Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)
1969-09-04 / nr. 36
Ispite sie problemei naționale Dintre multiplele aspecte ale problemei naționale în gîndirea pașoptistă din Transilvania, ne propunem a surprinde cîteva idei fundamentale în legătură cu: — problema eliberării naționale; — raporturile dintre români și minoritățile naționale și critica făcută exclusivismului național; — problema unirii națiunii române într-un singur stat, înainte de a intra în analiza aspectelor esențiale, se impun câteva aprecieri cu privire la modul cum au fost analizate și abordate problemele. Gânditorii pașoptiști din Transilvania n-au separat analiza problemei naționale de problemele sociale. Dimpotrivă. Referindu-se la lupta naționalității române din Transilvania la 1848, Alexandru Papiu Ilarian scria, mai tîrziiu, că la 1848 românii din Transilvania au pus pe primul plan lupta pentru desființarea iobăgiei și pentru obținerea de drepturi politice, pentru că acestea urmau „să le garanteze existența ca națiune“1), iar una din cele mai luminate minți ale revoluției de la 1848 din Transilvania, Simion Bărnuțiu, prin celebrul său Discurs din 2/14 mai 1848 și prin o serie de alte lucrări, a accentuat această legătură dintre național și social. Pentru Bărnuțiu sublinierea necesității și însemnătății națiunii, a vieții naționale, era strâns legată de problema desființării iobăgiei și altor aspecte sociale. „Apoi fără de putere materială, scria Bărnuțiu, nu poate să trăiască ne pe un om cu citit mai puțin una națiune“2), și sublinia în continuare că: „una națiune fără de avere națiionale disponibile în tot minutul pentru scopurile națiunii cele necesare, nu poate figura ca națiune politică“3). Asemenea înțelegere a problemei naționale o găsim și la alți gînditori transilvăneni de la 18484). In al doilea rând trebuie să subliniem că gânditorii înaintați de la 1848 din Transilvania au încercat și au reușit însemnate teoretizări în problema națională. Dasigur că extrem de importantă, din acest punct de vedere, este încercarea de a da o definiție națiunii, Simion Bărnuțiu situîndu-se și de astă dată în frunte. El considera națiunea ca o persoană (juridică), atribuindu-i toate drepturile acesteia (de a exista, de a fi liberă și egală in drepturi cu alte persoane, etc.)5. Ceea ce trebuie reținut este faptul că gînditorii de la 1848 din Transilvania n-au ajuns la fixarea și înțelegerea tuturor trăsăturilor națiunii, pentru ei accentul căzind pe comunitatea de limbă. „Criteriul cel esențial al națiunii — scria Bărnuțiu — e limba. Dacă o națiune și o parte a națiunii s-a lepădat o dată de limbă proprie, atunci ea s-a dezbrăcat totdeodată și de spiritul național,iar George Barițiu scria că: „Renașterea unei nații pe o cale mai ușoară și mai scurtă nu este altfel cu putință decit prin însăși lucrarea și îmbogățirea limbii și a literaturii sale“7. Referindu-se la egalitatea națională, Al. Papiu Ilarian o lega nemijlocit de ceea ce el numea „egalitatea de drept a limbii“. Egalitatea de drept, „corect și practic concepută — scria Papiu Ilarian — nu poate fi alta decât egalitatea de drept a limbii cetățenilor statului“8. .......limba de cîrmuire și administrare a fiecărei națiuni“9. In fine, trebuie să arătăm că in concepția lor general umanitară, a cărei idee de bază a fost propășirea generală a tuturor națiunilor, fundată pe respectul reciproc al drepturilor fiecăreia la viață liberă și independentă, pașoptiștii transilvăneni au apelat la trecutul istoric, la faptele nepieritoare ale poporului român, pentru a justifica ideile lor înaintate. George Barițiu afirma că: „Noi, românii transilvani și bănățeni avem patrie, pe care neam păstrat-o de la Traian și pînă astăzi ... Aici in patria noastră voim și credem vârtos că vom ajunge la maturitate politică și la drepturi ... politice“10, iar Simion Bărnuțiu făcea apel la istorie, criticând feudalismul, pentru a sublinia că românii aveau dreptul de a „pretinde restabilirea constituțiunii romane“11, ceea ce însemnă în concepția lui instaurarea libertății și egalității. Pe aceeași linie trebuie să amintim că Al. Papiu Ilarian, adresrindu-se "țăranilor adunați la 1848 la Blaj, spunea răspicat: „Aceasta este țara noastră, nimic nu vom mai suferi a, se face fără știrea și învoirea noastră ... Voi sînteți milioane . . . îndărătul nostru este un trecut de glorie ... înaintea voastră strălucește un viitor nemărginit“12. a. Problema eliberării naționale a românilor din Transilvania. Se știe că "Secole de la rândul românii transilvăneni au îndurat nu numai jugul exploatării sociale, ci și pe cel al oprimării naționale, sub dominația statului maghiar, otoman și austriac. La 1848, pentru românii transilvăneni eliberarea națională a fostt una din revendicările de bază ale luptei revoluționare și ea consta, în primul rînd, în recunoașterea existenței lor naționale și în realizarea egalității și a drepturilor pentru toate națiunile de limbă diferită din Transilvania; era vorba deci, de asigurarea existenței naționale și a limbii materne. G. Barițiu, preocupat profund pentru cauza națională a poporului român din Transilvania, a apreciat proclamarea libertății și egalității de către revoluția din Ungaria la 1848, cu convingerea că aplicarea lor va duce la realizarea idealurilor naționale ale popoarelor asuprite, deci și a poporului român.Pe linia acestei idei el scria: „ ... români cer cu tot deadinsul înființarea egalității nu numai în drepturi civile, ci și in cele politice, adică precum națiunea sasă și maghiaro-saculo au figurat și mai vreaiu a figura în faptă ca națiuni politice independente cu al lor teritoriu, așa vrea și pretinde a figura și națiuinea română cu al său teritoriu neatîrnat de toate celelalte naționalități. . .“13. In ceea ce-l privește pe S. Bărnuțiu, se pare că și în această privință concepția lui este pe un plan superior. încă la 1848 el a formulat teza nu numai a proclamării principiului recunoașterii naționale, ci și al apărării lui într-o mișcare unită a tuturor românilor. Ideea aceasta, lansată în proclamația sa din 26 martie 1848, a fost reluată în Discursul din 2/14 mai 1848, în care el a propus „să se proclame libertatea și independența națiunii române“, înțelegând prin aceasta „că națiunea română scutură jugul constituțiunii, care, de una parte, îi nomicea națiumiditatea, de alta, călca în picioare libertatea poporului“14. După citirea programului adunării la ,3/15 mai 1848, la Blaj, în casa lui Barițiu, a avut loc o consfătuire în urma căreia s-a elaborat un program larg de revendicări economice, naționale și social-culturale. Subscriind la acest program al cărui conținut înaintat era evident să ne gîndim și numai la faptul că, față de programul citit maselor la 3/15 mai, în acest program s-a scris cerința libertății și independentei naționale și desființarea iobăgiei fără nici o despăgubire, prin această din urmă revendicare programul depășind prevederile altor programe elaborate la 1848), S. Bărnuțiu sublinia prin Manifestul Comitetului permanent ales de adunare că: „proclamarea națiunii române de națiune de sine stătătoare e document că românii în etern nu se vor lepăda de limba și naționalitatea române“15. b. Raporturile dintre români și minoritățile naționale. Critica exclusivismului național, în viziunea lor, gânditorii înaintați de la 1848 din Transilvania au acordat o atenție deosebită problemelor ce se ridicau în legătură cu raporturile dintre națiunea română — cea mai numeroasă populație a Transilvaniei — și minoritățile naționale. Atitudinea critică față de exclusivismul național s-a manifestat din plin, ridicându-se pe piedestalul problemei, la loc de cinste, principiul egalității naționale și lupta pentru frăția dintre națiuni, pentru că, așa cum sublinia S. Bărnuțiu, „națiunea română nenevoiește a domni preste alte națiuni, nece nu va suferi a fi supusă altora, ci voiește drept o care pentru toate“10. Poziția aceasta înaintată își are explicația și în aceea că, atunci cînd revoluționarii români au ridicat masele la luptă pentru eliberare națională, împotriva asupritorilor, au știut să facă distincție între cei ce oprimau poporul și cei asupriți. In articolul Transilvania. Știri felurite, C. Barițiu scria: „...Cine este națiunea maghiară ? 300 de membri ai dietei sau 3 2 milioane maghiari curați, tot iobagi... ai câtorva tirani, tot de o condiție cu români?“17. Pe această Linie s-au situat și alți revoluționari români, și să amintim că Avram Iancu, după eșecul tratativelor cu reprezentanții conducerii maghiare, a subliniat că clasa aristrocratică a ungurilor din Transilvania era vinovată atît de nerecunoașterea naționalității, ci și de „starăniile și barbariile săvârșiite împotriva țărănimii române, afirmând că „Nu vrem a dezonora caracterul întregei națiuni maghiare“18. Gânditorii înaintați ai revoluției de la 1848 din Transilvania nu s-au oprit aici. Ei au mers mai departe și au propovăduit frăția dintre națiuni. G. Barițiu, in articolul Brașov sintetiza admirabil ideea lui cu privire la frăția celor exploatați din Transilvania, indiferent de națiune, astfel: „Incit, pentru consolidarea fraternității între noi și națiunile surori, eu neg... că ar exista vreo ură intre națiuni. Ură, urgie și frecări nu există între națiuni, ci numai între cotenii și oligarhii și clase privilegiate. De exemplu, poporul unguresc a avut aceeași soartă cu noi, asemenea și secuii, iar poporul săsesc încă nu i-a fost așternutul pe perne de trandafiri. Mai zic o dată, să distingem între națiuni și cotenii... Românul, din partea sa, condus de instinctul său cel sănătos și nestricat de o cultură falsă, își are scris pe flamura sa: solidaritate națională, libertate constituțională, scăpare de absolutism ... și frățească conlucrare ale ei, antroponimia și toponimia, cu națiunile frăține spre fericirea patriei. Să trăiască fraternitatea cea sinceră a națiunilor conlocuitoare“19. Aceste idei și-au găsit o întregire fericită in propunerea pe care a făcut-o S. Bărnuțiu la 1848 ca națiunea română, proclamîndu-și libertatea și independența, să dea de știre „națiunilor conlocuitoare, că mind a se constitui și organiza pe temeliu naționale, n-are cuget dușman in contra altor națiuni și cunoaște același drept pentru toate, voiește a-1 respecta cu sinceritate, cerînd respect împrumutat după dereptalte“20. Această concepție înaintată a fost un bun câștigat al revoluției de la 1848, dacă ne gîndim că în aceste momente înălțătoare pentru toate națiunile asuprite. Dieta Ungariei din 1847 reluase în discuție proiectul maghiarizării forțate, manifestându-se, așa cum sublinia Marx, „cel mai injurios dispreț față de slavi și de români, a topi toate naționalitățile în naționalitatea maghiară“ Trebuie spus că acestei politici, promovată mai ales de elementele legate de nobilimea maghiară, i s-au opus acei revoluționari maghiari (Petőfi Sándor, Gábor Aron, generalul Bem ș. a.), care au înțeles rolul unității de luptă împotriva despotismului (Generalul Bem, lansînd o proclamație de unire a forțelor revoluționare în lupta împotriva absolutismului, spune: „Dați mina unii cu alții, puneți capăt neînțelegerii naționale și în fața voastră se va deschide un viitor fericit“). La suportul social-politic al acestei concepții înaintate, trebuie să adăugăm, pentru o corectă înțelegere, și faptul că ideologic gînditorii înaintați ai revoluției de la 1848, adoptând din tezele concepției dreptului natural, s-au situat pe o treaptă superioară, fără a se atinge treapta pe care va ridica marxism-lenincismul această problemă. Am subliniat că gînditorii pașoptiști din Transilvania au acordat limbii, ca unul din elementele fundamentale ale determinării conținutului națiunii un rol determinant. Referindu-se la dreptul la limbă pentru națiunea română, G. Barițiu îl considera curgător „nemijlocit din dreptul naturii.. .“26. In ceea ce-l privește pe S. Bărnuțiu, explicațiile date programului său revoluționar își găseau justificări și prin unele principii ale acestei concepții a dreptului natural, înscriind in rândul ideilor sale fundamentale teze că toate popoarele au dreptul la viață națională proprie, S. Bărnuțiu a adăugat că aceasta se explică prin faptul că o natură le-a născut pe toate, și de aici nu a fost departe pină la concepția sa patriotică, umanitară și antișovină, după care principiul naționalității însemna „a trapta și minoritățile ca membri ai corpului naționale, nefiind iertat, a le nemed nece ore dînsele“22. c. Problema unirii națiunii române într-un singur stat. Unirea — reîntregirea României în granițele sale istorice —, vis secular al poporului nostru, a ocupat un loc de seamă în gîndirea înaintată de la 1848 din Transilvania. Lozinca maselor „să ne unim cu țara“, care exprima un sentiment înălțător, de profund patriotism, și-a găsit reflectarea și pe plan teoretic, cu toate, că în anumite etape premergătoare revoluției și chiar in timpul revoluției, s-au manifestat trnere rezerve, din motive tactice. „Strânsa comunicație națională“, la care se referea Barițiu 1848 sau „strânsa unitate sub raraport național“, despre care vorbea I. "Rusii in aceeași perioadă, au determinat pe gînditorii pașoptiști înaintați din Transilvania să îmbrățișeze și să continue teza DACOROMANIEI, formulată anterior, care în viziunea lor a însemnat crearea unui „stat Național românesc închegat pe teritoriul vechiului stat al Daciei“23. George Barițiu, carie scria încă la 1848 că „tăria și puterea unui popor, baza sa, politica sa de cumpănire, nădejdile sale, prezentul și viitorul său zac in unirea națională“24, la 1848, atunci cînd Dieta maghiară a hotărât, împotriva voinței poporului român, „unirea“ Transilvaniei cu Ungaria, a lansat lozinca atât de semnificativă prin masajul său: „Soarta națiunii române se va hotărî în București și în Iași, iar nu îin Cluj, nici în Blaj, nici în Buda“25. Poziția adoptată de S. Bărnuțiu in problema unirii a fost o poziție înaintată, el având meritul de a o fi privit în toată complexitatea și de a fi încercat, adesea cu rezultate apreciabile, și o serie de teoretizări, în concepția lui, alături de ideea unității tuturor românilor transilvăneni, indiferent de confesiune religioasă, ideea unității generale a românilor, a națiunii române, a ocupat un loc aparte. Subliniind că „scopul meu nu ea chiarna pe români la uniune confesiunaria, ci la uniune naționale, cu care au fost uniți între sene românii și atunci când nu erau pre pământ formele relegiunilor celor de astăzi“20. S. Bărnuțiu demonstra o profundă înțelegere a problemei unirii. Realizarea la 24 ianuarie 1859 a Unirii Țării Românești cu Moldova, aceea „semănătură, însă răsărită numai de 1—2 policari, o văd vie însă numai înmugurită“27 — cum o caracteriza G. Barițiu —, a însuflețit pe gînditorii înaintați din Transilvania. „Chestiunea Principatelor de astăzi, — spunea eruditul profesor blăjan, Timotei Cipariu — e pentru români și viitorul lor de așa mare importanță, cu datoria fiecărui român este de a cugeta mult și a se cuprinde cu rezolvarea ei“. Unirea Principatelor române a produs schimbări în poziția gânditorilor înaintați din Transilvania în legătură cu realizarea unității întregii națiuni române, de acum înfăptuindu-se parțial idealul național, prin existența statului național român rezultat din Unirea de la 1859. AL Papiu Ilarian, în „Memoriu despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii și ungurii, în timp de pace și în cazul unei revoluții în răsăritul Europei“, memoriu prezentat lui Guza în 1860, a susținut ideea necesității unirii românilor într-un singur stat, subliniind că Principatele nu puteau avea o existență fără Transilvania, și-și susținea această teză cu motive de ordin național (omogenitatea națiunii române din toate cele trei provincii), strategic și geografic (unitatea întregului teritoriu într-un tot sistematic). Prin memoriul său, Papiu Ilarian a dat domnitorului și o serie de indicații referitoare la politica internă și externă pe care trebuia s-o ducă în vederea realizării unirii tuturor românilor într-un singur stat, iar Cuza a luat în seamă acest memoriu, l-a apreciat și l-a avut în vedere atunci cînd a pus în practică politica sa reformatoare (referitor la organizarea armatei, a justiției etc). Urmărind cu toată atenția acțiunile întreprinse în legătură cu Unirea Principatelor, după războiul Crimeii, deși împiedicat, datorită precauției de care a trebuit să dea dovadă, să semneze articole în legătură cu acest memorabil eveniment din istoria poporului nostru. Barițiu a inspirat „Gazeta Transilvaniei“ în atitudinea pe care a trebuit s-o ia,și acest oficios scria la 7 mai 1855 că „Principatelor li se cuvine și le trebuie înlăuntru o neatârnare cu totul suverană, proprie națională lor. .. și să se unească într-un singur stat românesc“. Din documentele vremii se constată că la 24 ianuarie 1859 Barițiu era la București, că s-a entuziasmat de evenimentul care a avut loc, și de acum el va lupta cu toate puterile cu teza PACOROMANIEI, pe care și-o însușise, să triumfe. In cursurile pe care le-a ținut ca profesor la Iași, S. Bârciuțiu saluta evenimentul de mare însemnătate istorică de la 24 ianuarie 1859, pentru el și pentru toți gânditori progresiști unirea realizată acum fiind începutul realizării unității naționale depline a poporului român și de aceea cerea ca aceasta să fie consolidată, întărită cu scopul, așa cum scria, de“ a consolida unirea tuturor românilor și spre a efectua binele și salutea tuturor“28. Înainte de a încheia e bine să amintim, că propunând adunării de la Blaj cunoscutul jurământ pentru păstrarea naționalității, S. Bărnuțiu a subliniat că acest jurămint era „simbolul uniunii, cu care i-a legat marea natură pe toți fiii națiunii noastre atunci cînd le-a dat aceeași limbă, arătîndu-le că precum sînt uniți cu limba, așa se cade să fie uniți și cu anema la toate lucrările, care sint spre luminarea, libertatea și binele națiunii“20, iar acest ideal care i-a însuflețit pe pașoptiștii ardeleni, a fost dus mai departe de alte minți luminate, care, prin pana și prin activitatea lor, au însuflețit poporul nostru în lupta cu greutățile și suferințele impuse de dominația străină, au aprins și mai puternic flacăra luptei pentru unitatea statului Român, vis realizat la 1 decembrie 1918. DUMITRU V. FIROIU Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, vol. III (schiță publicată de Șt. Pascu), Sibiu, 1943 v 149. 2.Scrisoarea lui S. Bărnuțiu către Avram Iancu și Axente Sever, din Iași, la 27 sept., 1861, Biblioteca Academiei, Mis rom 993, f. 137. 3. ibidem. 4. A se vedea, C. Barițiu, Ce voiesc românii transilvani ?, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, XI, 1848, nr. 14. 15. 16; Transilvania, Cluj. De la dietă, in „Gazeta de Transilvania“, XI, 1848, nr. 45, p. 185—186; Țara Românească și Moldova, în „Gazetta de Transilvania“, XI, 1848, nr. 55, p. 226—227, S. a. 3. La Simion Bărnuțiu mai găsim abordate o serie de probleme însemnate ca: problema drepturilor naționale, principiul suveranității naționale, problema drepturilor și libertăților cetățenești, ș. a. ®. S. Bărnuțiu, Dereptul ginților, Biblioteca Academiei, Mss. doc. rom. f. 35. 7. C. Barițiu, De la redacție, in „Gazeta de Transilvania“, I, 1838, nr. 1, p. 3. 8 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, op. cit., p. 155. 9. ibidem, p. 153. 10. C. Barițiu, Reflexii la descrierea românilor prin D. A. Gerando, in „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, IX, 1846, nr. 6. G. G. Bărnuțiu, Dereptul publical Torrutnilor,Iași, 1867, p. 197, la. Al Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară 11, Viena, 1852, p. 139. 13. G. Barițiu, Un articol ucigaș, in „Gazeta Transilvaniei“ XII, 1849, nr. 25, p. 97. 14. S. Bărnuțiu, Dereptul public al românilor, Iași, 1867, p. 394. **•S. Bărnuțiu, idem, p. 419. 10. ibidem, p. 394—395. 17. „Gazeta de Transilvania“, XI, 1848, nr. 80, p. 331. 18. Citat din Silviu Dragomir, Avram Iancu, op. cit., p. 298. is. „Gazeta Transilvaniei“, XXIV, 1861, nr. 6, p. 174. ap. S. Bărnuțiu, Dereptul publical românilor, op. cit., p. 394. 21. G. Barițiu, O scurtă deslușire la ,pauza română“, in „Gazeta de Transilvania“, IX, 1964 nr. 81, p. 322—323. 22. S. Bărnuțiu, Scrisoarea din 27 sept. 1861, ..., in loc. cit., p. 132. 23. G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol II, Sibiu, 1890, p. 577. 24. idem, Naționalitatea, in „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ VII, nr. 51, din 1844, p. 399—400.■ 25. idem, Terorismul străin în Moldova-România, în „Gazeta de Transilvania“, X, 1848, nr. 42, p. 177. 20. S. Bărnuțiu, Dereptul public al românilor, op. cit., p. 396. 27. „Românul“ din 15 mai 1869. 18. S. Bărnuțiu, Pedagogia, Iași, 1970, p. 1981. 20. S. Bărnuțiu, Dereptul public al românilor, op cit., p. 395. li gîndirea înaintata de la 1848 din Transilvania (Urmare 'din pag. la)niceri și batalioanelor fixe regionale de a opri încercarea inamicului de a pătrunde în cetatea nasturală a Munților Apuseni. Pentru a intui real importanța acțiunilor subunităților la care ne referim, socotim necesar a face precizarea că din punct de vedere strategic, trupele hitleristo-horthyste urmăreau ocuparea sudului Transilvaniei și consolidarea pozițiilor lor în Carpați cu scopul de a bara înaintarea forțelor armate româno-sovietice înspre Câmpia Tisei. In cadrul acestui plan strategic, unul din obiectivele importante pe care inamicul și-l propuse să-l atingă prin dezlănțuirea ofensivei generale începută la 5 septembrie 1944 era și pătrunderea in Munții Apuseni, pe valea Crișului repede și pe cea a Someșului cald și a Someșului rece, urmind a face joncțiunea cu trupele care acționau pe valea Arieșului. Misiunea de a zădărnici încercarea de pătrundere a inamicului pe valea Groșului repede a fost încredințată locotenentului de rezervă, învățătorul Gheorghe Homescu, comandant al unei campanii din batalionul fix regional Someș. Cu un efectiv de 287 ostași, în majoritate locuitori ai satelor din jur, Homeșau avea de apărat un front de aproximativ 35 km. Pentru a bara pătrunderea inamicului pe șoseaua Huedin-Călățele-Beliș și accesul pe direcția localităților Ieu-Vișag-Lunca Călata-Văleni-Lăcu Vișagului-Valea Drăganului, Gheorghe Homescu organizează puncte de sprijin pentru realizarea unei apărări elastice axată pe un plan de foc concentrat asupra punctelor de trecere obligatorie. In ziua de 4 septembrie sectorul respectiv își consolidează puternic apărarea prin sosirea și intrarea în dispozitiv a batalionului 22 vinători de munte, astfel incit ofensiva generală dezlănțuită la 5 septembrie 1944, intîmpină aici o dîrză rezistență din partea ostașilor români. Totuși, inamicul mult superior numericește reușește să străpungă linia de apărare, ajunge să pună stăpînire pe Călcata și să înainteze spre Văleni. După două ore de lupte crâncene, ostașii români stăvilesc ofensiva în sectorul dat, contraatacă și reocupă poziția inițială. Inamicul bombardează cu furie Călata, dar ostașii români nu cedează. La 6 septembrie inamicul reia atacul, dar fără succes. înaintarea acestuia însă pe de o parte spre Turda, pe de alta spre Beiuș, amenința sectorul cu încercuirea pe flancuri, ceea ce determină întărirea apărării, localizarea acțiunilor inamice și în același timp asigurarea unei largi mobilități. Dîrzenia apărătorilor demobilizează inamicul și-l determină să schimbe efortul atacului pe Valea Someșului rece. Presiunile ofensive pe versantele de esst și vest ale Munților Apuseni în intervalul 5—12 septembrie sporesc primejdia încercuirii, in timp ce batalionul 22 vinători de munte este deplasat spre Beiuș unde inamicul pătrunsese adinc pe direcția Vașcău. Se crează o situație deosebit de grea. Comandantul armatei la ordonă replierea subunității lui Gheorghe Homescu in interiorul munților, întrucît în condițiile date nu ii se mai poate asigura aprovizionarea cu hrană, armament și muniții. Dar in pofida acestei situații și a pierderilor suferite, efectivul companiei ajunse la 14 septembrie la 342 luptători, pentru că zilnic apăreau noi voluntari din satele din jur și din teritoriul ocupat. De pildă, numai în ziua de 8 septembrie locotenentul Homescu notează în carnetul său numele a 34 voluntari, și venirea lor nu contenește. Toți acești luptători viteji și-au manifestat hotărirea nestrămutată de a păstra cu orice preț pozițiile și la zădărnici înaintarea inamicului. Problema hranei s-a rezolvat prin ostașii din satele amintite care au adus alimente din strictul necesar al familiilor lor. Pentru a face față unui inamic mult superior numericește, s-a adoptat tactica hărțuirii folosinduse in acest scop mai ales armamentul automat. In ziua de 17 septembrie, inamicul reia atacul. Se angajează lupte înverșunate, au loc infiltrări care sunt însă localizate și lichidate in zilele ce au urmat. La 4 octombrie forțe blindate inamice forțează pătrunderea in sectorul Călata-Secuieu, dar in fața rezistentei drize a ostașilor români este nevoit să se retragă pe vechile poziții. Succesul ofensivei forțelor armate din centrul podișului transilvan crează ,și aici condiții favorabile trecerii la atac. Semnalul este dat de comandantul de pluton sergent t.r. Alexandru Tămaș care în seara zilei de 10 octombrie atacând forțele hitleriste masate în Valea Drăganului, pătrunde 15 km, în dispozitivul acestora. Celelalte plutoane, de asemeni, au intrat in dispozitivul inamic la Almaș și Sîncrai. Tot atunci compania lui Homescu a interceptat șoseaua și linia ferată Cluj-Oradea in sectorul Poieni capturînd un detașament de 300 oameni utilizați de fasciști la executarea unor lucrări genistice. Toate aceste acțiuni desfășurate de subunitatea comandată de Homescu au facilitat ofensiva pe direcția Cluj-Oradea. Încercările inamicului de a recuceri zona Poieni, s-au soldat cu eșec. Printr-o ambuscadă bine pusă la punct, ostașii români din compania lui Gheorghe Homescu au lichidat și elementele motorizate hitleriste care făceau legătura pe ruta Huedin-Ciucea. Odată cu pătrunderea unităților de blindate ale forțelor armate româno-sovietice în Ciucea inamicul depune armele. La 14 octombrie după acțiunile eroice pe care le-am amintit, misiunea companiei lui Gheorghe Homescu a luat sfîrșit. Ostașii acestei subunități în frunte cu comandantul își îndeplinesc cu cinste și eroism răspunderile ce le-au revenit în apărarea vetrei străbune.* Misiunea de a zădărnici încercarea inamicului de pătrundere in interiorul Apusenilor pe văile Someșului cald și rece a revenit deasemeni unei companii a batalionului fix regional Someș. Comanda acestei companii cu sediul la Măguri și cu un efectiv de 360 ostași a fost încredințată sbl. de rezervă Gheorghe Drinda, învățător din partea locului. Patriot înflăcărat, moțul acesta mărunt, cu părul roșcat, molcom și tăcut din fire, dascăl în Măguri-Suseni, a organizat cu pricepere o apărare elastică și bine dozată pe un front de peste 30 km. pe aliniamentul: Dîngăuvirful Poganu-Someșul cald-Mărișelu-Gura Rișchii-Muntele recevirful Hașcău-Valea Ierii-vîrful Ghergheleu. Trebuind să acționeze in condițiile unui teren extrem de accidentat, compartimentat de dealuri și văi, acoperit de păduri, ce ofereau inamicului posibilități prielnice de infiltrare pe neobservate, în spre obiectivul irizat, situația punea în fața apărătorilor probleme dificile. Pe lângă aceasta, lipsa de dotare cu obuziere de munte și tunuri antitanc punea serios problema pericolului vulnerabilității pozițiilor in eventualitatea unui atac cu forțe blindate. In această situație, sbl. Drînda, stăpînit de calmul omului care se află in propria sa casă și cunoaște ca-n palmă terenul, a trecut imediat la baricadarea cu lemne și bolovani a căilor de acces in munți (Gilău- Răcătău și Gilău-Someșul cald) organizind totodată și puncte de sprijin întărite in lungul văilor celor două Someșuri — cald și rece — cum a fost de pildă cel de pe dealul Cetățuia la 400 m. vest de confluența celor două riuri. Intrarea companiei in dispozitivul de luptă a avut un puternic răsunet în rândul întregii populații locale și din satele apropiate și a refugiaților din nordul Transilvaniei. Așa se și explică faptul că doar în câteva zile de la începerea ostilităților s-au alăturat numai companiei condusă de slt. Drînda peste 40 de voluntari, mulți dintre aceștia din Gilău și Agîrbiciu pe care i-a încadrat într-un pluton de voluntari punîndu-l sub comanda plutonierului Gheorghe. Velea din Gilău. Ofensiva pornită de forțele inamice la 5 septembrie 1944 i-a aflat pe moți la datorie. Lăsind inamicul să se apropie cu mai mult de pozițiile lor, au deschis prin surprindere un foc ucigător provocând acestuia pierderi serioase, silindu-l să se retragă in debandadă, lăsind pe cîmpul de luptă zeci de morți și răniți pe care i-au ridicat în cursul nopții. A doua zi inamicul atacând cu forțe mult sporite și amenințind cu încercuirea, compania a fost silită să se replieze. Inamicul, care pusese stăpînire pe înălțimile de la Prislop și a cărui efectiv se cifra la peste 1500 de oameni, intenționa să reia atacul pe direcția Cimpeni, incercînd să facă joncțiunea cu trupele care acționau pe valea Arieșului și cu cele care încercau să forțeze pătrunderea in cetatea Munților Apuseni dinspre Beiuș. Din fericire, înaintarea forțelor inamice pe Valea Arieșului a fost zădărnicită prin acțiunea temerară și eroică a moților de sub comanda slt. de rezervă, învățătorul Ene Ludovic Todea din Sălciua sprijinit de batalionul 5 vinători de munte Avram Iancu. In sectorul Vlaha-Săvădisla a luptat eroic și plutonul de sub comanda învățătorului sergent Dumitru Tăuțan — pluton organizat de el din rândul sătenilor din comuna Hășdate, O mină de oameni care își apărau pămîntul strămoșesc, s-au încumetat să înfrunte vitejește o întreagă coloană de trupe fasciste. Organizind o ambuscadă, plutonul lui Tăuțan a lăsat să pătrundă coloana în dispozitivul său și numai apoi a deschis focul. La început atacul prin surprindere a produs panică și derută in rindul fasciștilor, punîndu-i pe fugă, dar apoi regrupindu-se au încercuit temerarul pluton. Trăgind pină la inroșirea țevilor mitralierelor, folosind baioneta și grenada vitejii luptători ai lui Tăuțan au străpuns încercuirea inamică deschizindu-și drum spre pădure. Patru din ei au căzut străpunși de gloanțe, iar trei printre care și Tăuțan grav răniți au căzut in mîinile dușmanului. Acțiunea acestor eroi și-a dovedit eficiența prin întârzierea înaintării inamicului timp de cîteva ore, ceea ce a dat posibilitate celorlalte forțe, să organizeze apărarea pe alte alineamente. Fapta de arme a locuitorilor din Hășdate de sub comanda lui Tăuțan a fost mai tîrziu citată prin ordin de zi pe Armată. Odată cu informația asupra succesului lui Todea, compania slt. Drinda a primit și ordinul Eșalonului superior (Grupul de batalioane fixe regionale Ardealul cu sediul la Abrud), de a zădărnici cu orice preț încercările inamicului de a pătrunde spre Câmpeni. Cunoscând faptul că forțele inamice amplasate la Prislop dispun și de blindate, in noaptea de 8 spre 9 septembrie 1944 compania lui Drinda ajutată de localnici a tăiat pădurea de pe vârful Tortáva pe o distanță de 2 km, în dreapta și stânga drumului ce ducea spre Câmpeni, baricadind șoseaua cu lemne și explozii din stincă, zădărnicind astfel acțiunea tancurilor însoțite de infanterie din chiar dimineața zilei următoare. Adăpostiți după copaci cei 60 de luptători din acest sector au dirijat astfel focul asupra infanteriei inamice care însoțea tancurile încât cu toată superioritatea numerică, aceasta a fost nevoită să se retragă. Pentru a face față unui inamic de aproape douăzeci de ori superior numericește s-a recurs la tactica hărțuielii. In acest scop s-au organizat echipe formate din voluntari din partea locului care cunoscând bine terenul îl foloseau cu iscusință, se strecurau prin locuri numai de ei cunoscute, stăteau la pândă ore în șir în apropierea drumului Săvădisla— Finișel—Prislop, lăsau convoaiele inamice încărcate cu muniție și alimente să se apropie, apoi deschideau foc prin provocîndu-le serioase surprindere, pierderi, creind in rândurile acestora derută și panică, dat fiind faptul că nu știau care este forța de care dispun românii, de unde și cînd îi vor ataca. Așa, învățătorul sergent d r. Petre Cosmulescu din Someșul cald, comandant de pluton cu oamenii lui deplasindu-se rapid de pe o creastă pe alta și deschizând prin surprindere foc de armă automată a făcut pe inamic să creadă că românii dispun de mult armament automat ceea ce a determinat retragerea Văti. Zădărnicirea acțiunilor de a patrunde pe direcția Câmpeni in inima Munților Apuseni l-a dus pe inamic la încercarea de a forța intrarea prin Valea Someșului rece. Pe această direcție, primul obiectiv vizat era uzina electrică. Sectorul din această parte a frontului era apărat de învățătorul, comandant de pluton, sergent t. r. Iosif Mariș și de sergentul Gavril Roba, ambii aflați la Gura Rîșchii. Compania slt. Gh. Drînda după o luptă crâncenă — în ziua de 14 septembrie 1944 — care a durat de la orele 9 pină la 16 și la care ,și-au adus aportul și muncitorii uzinei în frunte cu Dumitru Cadiș, mecanicul uzinei (căzut la datorie) și cei doi fii ai săi împreună cu țăranii din localitate, inamicul a fost înfrînt. Cu această ocazie au fost capturați 150 de prizonieri, ofițeri și soldați cu întregul lor armament și o mare cantitate de muniții. Șapte din atacanți au fost uciși. In dimineața zilei de 20 septembrie 1944, și-a făcut intrarea in sectorul deținut de compania fixă, Batalionul 8 vinători de munte care a trecut imediat la asaltul pozițiilor consolidate de inamic în pădurea Vîntu. Dirijată de observatorul inamic de pe Cetățuia artileria vrăjmașă trimitea un foc ucigător asupra pozițiilor vînătorilor români. Cu orice preț trebuia deci distrus observatorul de unde se dirija tragerea artileriei. Misiunea distrugerii lui a fost încredințată companiei slt. Drînda. In acest scop, el a organizat o grupă de voluntari sub comanda caporalului Nicolae Budale. Planul privând acțiunea de distrugere a observatorului a fost dus la îndeplinire în zorii zilei următoare. In timp ce slt. Drînda cu o grupă de oameni se apropia de observator din față (frontal) caporalui Budaie cu oamenii lui înainta pe flacul sting. Procedînd cu energie și rapiditate, observatorul inamic deservit de o grupă de hitleriști a fost lichidat și odată cu aceasta a încetat și focul artileriei inamice. Adevărați viteji, vinătorii de munte și ostașii companiei fixe regionale Măguri s-au avîntat la atac. După lupte grele, cu jertfe de singe, a fost eliberat Someșul rece, iar in ziua de 12 octombrie 1944 ostașii români au intrat pe străbunele plaiuri ale lui Gelu — un Gilăud dezrobit, intimpinați cu lacrimi de bucurie și urale de locuitorii de aici. La 16 octombrie misiunea companiei fixe regionale Măguri a luat sfîrșit după patruzeci de zile de lupte crîncene. Toate acțiunile eroice mai sus amintite se înscriu in paginile de glorie ale luptei întregului nostru popor pentru zdrobirea cotropitorilor, pentru eliberarea de sub jugul fascist și trecerea la construirea unor noi așezări mai drepte și mai bune. 1) Materialul este întocmit pe baza unor relatări directe ale participanților la războiul antihitlerist și a unor date publicate; 2) România liberă, an II, nr. 58 din 12 oct. 1944; 3) Ordin de zi nr. 194 din 29 martie 1945 al comandamentului artileriei antiaeriene, Stat Major, Bir. 3; 4)Alecu Nicolae, general-maior in rezervă, Memorii de război, Dorobanții regimentului „3 Olt“, Edit. Militară, 1968, p. 172; 5) piatra socialistă, Piatra Neamț, an. I., nr. 9 din 1 mai 1945; «) Vezi Analele Institutului de istorie al Partidului, de pe lângă C.C. al P.C.R., nr. 1, 1966, p. 31—34. Din contribuția cadrelor didactice la războiul antihitlerist