Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-09-04 / nr. 36

Ispite sie problemei naționale Dintre multiplele aspecte ale problemei naționale în gîndirea pașoptistă din Transilvania, ne propunem a surprinde cîteva i­­dei fundamentale în legătură cu: — problema eliberării națio­nale; — raporturile dintre români și minoritățile naționale și critica făcută exclusivismului național; — problema unirii națiunii ro­mâne într-un singur stat, înainte de a intra în analiza aspectelor esențiale, se impun câteva aprecieri cu privire la mo­dul cum au fost analizate și abordate problemele. Gânditorii pașoptiști din Tran­silvania n-au separat analiza problemei naționale de proble­mele sociale. Dimpotrivă. Refe­­rindu-se la lupta naționalității române din Transilvania la 1848, Alexandru Papiu Ilarian scria, mai tîrziiu, că la 1848 românii din Transilvania au pus pe pri­mul plan lupta pentru desfiin­țarea iobăgiei și pentru obține­rea de drepturi politice, pentru că acestea urmau „să le garan­teze existența ca națiune“1), iar una din cele mai luminate minți ale revoluției de la 1848 din Tran­silvania, Sim­ion Bărnuțiu, prin celebrul său Discurs din 2/14 mai 1848 și prin o serie de alte lu­crări, a accentuat această legă­tură dintre național și social. Pentru Bărnuțiu sublinierea ne­cesității și însemnătății națiunii, a vieții naționale, era strâns le­gată de problema desființării io­­băgiei și altor aspecte sociale. „Apoi fără de putere materială, scria Bărnuțiu, nu poate să tră­iască ne pe un om cu citit mai pu­țin una națiune“2), și sublinia în continuare că: „una națiune fără de avere națiionale disponi­bile în tot minutul pentru scopu­rile națiunii cele necesare, nu poate figura ca națiune poli­tică“3). Asemenea înțelegere a proble­mei naționale o găsim și la alți gînditori transilvăneni de la 18484). In al doilea rând trebuie să subliniem că gânditorii înaintați de la 1848 din Transilvania au încercat și au reușit însemnate teoretizări în problema națională. Dasig­ur că extrem de importan­tă, din acest punct de vedere, este încercarea de a da o defini­ție națiunii, Sim­ion Bărnuțiu si­tuîndu-se și de astă dată în frun­te. El considera națiunea ca o persoană (juridică), atribuindu-i toate drepturile acesteia (de a exista, de a fi liberă și egală in drepturi cu alte persoane, etc.)5. Ceea ce trebuie reținut este faptul că gînditorii de la 1848 din Transilvania n-au ajuns la fixarea și înțelegerea tuturor trăsăturilor națiunii, pentru ei accentul căzind pe comunitatea de limbă. „Criteriul cel esențial al națiunii — scria Bărnuțiu — e limba. Dacă o națiune și o par­te a națiunii s-a lepădat o dată de limbă proprie, atunci ea s-a dezbrăcat totdeodată și de spi­ritul național,iar George Ba­­riți­u scria că: „Renașterea unei nații pe o cale mai ușoară și mai scurtă nu este altfel cu putință decit prin însăși lucrarea și îm­bogățirea lim­bii și a literaturii sale“7. Referindu-se la egalitatea na­țională, Al. Papiu Ilarian o lega nemijlocit de ceea ce el numea „egalitatea de drept a limbii“. Egalitatea de drept, „corect și practic concepută — scria Papiu Ilarian — nu poate fi alta decât egalitatea de drept a limbii ce­tățenilor statului“8. .......limba de cîrmuire și administrare a fiecă­rei națiuni“9. In fine, trebuie să arătăm că in concepția lor general umanita­­ră, a cărei idee de bază a fost propășirea generală a tuturor națiunilor, fundată pe respectul re­ciproc al drepturilor fiecăreia la viață liberă și independentă, pa­șoptiștii transilvăneni au apelat la trecutul istoric, la faptele ne­pieritoare ale poporului român, pentru a justifica ideile lor îna­intate. George Barițiu afirma că: „Noi, românii transilvani și bă­nățeni avem patrie, pe care ne­am păstrat-o de la Traian și pî­­nă astăzi ... Aici in patria noa­stră voim și credem vârtos că vom ajunge la maturitate politică și la drepturi ... politice“10, iar Sim­ion Bărnuțiu făcea apel la istorie, criticând feudalismul, pen­tru a sublinia că românii aveau dreptul de a „pretinde restabili­rea const­ituțiunii romane“11, ceea ce însemnă în concepția lui in­staurarea libertății și egalității. Pe aceeași linie trebuie să amin­tim că Al. Papiu Ilarian, adre­­s­rindu-se "țăranilor adunați la 1848 la Blaj, spunea răspicat: „Aceasta este țara noastră, nimic nu vom mai suferi a, se face fără știrea și învoirea noastră ... Voi sîn­­teți milioane . . . îndărătul nostru este un trecut de glorie ... îna­intea voastră strălucește un vii­tor nemărginit“12. a. Problema eliberării na­ționale a românilor din Transil­vania. Se știe că "Secole de la­ rândul românii­­ transilvăneni au îndurat nu n­umai jugul­­ exploatării so­ciale, ci și pe cel al oprimării na­ționale, sub dominația statului maghiar, otoman și austriac. La 1848, pentru românii tran­silvăneni eliberarea națională a fostt una din revendicările de ba­ză ale luptei revoluționare și ea consta, în primul rînd, în recu­noașterea existenței lor naționale și în realizarea egalității și a drepturilor pentru toate națiunile de limbă diferită din Transilva­nia; era vorba deci, de asi­gurarea existenței naționale și a limbii materne. G. Barițiu, preocupat profund pentru cauza națională a poporu­lui român din Transilvania, a apreciat proclamarea libertății și egalității de către revoluția din Ungaria la 1848, cu convingerea că aplicarea lor va duce la rea­lizarea idealurilor naționale ale popoarelor asuprite, deci și a po­porului român.Pe linia acestei idei el scria: „ ... români cer cu tot deadinsul înființarea egalității nu numai în drepturi civile, ci și in cele politice, adică precum na­țiunea sasă și maghiaro-saculo au figurat și mai vreaiu a figura în faptă ca națiuni politice indepen­dente cu al lor teritoriu, așa vrea și pretinde a figura și națiui­nea română cu al său teritoriu neatîrnat de toate celelalte na­ționalități. . .“13. In ceea ce-l privește pe S. Băr­nuțiu, se pare că și în această privință concepția lui este pe un plan superior. încă la 1848 el a formulat teza nu numai a pro­clamării principiului recunoaș­terii naționale, ci și al apărării lui într-o mișcare unită a tuturor românilor. Ideea aceasta, lansată în proclamația sa din 26 martie 1848, a fost reluată în Discursul din 2/14 mai 1848, în care el a propus „să se proclame liberta­tea și independența națiunii ro­mâne“, înțelegând prin aceasta „că națiunea română scutură ju­gul constituțiunii, care, de una parte, îi nomicea națiumiditatea, de alta, călca în picioare liber­tatea poporului“14. După citirea programului adu­nării la ,3/15 mai 1848, la Blaj, în casa lui Barițiu, a avu­t loc o consfătuire în urma căreia s-a elaborat un program larg de re­vendicări economice, naționale și social-culturale. Subscriind la a­­cest program al cărui conținut înaintat era evident­­ să ne gîn­­dim și numai la faptul că, față de programul citit maselor la 3/15 mai, în acest program s-a scris cerința libertății și indepen­dentei naționale și desființarea iobăgiei fără nici o despăgubire, prin această din urmă revendica­re programul depășind prevede­rile altor programe elaborate la 1848), S. Bărnuțiu sublinia prin Manifestul Comitetului perma­nent ales de adunare că: „procla­marea națiunii române de națiu­ne de sine stătătoare e document că românii în etern n­u se vor lepăda de limba și naționalitatea române“15. b. Raporturile dintre români și minoritățile naționale. Critica exclusivismului național, în viziunea lor, gânditorii îna­intați de la 1848 din Transilvania au acordat o atenție deosebită problemelor ce se ridicau în le­gătură cu raporturile dintre na­țiunea română — cea mai nu­meroasă populație a Transilva­niei — și minoritățile naționale. Atitudinea critică față de ex­clusivismul național s-a mani­festat din plin, ridicâ­ndu-se pe piedestalul problemei, la loc de cinste, principiul egalității na­ționale și lupta pentru frăția din­tre națiuni, pentru că, așa cum sublinia S. Bărnuțiu, „națiunea română nene­voiește a domni preste alte națiuni, nece nu va suferi a fi supusă altora, ci vo­iește d­rept o care pentru toate“10. Poziția aceasta înaintată își are explicația și în aceea că, atunci cînd revoluționarii români au ri­dicat masele la luptă pentru eli­­berare națională, împotriva asu­pritorilor, au știut să facă distinc­ție între cei ce oprimau poporul și cei asupriți. In articolul Tran­silvania. Știri felurite, C. Barițiu scria: „...Cine este națiunea maghiară ? 300 de membri ai die­tei sau 3­­ 2 milioane maghiari curați, tot iobagi... ai câtorva tirani, tot de o condiție cu ro­mâni?“17. Pe această Linie s-au situat și alți revoluționari români, și să amintim că Avram Iancu, după eșecul tratativelor cu repre­zentanții conducerii maghiare, a subliniat că clasa aristrocratică a ungurilor din Transilvania era vinovată atît de nerecunoașterea naționalității, ci și de „starăniile și barbariile săvârșiite împotriva ță­rănimii române, afirmând că „Nu vrem a dezonora caracterul în­­tregei națiuni maghiare“18. Gânditorii înaintați ai revoluției de la 1848 din Transilvania nu s-au oprit aici. Ei au mers mai departe și au propovăduit frăția din­tre națiuni. G. Barițiu, in arti­colul Brașov sintetiza admirabil ideea lui cu privire la frăția celor exploatați din Transilvania, indi­ferent de națiune, astfel: „Incit, pentru consolidarea fraternității între noi și națiunile surori, eu neg... că ar exista vreo ură intre națiuni. Ură, urgie și fre­cări nu există între națiuni, ci numai între cotenii și oligarhii și clase privilegiate. De exemplu, poporul unguresc a avut aceeași soartă cu noi, asemenea și se­cuii, iar poporul săsesc încă nu i-a fost așternutul pe perne de trandafiri. Mai zic o dată, să distingem între națiuni și cote­nii... Românul, din partea sa, condus de instinctul său cel să­nătos și nestri­cat de o cultură falsă, își are scris pe flamura sa: solidaritate națională, libertate constituțională, scăpare de abso­lutism ... și frățească conlucrare ale ei, antroponimia și toponimia, cu națiunile frăține spre ferici­rea patriei. Să trăiască fraternitatea cea sinceră a națiunilor conlocuitoa­re“19. Aceste idei și-au găsit o între­gire fericită in propunerea pe care a făcut-o S. Bărnuțiu la 1848 ca națiunea română, procla­­mîndu-și libertatea și indepen­dența, să­­ dea de știre „națiunilor conlocuitoare, că mind a se con­stitui și organiza pe temeliu na­ționale, n-are cuget dușman in contra altor națiuni și cunoaște același drept pentru toate, voiește a-1 respecta cu sinceritate, cerînd respect împrumutat după derep­­talte“20. Această concepție înaintată a fost un bun câștigat al revoluției de la 1848, dacă ne gîndim­ că în aceste momente înălțătoare pen­tru toate națiunile asuprite. Die­ta Ungariei din 1847 reluase în discuție proiectul maghiarizării forțate, manifestându-se, așa cum sublinia Marx, „cel mai injurios dispreț față de slavi și de româ­ni, a topi toate naționalitățile în naționalitatea maghiară“ Trebuie spus că acestei politici, promovată mai ales de elemen­tele legate de nobilimea ma­ghiară, i s-au opus acei revolu­ționari maghiari (Petőfi Sándor, Gábor Aron, generalul Bem ș. a.), care au înțeles rolul unității de luptă împotriva despotismului (Generalul Bem, lansînd o pro­clamație de unire a forțelor re­voluționare în lupta împotriva absolutismului, spune: „Dați mi­na unii cu alții, puneți capăt ne­înțelegerii naționale și în fața voastră se va deschide un viitor fericit“). La suportul social-politic al a­­cestei concepții înaintate, trebuie să adăugăm, pentru o corectă în­țelegere, și faptul că ideologic gînditorii înaintați ai revoluției de la 1848, adoptând din tezele concepției dreptului natural, s-au situat pe o treaptă superioară, fără a se atinge treapta pe care va ridica marxism-l­enincismu­l a­­ceastă problemă. Am subliniat că gînditorii pa­șoptiști din Transilvania au acor­dat limbii, ca unul din elemen­tele fundamentale ale determinării conținutului națiunii un rol de­terminant. Referindu-se la drep­tul la limbă pentru națiunea ro­mână, G. Barițiu îl considera curgător „nemijlocit din dreptul naturii.. .“26. In ceea ce-l privește pe S. Bărnuțiu, explicațiile date programului să­u­­ revoluționar își găseau justificări și prin unele principii ale acestei concepții a dreptului natural, înscriind in rândul ideilor sale fundamenta­le teze că toate popoarele au dreptul la viață națională pro­prie, S. Bărnuțiu a adăugat că aceasta se explică prin faptul că o natură le-a născut pe toate, și de aici nu a fost departe pină la concepția sa patriotică, uma­nitară și antișovină, după care principiul naționalității însemna „a trapta și minoritățile ca mem­bri ai corpului naționale, nefiind iertat, a le nemed nece ore dîn­­sele“22. c. Problema unirii n­ațiunii române într-un singur stat. Unirea — reîntregirea Ro­mâniei în granițele sale istorice —, vis secular al poporului nos­tru, a ocupat un loc de seamă în gîndirea înaintată de la 1848 din Transilvania. Lozinca maselor „să ne unim cu țara“, care exprima un sen­timent înălțător, de profund pa­triotism, și-a găsit reflectarea și pe plan teoretic, cu toate, că în anumite etape premergătoare re­voluției și chiar in timpul revo­luției, s-au manifestat trnere re­zerve, din motive tactice. „Strânsa comunicație națională“, la care se referea Barițiu 1848 sau „strânsa unitate sub ra­ra­port național“, despre care vor­bea I. "Rusii in aceeași perioadă, au determinat pe gînditorii pa­șoptiști înaintați din Transilva­nia să îmbrățișeze și să continue teza DACOROM­ANIEI, formu­lată anterior, care în viziunea lor a însemnat crearea unui „stat Național românesc închegat pe teritoriul vechiului stat al Da­ciei“23. George Barițiu, carie scria încă la 1848 că „tăria și puterea unui popor, baza sa, politica sa de cumpănire, nădej­dile sale, prezentul și viitorul său zac in unirea națională“24, la 1848, atunci cînd Dieta maghiară a hotărât, împotriva voinței po­porului român, „unirea“ Transil­vaniei cu Ungaria, a lansat lo­zinca atât de semnificativă prin masajul său: „Soarta națiunii ro­mâne se va hotărî în București și în Iași, iar nu îin Cluj, nici în Blaj, nici în Buda“25. Poziția adoptată de S. Bărnu­­țiu in problema unirii a fost o poziție înaintată, el având meri­tul de a o fi privit în toată com­plexitatea și de a fi încercat, adesea cu rezultate apreciabile, și o serie de teoretizări, în concep­ția lui, alături de ideea unității tuturor românilor transilvăneni, indiferent de confesiune religioa­să, ideea unității generale a ro­mânilor, a națiunii române, a o­­cupat un loc aparte. Subliniind că „scopul meu nu e­a chiarna pe români la uniune confesiunaria, ci la uniune naționale­, cu care au fost uniți între sene românii și atunci când nu erau pre pă­mânt formele relegiunilor celor de astăzi“20. S. Bărnuțiu demon­stra o profundă înțelegere a pro­blemei unirii. Realizarea la 24 ianuarie 1859 a Unirii Țării Românești cu Moldova, aceea „semănătură, în­să răsărită numai de 1—2 poli­cari, o văd vie însă numai în­mugurită“27 — cum o caracteri­za G. Barițiu —, a însuflețit pe gînditorii înaintați din Transil­vania. „Chestiunea Principatelor de astăzi, — spunea eruditul pro­fesor blăjan, Timotei Cipariu — e pentru români și viitorul lor de așa mare importanță, cu­ da­toria fiecărui român este de a cugeta mult și a se cuprinde cu rezolvarea ei“. Unirea Principatelor române a produs schimbări în poziția gân­ditorilor înaintați din Transilva­nia în legătură cu realizarea u­­nității întregii națiuni române, de acum înfăptuindu-se parțial idealul național, prin existența statului național român rezul­tat din Unirea de la 1859. AL Papiu Ilarian, în „Memoriu despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii și ungurii, în timp de pace și în cazul unei revoluții în răsăritul Europei“, memoriu prezentat lui Guza în 1860, a susținut ideea necesității unirii românilor într-un singur­ stat, subliniind că Principatele nu puteau avea o existență fără Transilvania, și-și susținea aceas­tă teză cu motive de ordin na­țional (omogenitatea națiunii ro­mâne din toate cele trei provin­cii), strategic și geografic (unita­tea întregului teritoriu într-un tot sistematic). Prin memoriul său, Papiu Ilarian a dat domni­torului și o serie de indicații re­feritoare la politica internă și externă pe care trebuia s-o ducă în vederea realizării unirii tu­turor românilor într-un singur stat, iar Cuza a luat în seamă acest memoriu, l-a apreciat și l-a avut în vedere atunci cînd a pus în practică politica sa refor­matoare (referitor la organi­zarea armatei, a justiției etc). Urmărind cu toată atenția ac­țiunile întreprinse în legătură cu Unirea Principatelor, după răz­boiul Crimeii, deși împiedicat, datorită precauției de care a tre­buit să dea dovadă, să semneze articole în legătură cu acest me­morabil eveniment din istoria poporului nostru. Barițiu a ins­pirat „Gazeta Transilvaniei“ în atitudinea pe care a trebuit s-o ia,și acest oficios scria la 7 mai 1855 că „Principatelor­­ li se cu­vine și le trebuie înlăuntru o neatârnare cu totul suverană, proprie națională lor. .. și să se unească într-un singur stat româ­nesc“. Din documentele vremii se constată că la 24 ianuarie 1859 Barițiu era la București, că s-a entuziasmat de evenimentul care a avut loc, și de acum el va lup­ta cu toate puterile cu teza PA­­COROMANIEI, pe care și-o în­sușise, să­­ triumfe. In cursurile pe care le-a ținut ca profesor la Iași, S. Bârciuțiu saluta evenimentul de mare în­semnătate istorică de la 24 ia­nuarie 1859, pentru el și pentru toți gânditori progresiști unirea realizată acum fiind începutul realizării unității naționale de­pline a poporului român și de aceea cerea ca­­ aceasta să fie consolidată, întărită cu scopul, așa cum scria, de“ a consolida unirea tuturor românilor și spre a efectua binele și salutea tutu­­ror“28. Înainte de a încheia e bine să amintim, că propunând adunării de la Blaj cunoscutul jurământ pentru păstrarea naționalității, S. Bărnuțiu a subliniat că acest ju­­rămint era „simbolul uniunii, cu care i-a legat marea natură pe toți fiii națiunii noastre atunci cînd le-a dat aceeași limbă, ară­­tîndu-le că precum sînt uniți cu limba, așa se cade să fie uniți și cu anema la toate lucrările, care sint spre luminarea, liber­tatea și binele națiunii“20, iar a­­cest ideal care i-a însuflețit pe pașoptiștii ardeleni, a fost dus mai departe de alte minți lumi­nate, care, prin pana și prin ac­tivitatea lor, au însuflețit popo­rul nostru în lupta cu greutățile și suferințele impuse de domina­ția străină, au aprins și mai pu­ternic flacăra luptei pentru uni­tatea­ statului Român, vis realizat la 1 decembrie 1918. DUMITRU V. FIROIU Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Su­perioară, vol. III (schiță publica­tă de Șt. Pascu), Sibiu, 1943 v 149.­­ 2.Scrisoarea lui S. Bărnuțiu că­tre Avram Iancu și Axente Se­ver, din Iași, la 27 sept., 1861, Biblioteca Academiei, Mis rom 993, f. 137. 3. ibidem. 4. A se vedea, C. Barițiu, Ce voiesc românii transilvani ?, în „Foaie pentru minte, inimă și li­teratură“, XI, 1848, nr. 14. 15. 16; Transilvania, Cluj. De la dietă, in „Gazeta de Transilvania“, XI, 1848, nr. 45, p. 185—186; Țara Românească și Moldova, în „Ga­zetta de Transilvania“, XI, 1848, nr. 55, p. 226—227, S. a. 3. La Sim­ion Bărnuțiu mai gă­sim abordate o serie de proble­me însemnate ca: problema drep­turilor naționale, principiul suve­ranității naționale, problema drepturilor și libertăților cetățe­nești, ș. a. ®. S. Bărnuțiu, Dereptul ginți­lor, Biblioteca Academiei, Mss. doc. rom. f. 35. 7. C. Barițiu, De la redacție, in „Gazeta de Transilvania“, I, 1838, nr. 1, p. 3. 8 Al. Papiu Ilarian,­ Istoria ro­mânilor din Dacia Superioară, op. cit., p. 155. 9. ibidem, p. 153. 10. C. Barițiu, Reflexii la des­crierea românilor prin D. A. Ge­­rando, in „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, IX, 1846, nr. 6. G. G. Bărnuțiu, Dereptul public­al T­orrutnilor,Iași, 1867, p. 197, la. Al Papiu Ilarian, Istoria ro­mânilor din Dacia Superioară 11, Viena, 1852, p. 139. 13. G. Barițiu, Un articol ucigaș, in „Gazeta Transilvaniei“ XII, 1849, nr. 25, p. 97. 14. S. Bărnuțiu, Dereptul public al românilor, Iași, 1867, p. 394. **•­­S. Bărnuțiu, idem, p. 419. 10. ibidem, p. 394—395. 17. „Gazeta de Transilvania“, XI, 1848, nr. 80, p. 331. 18. Citat din Silviu Dragomir, Avram Iancu, op. cit., p. 298. is. „Gazeta Transilvaniei“, XXIV, 1861, nr. 6, p. 174. ap. S. Bărnuțiu, Dereptul public­al românilor, op. cit., p. 394. 21. G. Barițiu, O scurtă desluși­re la ,pauza română“, in „Gazeta de Transilvania“, IX, 1964 nr. 81, p. 322—323. 22. S. Bărnuțiu, Scrisoarea din 27 sept. 1861, ..., in loc. cit., p. 132. 23. G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol II, Si­biu, 1890, p. 577. 24. idem, Naționalitatea, in „Foaie pentru minte, inimă și literatură“ VII, nr. 51, din 1844, p. 399—400.­­­­■ 25. idem, Terorismul străin în Moldova-România, în „Gazeta de Transilvania“, X, 1848, nr. 42, p. 177. 20. S. Bărnuțiu, Dereptul public al românilor, op. cit., p. 396. 27. „Românul“ din 15 mai 1869. 18. S. Bărnuțiu, Pedagogia, Iași, 1970, p. 1981. 20. S­. Bărnuțiu, Dereptul public al românilor, op cit., p. 395. li gîndirea înaintata de la 1848 din Transilvania (Urmare 'din pag. l­a)­niceri și batalioanelor fixe re­gionale de a opri încercarea ina­micului de a pătrunde în cetatea nasturală a Munților Apuseni. Pentru a intui real importanța acțiunilor subunităților la care ne referim, socotim necesar a face precizarea că din punct de vedere strategic, trupele hitleris­­to-horthyste urmăreau ocuparea sudului Transilvaniei și consoli­darea pozițiilor lor în Carpați cu scopul­­ de a bara înaintarea for­țelor armate româno-sovietice în­spre Câmpia­­­ Tisei. In cadrul acestui plan strate­gic, unul din obiectivele impor­tante pe care inamicul și-l pro­puse să-l atingă prin dezlănțuirea ofensivei generale începută la 5 septembrie 1944 era și pătrun­derea in­­ Munții Apuseni, pe va­lea Crișului repede și pe cea a Someșului cald și a Someșului rece, urmind a face joncțiunea cu trupele care acționau pe valea Arieșului. Misiunea de a zădărnici încer­carea de pătrundere a inamicu­lui pe valea Groșului repede a­ fost încredințată locotenentului de rezervă, învățătorul Gheorghe Homescu, comandant al unei campanii din batalionul fix re­­gional Someș. Cu un efectiv de 287 ostași, în majoritate locuitori ai satelor din jur, Homeșau avea de apărat un front de aproximativ 35 km. Pentru a bara pătrunderea ina­micului pe șoseaua Huedin-Călă­­țele-Beliș și accesul pe direcția localităților Ieu-Vișag-Lunca Călata-Văleni-Lăcu Vișagului-Valea Drăganului, Gheorghe Homescu organizează puncte de sprijin pentru realizarea unei apărări e­­lastice axată pe un plan de foc concentrat asupra punctelor de trecere obligatorie. In ziua­­ de 4 septembrie secto­rul res­pectiv își consolidează pu­ternic apărarea­­ prin sosirea și intrarea în dispozitiv a batalio­nului 22 vinători de munte, ast­fel incit ofensiva generală dez­lănțuită la 5 septembrie 1944, in­­tîmpină aici o dîrză rezistență din­­ partea ostașilor români. To­tuși, inamicul mult superior nu­­mericește reușește să străpungă linia de apărare, ajunge să pună stăpînire pe Călcata și să înain­teze spre Văleni. După două ore de lupte crân­cene, ostașii români stăvilesc o­­fensiva în sectorul dat, contra­atacă și reocupă poziția inițială. Inamicul bombardează cu furie Călata, dar ostașii români nu cedează. La 6 septembrie inamicul reia atacul, dar fără succes. înaintarea acestuia însă pe de o parte spre Turda, pe de alta spre Beiuș, a­­menința sectorul cu încercuirea pe flancuri, ceea ce determină întărirea apărării, localizarea ac­țiunilor inamice și în același timp asigurarea unei largi mobilități. Dîrzenia apărătorilor demobili­zează inamicul și-l determină să schimbe efortul atacului pe Va­lea Someșului rece. Presiunile ofensive pe versan­tele de esst și vest ale Munților A­­puseni în intervalul 5—12 sep­tembrie sporesc primejdia încer­cuirii, in timp ce batalionul 22 vinători de munte este deplasat spre Beiuș unde inamicul pătrun­sese adinc pe direcția Vașcău. Se crează o situație deosebit de grea. Comandantul armatei l­a ordonă replierea subunității lui Gheorghe Homescu in interiorul munților, întrucît în condițiile date nu ii se mai poate asigura aprovizionarea cu hrană, arma­ment și muniții. Dar in pofida a­­cestei situații și a pierderilor su­ferite, efectivul companiei ajun­se la 14 septembrie la 342 luptă­tori, pentru că zilnic apăreau noi voluntari din satele din jur și din teritoriul ocupat. De pildă, numai în ziua de 8 septembrie locote­nentul Homescu notează în car­netul său numele a 34 voluntari, și venirea lor nu contenește. Toți acești luptători viteji și-au manifestat hotărirea nestrămuta­tă de a păstra cu orice preț po­zițiile și la zădărnici înaintarea inamicului. Problema hranei s-a rezolvat prin ostașii din satele amintite care au adus alimente din stric­tul necesar al familiilor lor. Pentru a face față unui inamic mult superior numericește, s-a a­­doptat tactica hărțuirii folosindu­­se in acest scop mai ales arma­mentul automat. In ziua de 17 septembrie, ina­micul reia atacul. Se angajează lupte înverșunate, au loc infil­trări care sunt însă localizate și lichidate in zilele ce au urmat. La 4 octombrie forțe blindate inamice forțează pătrunderea­­ in sectorul Călata-Secuieu, dar in fața rezistentei drize a ostașilor români este nevoit să se retra­gă pe vechile poziții. Succesul ofensivei forțelor ar­mate din centrul podișului tran­silvan crează ,și aici condiții fa­vorabile trecerii la atac. Semna­lul este dat de comandantul de pluton sergent t.r. Alexandru Tă­­maș care în seara zilei de 10 oc­tombrie atacând forțele hitleris­­te masate în Valea Drăganului, pătrunde 15 km, în dispozitivul acestora. Celelalte plutoane, de asemeni, au intrat in dispozitivul inamic la Almaș și Sîncrai. Tot atunci compania lui Homescu a interceptat șoseaua și linia fera­tă Cluj-Oradea in sectorul Po­ieni capturînd un detașament de 300 oameni utilizați de fasciști la executarea unor lucrări genistice. Toate aceste acțiuni desfășura­te de subunitatea comandată de Homescu au facilitat ofensiva pe direcția Cluj-Oradea. Încercările inamicului de a re­cuceri zona Poieni, s-au soldat cu eșec. Printr-o ambuscadă bine pusă la punct, ostașii români din com­pania lui Gheorghe Homescu au lichidat și elementele motorizate hitleriste care făceau legătura pe ruta Huedin-Ciucea. Odată cu pătrunderea unități­lor de blindate ale forțelor arma­te româno-sovietice în Ciucea inamicul depune armele. La 14 octombrie după acțiuni­le eroice pe care le-am amintit, misiunea companiei lui Gheorghe Homescu a luat sfîrșit. Ostașii a­­cestei subunități în frunte cu co­mandantul își îndeplinesc cu cin­ste și eroism răspunderile ce le-au revenit în apărarea vetrei străbune.­­* Misiunea de a zădărnici încer­carea inamicului de pătrundere in interiorul Apusenilor pe văile Someșului cald și rece a revenit deasemeni unei companii a ba­talionului fix regional Someș. Comanda acestei companii cu se­diul la Măguri și cu un efectiv de 360 ostași a fost încredințată sbl. de rezervă Gheorghe Drinda, învățător din partea locului. Patriot înflăcărat, moțul acesta mărunt, cu părul roșcat, molcom și tăcut din fire, dascăl în Mă­guri-Suseni, a organizat cu price­pere o apărare elastică și bine dozată pe un front de peste 30 km. pe aliniamentul: Dîngău­­virful Poganu-Someșul cald-Mări­­șelu-Gura Rișchii-Muntele rece­­virful Hașcău-Valea Ierii-vîrful Ghergheleu. Trebuind să acționeze in con­dițiile unui teren extrem de ac­cidentat, compartimentat de dea­luri și văi, acoperit de păduri, ce ofereau­ inamicului posibilități­ prielnice de infiltrare pe neobser­­va­te, în spre obiectivul irizat, si­tuația punea în fața apărătorilor probleme dificile. Pe lângă aceas­ta, lipsa de dotare cu obuziere de munte și tunuri antitanc punea serios problema pericolului vul­nerabilității pozițiilor in even­tualitatea unui atac cu forțe blin­date. In această situație, sbl. Drînda, stăpînit de calmul omu­lui care se află in propria sa casă și cunoaște ca-n palmă te­renul, a trecut imediat la bari­­cadarea cu lemne și bolovani a căilor de acces in munți (Gilău- Răcătău și Gilău-Someșul cald) organizind totodată și puncte de sprijin întărite in lungul văilor celor două Some­șuri — cald și rece — cum a fost de pildă cel de pe dealul Cetățuia la 400 m. vest de confluența celor două riuri. Intrarea companiei in dispoziti­vul de luptă a avut un puternic răsunet în rândul întregii popu­lații locale și din satele apropia­te și a refugiaților din nordul Transilvaniei. Așa se și explică faptul că doar în c­âteva zile de la înce­perea ostilităților s-au alăturat numai companiei condusă de slt. Drînda peste 40 de voluntari, mulți dintre aceștia din Gilău și Agîrbiciu pe care i-a încadrat în­­tr-un pluton de voluntari punîn­­du-l sub comanda plutonierului Gheorghe. Velea din Gilău. Ofensiva pornită de forțele ina­mice la 5 septembrie 1944 i-a a­­flat pe moți la datorie. Lăsind inamicul să se apropie cu­ mai mult de pozițiile lor, au deschis prin surprindere un­ foc ucigător provocând acestuia pierderi se­rioase, silindu-l să se retragă in debandadă, lăsind pe cîmpul de luptă­­ zeci de morți și răniți pe care i-au ridicat în cursul nopții. A doua zi inamicul atacând cu forțe mult sporite și amenințind cu încercuirea, compania a fost silită să se replieze. Inamicul, care pusese stăpînire pe înălțimile de­­ la Prislop și a cărui efectiv se cifra la­­ peste 1500 de oameni, intenționa să reia atacul pe direcția Cimpeni, incercînd să facă joncțiunea cu trupele care acționau pe valea Arieșului și cu cele care încercau să forțeze pătrunderea in ceta­tea Munților Apuseni dinspre Beiuș. Din fericire, înaintarea forțelor inamice pe Valea Arieșului a fost zădărnicită prin acțiunea te­merară și eroică a moților de sub­­ comanda slt. de rezervă, în­vățătorul Ene Ludovic Todea din Sălciua sprijinit de batalionul 5 vinători de munte Avram Iancu. In sectorul Vlaha-Săvădisla a luptat eroic și plutonul de sub comanda învățătorului sergent Dumitru Tăuțan — pluton orga­nizat de el din rândul sătenilor din comuna Hășdate, O mină de oameni care își a­­părau pămîntul strămoșesc, s-au încumetat să înfrunte vitejește o întreagă coloană de trupe fas­ciste. Organizind o ambuscadă, plutonul lui Tăuțan a lăsat să pătrundă coloana în dispozitivul său și numai apoi a deschis fo­cul. La început atacul prin sur­prindere a produs panică și de­rută in rindul fasciștilor, punîn­­du-i pe fugă, dar apoi regrupin­­du-se au încercuit temerarul plu­ton. Trăgind pină la inroșirea țe­vilor mitralierelor, folosind baio­neta și grenada vitejii luptători ai lui Tăuțan au străpuns încer­cuirea inamică deschizindu-și drum spre pădure. Patru din ei au căzut străpunși de gloanțe, iar trei printre care și Tăuțan grav răniți au căzut in mîinile dușmanului. Acțiunea acestor eroi și-a dovedit eficien­ța prin întârzierea înaintării ina­micului timp de cîteva ore, ceea ce a dat posibilitate celorlalte forțe, să organizeze apărarea pe alte alineamente. Fapta de arme a locuitorilor din Hășdate de sub comanda lui Tăuțan a fost mai tîrziu citată prin ordin de zi pe Armată. Odată cu informația asupra succesului lui Todea, compania slt. Drinda a primit și ordinul Eșalonului superior (Grupul de batalioane fixe regionale Ardea­lul cu sediul la Abrud), de a ză­dărnici cu orice preț încercările inamicului de a pătrunde spre Câmpeni. Cunoscând faptul că forțele ina­mice amplasate la Prislop dispun­ și de blindate, in noaptea de 8 spre 9 septembrie 1944 compania lui Drinda ajutată­ de localnici a tăiat pădurea de pe vârful Tor­táva pe o distanță de 2 km, în dreapta și stânga drumului ce ducea spre Câmpeni, baricadind șoseaua cu lemne și explozii din stincă, zădărnicind astfel acțiu­nea tancurilor însoțite de infan­terie din chiar dimineața zilei următoare. Adăpostiți după co­paci cei 60 de luptători din a­­cest sector au dirijat astfel focul asupra infanteriei inamice care însoțea tancurile încât cu toată superioritatea numerică, aceasta a fost nevoită să se retragă. Pentru a face față unui ina­mic de aproape douăzeci de ori superior numericește s-a recurs la tactica hărțuielii. In acest scop s-au organizat echipe formate din voluntari din partea locului care cunoscând bine terenul îl folo­seau cu iscusință, se strecurau prin locuri numai de ei cunoscu­te, stăteau la pândă ore în șir în apropierea drumului Săvădisla— Finișel—Prislop, lăsau convoaiele inamice încărcate cu muniție și alimente să se apropie, apoi des­chideau foc prin provocîndu-le serioase surprindere, pierderi, creind­ in rândurile acestora de­rută și panică, dat fiind faptul că nu știau care este forța de care dispun românii, de unde și cînd îi vor ataca. Așa, învățăto­rul sergent d­ r. Petre Cosmu­­lescu din Someșul cald, coman­dant de pluton cu oamenii lui deplasindu-se rapid de pe o creastă pe alta și deschizând prin sur­prindere foc de armă automată a făcut pe inamic să creadă că românii dispun de mult arma­ment automat ceea ce a determi­nat retragerea Văti. Zădărnicirea acțiunilor de a pat­runde pe direcția Câmpeni in inima Munților Apuseni l-a dus pe inamic la încercarea de a forța intrarea prin Valea Some­­șului rece. Pe această direcție, primul obiectiv vizat era uzina electrică. Sectorul din această parte a frontului era apărat de învățătorul, comandant de plu­ton, sergent t. r. Iosif Mariș și de sergentul Gavril Roba, ambii aflați la Gura Rîșchii. Compania slt. Gh. Drînda după o luptă crâncenă — în ziua de 14 septembrie 1944 — care a durat de la orele 9 pină la 16 și la ca­re ,și-au adus aportul și munci­torii uzinei în frunte cu Dumitru Cadiș, mecanicul uzinei (căzut la datorie) și cei doi fii ai săi îm­preună cu țăranii din localitate, inamicul a fost înfrînt. Cu aceas­tă ocazie au fost capturați 150 de prizonieri, ofițeri și soldați cu întregul lor armament și o mare cantitate de muniții. Șapte din atacanți au fost uciși. In­­ dimineața zilei de 20 sep­tembrie 1944, și-a făcut intrarea in sectorul deținut de compania fixă, Batalionul 8 vinători de munte care a trecut imediat la asaltul pozițiilor consolidate de inamic în pădurea Vîntu. Dirijată de observatorul ina­mic de pe Cetățuia artileria vrăj­mașă trimitea un foc ucigător a­­supra pozițiilor vînătorilor ro­mâni. Cu orice preț trebuia deci distrus observatorul de unde se dirija tragerea artileriei. Misiu­nea distrugerii lui a fost încre­dințată companiei slt. Drînda. In acest scop, el a organizat o gru­pă de voluntari sub comanda caporalului Nicolae Budale. Pla­nul privând acțiunea de distru­gere a observatorului a fost dus la îndeplinire în zorii zilei ur­mătoare. In timp ce slt. Drînda cu o grupă de oameni se apro­pia de observator din față (fron­tal) caporalui Budaie cu oamenii lui înainta pe flacul sting. Pro­­cedînd cu energie și rapiditate, observatorul inamic deservit de o grupă de hitleriști a fost li­chidat și odată cu aceasta a în­cetat și focul artileriei inamice. Adevărați viteji, vinătorii de munte și ostașii companiei fixe regionale Măguri s-au avîntat la atac. După lupte grele, cu jertfe de singe, a fost eliberat Someșul rece, iar in ziua de 12 octombrie 1944 ostașii români au intrat pe străbunele plaiuri ale lui Gelu — un Gilăud dezrobit, intimpinați cu lacrimi de bucurie și urale de locuitorii de aici. La 16 octom­brie misiunea companiei fixe re­gionale Măguri a luat sfîrșit du­pă patruzeci de zile de lupte crîncene. Toate acțiunile eroice mai sus amintite se înscriu in paginile de glorie ale luptei întregului nostru popor pentru zdrobirea cotropitorilor, pentru eliberarea de sub jugul fascist și trecerea la construirea unor noi așezări mai drepte și mai bune. 1) Materialul este întocmit pe baza unor relatări directe ale participanților la războiul anti­hitlerist și a unor date publicate; 2) România liberă, an II, nr. 58 din 12 oct. 1944; 3) Ordin de zi nr. 194 din 29 martie 1945 al comandamentului artileriei antiaeriene, Stat Major, Bir. 3; 4)­­Alecu Nicolae, general-maior in rezervă, Memorii de război, Dorobanții regimentului „3 Olt“, Edit. Militară, 1968, p. 172; 5) piatra socialistă, Piatra Neamț, an. I., nr. 9 din 1 mai 1945; «) Vezi Analele Institutului de istorie al Partidului, de pe lângă C.C. al P.C.R., nr. 1, 1966, p. 31—34. Din contribuția cadrelor didactice la războiul antihitlerist

Next