aceleași Frânte eterne, chiar dacă orînduirea socială a celor două țări urma drumuri diferite. Tabloul detailat al acestei prietenii seculare l-au întocmit și-l vor completa, în continuare, oamenii, de pură specialitate, observatorii fenomenelor istorice. Eu vorbesc aici doar în numele unei solidarități de ordin intim: intelectualul român a simțit in Franța a doua lui patrie virtuală, desigur o patrie spirituală, iar în literatura franceză, un regat propriu, de dimensiuni universale. Sînt elemente imponderabile care ne-au modelat ființa, forme care au operat multă vreme asupra vieții noastre sufletești, activizind-o intr-un anumit fel. Iată de ce Franța nu poate trăi, pe aceste meleaguri, decît în imaginea ei ideală, eternă și dinamică, dulce chiar în ironie, loc de întâlnire și de verificare a valorilor noi, care în altă parte se pot și ofili. Un fel de Athenă modernă, care atrage spiritele și le subjugă, redîndu-le apoi întregii umanități, in forma lor cea mai pură, în caratele lor nealterabile, sub haina unei limbi de o claritate unică. ION OARCASU Pavilionul francez de la Expoziția internațională de la Montreal LeLibatie Crește-o aripă albă din umărul meu sting, Moare-o aripă neagră în umărul meu drept. Se odihnește marea in ochii mei cînd string Ziua și Noaptea-n aripi și către cel mă-ndrept. Și-n zborul meu molatec știu că-i destul odată Peste obrazul mării profilul să-mi rotesc, Că noaptea trece-n ziuă și marea zbuciumată Sclipește cu toți ochii spre alt tărâm ceresc. Ci eu vesilesc spre lună — și zborul se-nfiripă Spre inima planetei, cea vie, de jăratic. Sunt albatrosul care în fiece aripă Port dragoste și ură ca îngerul sălbatic. 9 te au tu imiată Prin fereastra zilei poți să vezi: Anotimpuri dispar și renasc, Ca o jertfă purtînd către toamnă Pletele verii fluturate-n livezi... Spre ce fulgerare te mai îndeamnă Paratrăznetul săgetând peste basc? Nu știu cum, Vara, Parcă acum mi-a alunecat pe sub ghete, Și nu-mi lăsase o frunză măcar. — Ce mai aștepți, grăbește-te, băiete, Că ora grea se coace-n minutal. Ah, cum pleznește ora ca un bici, Rotunjindu-și plumbii dinspre plezne, Fulgerînd prin noapte nu-ți ridici Trupul tău cu plumbul nopții-n glezne. Lasă ora-naltă să plesnească Ca un anotimp prea greu de roade Cînd presimte stepa grea, cerească, Ritmul viu al ploilor nomade. NEGOIȚA irimie