Tribuna, iulie-decembrie 1970 (Anul 14, nr. 27-53)
1970-07-02 / nr. 27
N { Anul XIV, nr. 27 (701) BBIK 2 Julie 1970 Proletari din toate țările, uniți-vâ! 8 pagini — 1 leu LIVIU FLOREAN: Vestigii (Din Expoziția Cluj ’70, deschisă în sala Dalles din București) Din nou și mai bine! La Satu Mare, în aceste zile, RECONSTRUCȚIA capătă cele mai felurite chipuri. Dintre toate acestea, impresionant și hotărâtor este „chipul ei lăuntric“ și care se numește voința de a reîncepe, de a renaște. Dar nu oricum, și nu în sensul unei reveniri la starea anterioară. Ci cu fața întoarsă către viitor, avînd ca bază de lansare toată experiența câștigată pînă acum. A reconstrui deci înseamnă: DIN NOU ȘI MAI BINE! Fiindcă, — vorbind în limbajul mitului — omul nu este un Sisif care-și repetă aidoma calvarul, — ci, mai degrabă, un Pro- Tipteu eaic și inventă, la fiecare încercare, o flacără nouă. Acum, după ce încercarea apelor a trecut, scânteiază gîndul lui creator, care devine faptă și realitate. O realitate nouă. Iată o afirmație care, aici, la Satu-Mare, poate fi generos și larg susținută. Focurile ce se reaprind în instalații, noile ansambluri arhitectonice care se ridică din temelii. Ogoarele reînsămînțate — sînt argumente palpabile. Dintre toate acestea, pentru a evita enumerarea plată, mă voi referi doar la unul singur. El se numește: Reconstrucția comunei Odoreu. Bineînțeles că termenul de „reconstrucție“ trebuie înțeles în sensul specificat mai sus, ca o acțiune înnoitoare. Odoreu a căpătat decă un nou chip, în planul său de sistematizare, deocamdată. Plan însă, care, fiind pus grabnic în lucru, îl va situa pe o treaptă mai înaltă a civilizației, apropiindu-l, — prin dotările ce i se vor atribui, prin noua alcătuire a structurii sale, — de nivelul așezărilor de tip urban. Mai înainte, însă, — pentru a înțelege rostul acestui proiect — să luăm în considerație starea prezentă, ca urmarea miliardelor de metri cubi de apă ce s-au revărsat, aici, pe malul drept al Someșului. Odoreu, vorbind metaforic, înseamnă o tragică performanță. Dacă Satu-Mare se înscrie pe primul loc printre județele calamitate, comunei Odoreu îi revine acea tragică întîietate pe scara județului. Adică „de cea mai calamitată comună din cel mai calamitat județ“. Iată dimensiunile acestei performanțe. Cifric, ea se poate exprima prin procente care variază până la 90 la sută, în ceea ce privește virulența distructivă a inundației. Transcriu acest sumar „tabel“, copiat la fața locului, — mai elocvent decît orice descriere în cuvinte sau imagini. De aici se vede și structura comunei, dispersată în șase sătulețe (al șaselea fiind Vînătorești, neafectat de calamitate), ceea ce — cum se poate lesne deduce — nu putea să permită o rațională dotare a activităților de ordin administrativ, social, economic, cultural etc. Putea oare, în acest caz, acțiunea de reconstrucție să se rezume la o simplă revenire la starea anterioară? Ce sens ar fi avut ca în urma unui efort omenesc și financiar atît de vast satele să rămînă dispersate, neîn stare a fi aduse la un standard de viață mai înalt, potrivit exigențelor actuale? Or, noua schiță de refacere a Odoreului, răspunde implicit acestor justificate întrebări. Mai întâi, prin faptul că ea prevede concentrarea tuturor cătunelor în vatra localității, Odoreu, relativ mai dezvoltată și avînd o așezare privilegiată la șosea și la linia ferată. Nu peste mulți ani, când șoseaua va fi asfaltată, distanța pînă la orașul Satu-Mare, de 15 kilometri, va putea fi parcursă în 15—20 de minute. Noua schiță de sistematizare ține seamă și de liniile directoare, potrivit cărora vor fi efectuate, la Someș, lucrările de hidroameliorații, prevăzute pentru deceniul următor. Prin înfăptuirea lor se va realiza nu numai protecția împotriva unor noi calamități, dar și un substanțial spor al producției agricole. în al treilea rînd, acest proiect — elaborat de specialiști, potrivit indicațiilor forurilor de parrtid, județene și superioare, — va da un impuls nou activităților și exigențelor complexe ce caracterizează viața Satului de astăzi, după 20 de ani de dezvoltare socialistă, în acest sens, enumerarea principalelor dotări, în valoare de 13 milioane de lei, finanțate de stat, poate da de pe acum o imagine concludentă. E vorba de amplasarea, în centrul comunei Odoreu, a unui vast perimetru de dotări cu funcții complexe, alcătuit din: clădiri destinate sediului administrativ al comunei, unităților economice, C.A.P. și I.A.S., magazin universal, oficiul P.T.T.R., cămin cultural cu 400 de locuri, dispensar cu farmacie, baie comunală, complex de deservire, ctrașă, școală scu 16 clase, blocuri de locuințe. De notat că aceste clădiri vor avea, unele din ele, cîteva etaje, vor fi înzestrate cu canalizări și instalații de apă curente. Cișmele de apă vor fi instalate pe fiecare stradă, urmînd ca apoi, pe măsura posibilităților, să fie adusă apa în fiecare casă. în ce privește casele înseși, ele vor fi construite după proiecte noi, care permit, prin extindere, realizarea unui spor de confort, aproape citadin. Pentru amplasarea lor, arhitecții au proiectat noii străzi, distribuind fiecăruia lotul ce i se cuvine. în principiu, casa și-o clădește fiecare, avînd la dispoziție material de construcție, în condiții avantajoase, ajutoarele bănești, atribuite sinistraților, aretiau fără îndoială că cei aflați în situații precare, bătrânii, femeile singure —, vor primi ajutorul obștii, al voluntarilor — din brigăzile de tineret, din celelalte sate ale județului. Și — lucru demn de reținut — toate aceste proiecte vizează o cît mai grabnică transpunere în viață. "Termenele se măsoară nu în ani, ci în luni, în săptămâni, în zile. Se precizează că ponderea mare a dotărilor să fie realizată încă în cursul acestui an. Locuințele, de asemenea, — măcar în ceea ce privește spațiul strict necesar pentru adăpost — să fie terminate pînă la venirea anotimpului friguros. Astfel ca reconstrucția Odoreului, sau mai bine zis construcția noului Odoreu, să fie terminată — în linii generale — pînă la primăvară, în acest scop vor fi alăturate toate forțele active ale județului, oameni de specialitate și activiști de partid, tineri și maturi, cărora li se vor alătura alții, din țara întreagă, uniți în voința de a înscrie vasta acțiune a refacerii, în și mai vasta operă, de dimensiuni istorice, care se numește: desăvârșirea socialismului. VASILE NICOROVICI Case existente pînă la 15 mai crt. 1. Odoreu 561 2. Cucu 84 3. Martinesti 215 4. Berindan 170 5. Eteni 68 Case distruse Procentul de inundație distrugerii 256 51 la sută 64 76 165 77 144 85 62 90 Conștiința originii noastre romane Scris în limba franceză și publicat în numărul 1 din anul 1965 (p. 15—24) al revistei Revue roumaine d'histoire a Institutului de Istorie N. Iorga din București, articolul cercetătorului Papacostea, intitulat Les Șerban Roumains et la conscience de leur românită au Moyen Âge era menit să împărtășească, în primul rînd, străinătății (dar și specialiștilor români) marea descoperire a autorului privind o chestiune care cere o mult mai atentă adîncire și circumspecție științifică, pentru care n-ar fi stricat ca autorul să se consulte și cu alții, înainte de a o publica. N-a făcut-o și, din păcate, redactorul șef al revistei, acad. A. Oțetea, nu numai că nu a exercitat un îndreptățit drept de veto, dar nici măcar nu și-a exprimat cuvenita rezervă față de teoria colaboratorului său, ci — dimpotrivă — s-a simțit îndemnat să o popularizeze intr-un număr al revistei Contemporanul — fără a aduce ceva nou decit doar cîteva afirmații eronate. Și mai regretabil e că teoria lui Șerban Papacostea cît și argumentele pe care și-o clădise au găsit răsunet la cîțiva din istoricii noștri, însușindu-și și ideea — cu cîteva nuanțări de rezervă de către unii — și înseși eronatele interpretări ale documentelor produse de editorul „princeps“. Ne grăbim să spunem că tema tratată de Ș. P. nu e nouă. Ea a fost mult discutată de oameni competenți, istorici, istorici literari (ca un N. Iorga, Sextil Pușcariu, I. Vianu, N. Cartojan și alții). O atinge, în treacăt, și Istoria României, vol. 1. (București, 1960), la p. 798, acordîndu-i firește o cu totul altă semnificație, decît o face Ș. P., dar, recunosc, nu îndeajuns de categoric cum ar fi trebuit. Destul și bine că făcind proces învățaților români care nu reprezintă întru toate același punct de vedere, autorul nostru scoate la iveală un document și mai vechi decît cele cunoscute de istoricii zilelor noastre, document care, — i se pare autorului — îi confirmă teoria. Numai în treacăt vreau să spun că în realitate documentul dezgropat era cunoscut de cineva pe care autorul îl și amintește în cele din urmă — dar abia la sfîrșitul capitolului respectiv, la p. 19, într-o notă — și, care, firește, nu împărtășește punctul de vedere al său. Mă veți întreba, însă, despre ce este vorba? Iată despre ce, in opoziție cu toți învățații competenți în materie, Ș. Papacostea vrea să ne convingă că e lipsită de orice fundament părerea după care abia cronicarii noștri din sec. XVII au ajuns la cunoașterea (precisă) a descendenței romane a poporului român (și a colonizării lui de către romani). După Ș. P. (și după alții care-l urmează pe această cale), toți umaniștii occidentali, ba chiar și cronicarii bizantini, care se ocupă în scrierile lor mai mult sau mai puțin de Vlahi, au aflat aceste informații de la însăși populația românească, le-au cules din tradiția locală, colectivă, a poporului român, în plin ev mediu. Temerară afirmație, care nu se sprijină pe nici o probă concludentă și tare mă tem că nici nu este de crezut. Ca să fiu sincer, ideea e atrăgătoare, păcat că nu e și adevărată. Metodologic, susținătorul ei trebuia să fie mai prudent și să examineze mai critic concluzia sa privind și cum se prezintă situația în istoria altor popoare și, mai presus de toate, să aplice o acribie științifică la traducerea și interpretarea izvoarelor pe care-și întemeiază „descoperirea“. E de mirare cum de nu a consultat scrisul unor cărturari, ca Pușcariu și Cartojan, în această materie, în Istoria României, vol. I, în pagina citată mai sus, eu mă exprimam într-o formă mult mai circumspectă care nu putea încuraja pe nimeni la susținerea unor teze atît de slab fondate. E adevărat că pînă și eruditulrofesor Dimitrie Onciul vorește undeva de o „tradiție național-românească“ ce ar fi existat la românii din Ardeal, prin a doua jumătate a secolului al XIV-lea, despre colonizarea lor de către Traian, pe baza unui document din 1366. Era prea frumos, pentru a fi adevărat și, intr-adevăr, documentul s-a dovedit fals, ticluit de cineva care nici măcar nu știa bine data descălecatului dinții. Nu s-a gîndit oare autorul teoriei celei noi că, însușindu-ne mărturia noului document, în mod logic trebuie să acceptăm tot ca informații culese din popor toate erorile pe care le comit unii din scriitorii apuseni în legătură cu originea românilor, erori care, evident, se datoresc informației lor livrești, defectuoase, și nu „tradiției naționale“. Dacă ar fi existat o tradiție reală, nu s-ar fi ajuns la basmele cu Flaccus și cu hoții aduși de la Roma. De fapt, autorul în cauză se și lovește de știrea ce se află la umanistul Poggio Bracciolini, care, încurcîndu-și cunoștințele lecturilor (și nu informațiile auzite de la români), prezintă pe Traian ca pe Unul care a întemeiat colonia sa „la sarmații superiori“, adică în țara de sus a sarmaților. Cu o subtilitate sofistică S. P. trece însă peste acest avertisment tulburător. E timpul însă de a veni la adevăratul izvor al greșitelor concluzii trase de Șerban Papacostea: necunoașterea limbii în care sunt redactate documentele folosite. G. DAICOVICIU * ^Tjti'țhult iftcLvCLg.o~Ltitt Dragostea dinții te suie Pe Golgota, prins în cuie Cînd te lasă, plîngi că nu e.. . Dacă vine-a doua oară, Ochii înfloresc în seară, li conjuri să nu mai moară ... Dacă-a treia oară vine Trebuie să te înspine Cu otravă de albine... De i se-ncumetă și-a patra, Cade pasărea ca piatra, Ninge cu cenușă vatra ... De ce, inimă pustie, Mai descânți cu apă vie Altă dragoste să-ți vie ? ! ION BRAD Locul ei de-nchinare e în laborator, Aici oficiază cu un întreg sobor, Viața stăpînită în forme noi se naște, E-un zeu necunoscut pe care ea-l cunoaște. * Din zori ești după treburi, copiii ingrijești, Lucru-i prea mult, n-ai timp să te gătești, Dar seara cînd ai tăi se string cu toți acasă în calda lor privire vezi cît ești de frumoasă. * Chipul supt. Pleoapele de brumă sînt lovite, Pe pieptul fără viață mîinile-ngălbenite, — Azi ești bogată. Cerul o rază-ți împrumută. Ogoarele muncite vin lin și te sărută. Sekut cLuit^a^t dălți altat Bătrîni îngîndurați stau ca acum mii de ani Cu undițe întinse pentru crapi și bibani, In timp ce avioane țîșnind din auroră Trec pe deasupra lor cu două mii pe oră. V O&'cit L&Litac Lials Sunt flacără, în cîntece plutesc, Sunt vint de-oțel și psalm întârziat; Renasc în fiecare și aștept O-ntoarcere de unde am plecat. In lut mi-s fiți, dar vorbesc eu ei, Chem pe strămoși cu horele-ntre noi. — La prânzul lumii am adus idei Și-am stat în capul mesei cu eroi. Sfințesc durerea care mă lovește, Mai sus mă nalt de nenorocul meu, — Văd din trecut cum timpul mă păzește Să port lumina binelui, mereu ! IULIAN VESPER In luna de curând încheiată, Franța a omagiat România în felurite chipuri. Presa i-a consacrat coloane întregi, trecutului și mai ales prezentului. Radioul și televiziunea i-au închinat emisiuni numeroase și elogioase. Academia de științe morale și politice a ascultat expunerea președintelui Academiei noastre de științe sociale și politice cu privire la relațiile franco-române, în Palatul Mic s-a organizat o frumoasă și apreciată expoziție a celor mai valoroase obiecte din metal prețios, descoperite de arheologi sau făurite de harnicii și talentații maeștri din orașele țării noastre, din antichitate și din evul mediu. Cele mai multe din aceste manifestări au fost concentrate în săptămâna culturii române în Franța. Asemenea manifestări și altele înseamnă, totodată, un omagiu adus României de către Franța, prietena ei de totdeauna, și președintelui Republicii Socialiste România, a cărui vizită era așteptată și dorită de întreg poporul francez. Ceea ce s-a și adeverit cu prisosință în bogatele și neuitatele zile de 15— 18 ale lunii iunie. Această vizită, prețuită după cuviință de toți factorii de răspundere, de la președintele Republicii Franceze pînă la prefecții departamentelor, primarii municipiilor și directorii întreprinderilor și instituțiilor, această istorică vizită a prilejuit alte manifestații de simpatie și de prețuire pentru țara noastră, pentru poporul nostru, pentru cultura noastră. Martorii oculari și-au putut da seama cu ușurință de acest adevăr, deoarece se putea citi pe fețele oamenilor, se putea citi în purtarea lor plină de respect pentru tot ceea ce era românesc. Alte emisiuni la radio și televiziune au avut loc, cu care prilej români și francezi au înfățișat trecutul istoric al poporului român și legăturile multilaterale româno-franceze. Cele mai mari librării pariziene și din alte orașe și-au împodobit vitrinele cu cărți românești, de literatură, știință, cultură în general, scrise în limba română și în limba franceză. Expoziții ale cărții românești de artă, literatură, știinte orașe din Franța, în prezența reprezentanților culturii românești și în prezența oficialităților locale. O istorie a României (Histoire de la Roumanie) a văzut lumina tiparului în condiții grafice de o „eleganță franceză“. Se oferă, astfel, cititorilor francezi, după o așteptare îndelungată, posibilitatea cunoașterii trecutului zbuciumat și glorios, totodată, al poporului român și al naționalităților conlocuitoare, prezentul bogat în realizări remarcabile și aspirațiile de viitor într-o lume de pace și bună înțelegere între oameni și popoare. coordonate Cultura românească în Franța Cititorul francez a putut cunoaște anumite aspecte majore din rezultatele strădaniilor și eforturilor României din trecut și mai ales din prezent și dintr-o altă lucrare, o paligrafie intitulată simplu, dar sugestiv: La Roumanie économique et culturelle, apărută și aceasta de curând în colecția Economie et Culture suvant des peuples. Prefațată de prof. François Perroux, de la College de France, director al Institutului de științe economice și aplicate din Paris, doctor honoris causa al Academiei de studii economice din București, lucrarea înfățișează în cele 215 pagini ale sale, prin condeiele cele mai competente, complexitatea problematicii construcției socialiste. După Prezentarea geografică a României (datorită profesorului bucureștean Victor Tufescu) și Introducerea la istoria României (scrisă de profesorul unul după altul, întregindu-se, studii de valoare incontestabilă, scrise de buni cunoscători ai problemelor, Complexul domeniu economic este ilustrat prin studii care vorbesc convingător despre factorii dezvoltării economice a României, despre tendințele de industrializare, despre perfecționarea sistemului de organizare și de conducere a economiei, despre modernizarea agriculturii, despre locul României în circuitul economic mondial, — studii semnate de personalități de prestigiu: i prof. Roman Moldovan, Ion Desmirean, Dumitrumitru, Gheorghe Rădulescu. DuSe consacră un studiu problemei pregătirii cadrelor (Tiberiu Ionescu), altul cadrului social al dezvoltării economice (Gheorghe Reteganu), altul apoi rolului femeii în viața publică a țării (Mia Groza). Trei studii sunt consacrate literaturii și artei culte și populare (Aurel Martin, Petru Comarnescu și Ovidiu Papadima). Politica externă a României este creionată cu competență și convingere de prof. Mircea Malița. Volumul se încheie cu o Postfață în care prof. Costin Murgescu înfățișează în chip limpede unele particularități ale construcției economice a României. Hărți, ilustrații, fotografii completează armonios și sugestiv cartea. Acest volum, apărut sub auspiciile UNESCO, a reușit pe deplin să fie ceea ce a dorit să fie: o demonstrație convingătoare pentru străinătate cu privire la „dimensiunile, creșterea și diversitatea producției, a ritmului schimburilor, a avîntului unei culturi care înflorește fără a pierde nimic din seva sa“, potrivit caracterizării prof. Perroux. Volumul îndeplinește în același timp și un alt rost însemnat, anume de a fi un mesager al prieteniei și colaborării româno-franceze care „se bazează — așa cum a declarat tovarășul Nicolae Ceaușescu redactorului-șef al ziarului Le Monde — pe o veche tradiție, izvorîtâ nu numai din afinitatea de limbă și cultură a popoarelor noastre, ci de asemenea din aspirațiile lor comune pentru progres“.