Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)
1973-03-22 / nr. 12
Poezia lui Dumitru Popescu este o poezie în acțiune, vreau să spun că ea poartă pecetea acțiunii și nu doar pe aceea a contemplației, sau cel puțin prima este evidentă pe o mai mare parte a culegerii sensibil intitulată Un om în agora, cea de-a doua stare, contemplația, fiind rezervată celui de-al patrulea ciclu, și ultimul, Pămînt, piatră, istorie. Avem în fața ochilor o poezie care se rostogolește într-un efort gigantic de a tălmăci liric tot ce gîndește un om, un poet și un cetățean, în timpul acțiunii sale, al luptei sale, cum se mai spune. Am subliniat expresia, „în timpul”, spre a o reliefa net împotriva celeilalte, mai des întîlnită în poezia chiar de azi, și anume a poeziei după. Desigur că poezia care se petrece după are — ar avea — avantajul detașării pentru poezie, dacă nu cumva dezavantajul nu e mare: acela al răcirii, și — de ce nu? — sărăcirii poeziei. Nu este un simplu joc de cuvinte sau este și un joc de cuvinte, dar de cîte ori jocurile de cuvinte nu ne dezvăluie adevăruri mascate altfel? Spuneam deci că poezia lui Dumitru Popescu se petrece în timpul acțiunii, în timpul vieții. Viața omului și viața poetului, în acest caz, coincid în mod fericit. De aici și avalanșa de cuvinte dure, nemăcinate de răgazul în care totul se răcește, avalanșa de cuvinte care transcriu adevăruri, idealuri, sentimente pentru oameni, deci sociale, și mai puțin stări vagi, nediferențiate. Duritatea expresiei poate să trimită la temperatura unui Arghezi: „Scuturați-vă umerii gîrboviți! / Aruncați străvechea povară: / tenebrele reci, geologice; / apele fără semn, de hotar / orizonturi multiplicate infinit; / poarta nevăzută a tărîmului de năluci; / mintea posedată isteric / de duhul nebuniei; / semnul de întrebare mut / întipărit pe pergamentul galben al frunții; / sceptrul mîniei de foc a lui Jupiter; / mîna descărnată a destinului / ridicîndu-se pentru verdict; / tronuri, ghilotine, lama lată a fierului ascuțit; / lanțuri; / steagurile umilinței, praporii cerșetorilor; / cohorta leproasă a păcatului; / ... / regele gol și paiațe în hlamidă; / oracole cu mintea beteagă; / cărturari scamatori; / profeți vicleni ai norocului; / otravă și aur, plăcere și scîrbă; / glorie, deznădejde, uitare . ..“ (Destin, p. 36-37). Violența cu care verbul condamnă prostia, brutalitatea agresivă, adică tot ce e împotriva omului, atinge și ea o înaltă temperatură: „Lentă transfuzie de otravă în sînge. / O ură sugrumată care plînge. / Rochie albă de mireasă neîmbrăcată niciodată, / cu cișmele murdare de mocirlă, sfîșiată. // La fulgerele minții prostul clipea orbit din pleoape, / inteligența îi părea impudică infirmitate. / Eram un fel de șchiop / cunoscător de leacuri, / îmi arunca un ban de tinichea / pentru aceste fleacuri. / Prostia plesnind de sănătate și vigoare / mă umilește, / mintea i se pare o boală rușinoasă / și totuși o plătește. / Uliului îi e silă de puiul plăpînd dezmoștenit / de pasărea lumii fără ghiare, / de astrul dimineții recegii. / Grosolănia cinică, vulgară / mă umilește, / vede bube / pe creanga tînără de liliac ce îmbobocește. / Pentru gorila cu pieptul ferecat suib platoșa trufiei, / cu brațele turnate din dungi de fier, / pacea e îndurarea implorată, / cu genunchii în noroiul gliei, / de învinșii care pier. / Brutalitatea agresivă / mă umilește, / aruncă blamul lașității / pe neputința de a sparge statuia ce gîndește“. (Umilință, p. 132—133). Poetul vede, gîndește, scrie lucruri clare (o poetă spunea cîndva „vreau lucruri clare“), cuvintele sunt tot timpul într-o dinamică exemplară, se rostogolesc, uneori unele peste altele și prin tehnica aceasta a aglomerării se creează un tablou fantastic, în care adevărul, ideea, e în primul plan, nu alunecă pe sub cuvinte, insinuant și putînd fi uneori confundată. S-ar putea spune că poetul „merge cu briciul gîndului în buzunar, deschis“, preluând un vers din Eroica (p. 30) sau s-ar putea adăuga că „briciul gîndului“ e în mîna poetului și care este mîna poetului decît cuvintul? Vorbeam de o poezie care se petrece în timpul acțiunii, dar este vorba și de o poezie dialectică, o poezie care se și naște în timpul lecturii, se naște din cuvântul rostit pus peste cuvintul scris, și poetul este conștient de aceasta, vrea acest lucru și reușește: „Poema sinceră, umană, nefardată, / fără parfumuri de cochetă, / fără bătaia pleoapei cu glicerina lacrimei udată, / și fără prefăcătoria veche, sceptică. // Poema dialectică“. (Poema dialectică, p. 14) Și cînd, ca în Strategia, poetul se întreabă, nu este aici nici o urmă de scepticism, este chiar întrebarea pe care și-o pune luptătorul într-un scurt răgaz: „Mult prea adesea / pașii sunt apăsați și siguri. / Puntea e tare, lată, / nimicul se izbește-n diguri, înainte o mască de fard ... / In spate, podurile ard. / Golul se umple cu fum. / Să le apăr, dar cum?“ Și cînd „plînge“ pe cineva, poetul plînge omul unilateral, omul neam: „Pe cei ce-și slobozesc porunca / în canonade lungi de tun, / și n-aud țipătul cocorilor / și zborul de lăstun. / Nu plîng nici zbuciumul, nici chinul, / nu plîng urcușul și căderea. / Culeg din flori îndurerate amarul care naște fierea“. Lumea se naște în dureri, noi toți ne naștem în dureri, poezia se naște în dureri, și acea lume s-a născut din durerile celor de demult, acea lume despre care se vorbește în poemul inițial: „Lungi siluete învăluite în steaguri, / în pelerini, în plete, / vechi umbre trezite din mormînt, / gravuri pe pergament, pe lemn, pe plumb, / împlătoșați războinici, / mame, cărturari, domnițe, / marea potcoavă cu-al juraților conclav, / și meșterii ce-au părăsit o clipă / lucrul la piramida timpului solar ... // Un murmur stins, de veacuri ațipite, / apoi tăcerea ca o flacără de jurămînt arzînd / în așteptarea solemnului cuvînt. / Cobor cu pasul rar / lespezile amfiteatrului conștiinței — / adîncit ca un ocean — / spre piața largă a cetății, / prin zborul privirilor mulțimii, solidar. / Nu am în sin un sul cu alesături / pentru o serbare ciceroniană; / brațele mi ie-am încolăcit pe piept / tăind aripa gestului incandescent. / Azi-noapte-am întrerupt / plictisitorul soliloc viu / din care nu mai pot să aflu / cît sînt de crud sau de părtinitor / cu viața mea / și a veciilor. / Am hotărît ca să mă dau / județului mulțimilor / spre care acum cobor... / Spre siluetele înalte / de fum, de amintire și de sînge, / spre patimile stinse, spre patimile aprinse, / pentru a mărturisi, / a acuza, / a ispăși, / pentru a plînge și a mă umili... / Pentru îmbărbătarea inimii / cu cearcăn vînăt și cu cearcăn roș, / dureros soare / dăruit zorilor pe care-i trîmbiță, / despicînd volburile nopții de dinaintea comunismului, / un năzdrăvan cocoș“. Poezie a unei conștiințe exemplare. N. PRELIPCEANU Poetul în agora Călător savant, în genul lui Nicolae Iorga, George Călinescu are cultul istoriei, a cărei amprentă o caută în peisajul autohton, marcă a unei melancolii. „Noi românii suntem un neam melancolic“, scria el in 1927, abia întors din Italia. Sentimentul nu e înțeles însă în accepția lui depresivă, ci a „meditației“ diberiene. Vacanța nu e un otium, ci o prelungire în alt decor a activității spiritului, priveliștea incită imaginația livrescă, voiajul e o igienă mentală, așa cum o concepea în veacul trecut Nicolae Filimon în Escursiunile sale. Călătoriile lui Călinescu sînt „de studii“, prilej de confruntare a realității cu clișeele hrănite prin artă. Poncifele „poetice“ sînt demontate cu fină ironie: litografiile spațiului literar se presupune a fi înlocuite cu reconstituirea istorică, mai bogată și mai sugestivă. Iată o pseudo-Tîrgoviște: „Poezia ne-a vizat în minte imaginea în negru litografic a unui burg medieval în apropierea munților, cu un palat calcaros și un turn cilindroidal, cu ulițe strivte, cu cavaleri în costume angiovine. Și apoi peste acest burg care ar fi Tîrgoviște se lasă o liniște enormă, buruienile îl năpădesc și din bălăriile unei cîmpii de șes calcaros, ies mai tîrziu ulițelle pestrițe ale unui oraș oriental, prin care înoată butcile unor boieri cu calpac în cap și mătănii pe mîini“. Savantul, înlăturând romantismul „descoperă un tablou mai veridic“. Gustul de teatralitate nu este totuși abandonat Obsesia unei optici de „călător străin“ își ia adeseori revanșa și sentimentul unei posibile vieți anterioare, trăită în decorul și costumația altui ev, e o continuă gingașă tentație. Pictura unei biserici din Suceava se preface prin intensitatea privirii într-o „tapițerie fantastică“, modernul vizitator e împins de regretul că nu e îmbrăcat în veșminte de brocart. Detașarea „estetistă“ de orice evlavie (prezentă în evocările tradiționalismului), smulge mărturisirea unei pofte scandaloase: la Secu, în paraclis, mătasea grea de la ușa din mijloc a altarului prezintă ispititoare și sublime treceri „de la aur la verzui aprins“. Ca și Oscar Wilde, m-am gîndit, într-un scurt moment de estetism, la o vestă din acest somptuos material“. Recompunerea salonului de la Herăști, unde trăise Udriște Năsturel și unde nu i-ar fi stat rău nici unul De Medici, trădează în voluptatea descripției secreta dorință de a se fi mișcat in acel decor. Evocarea Tîrgoviștei de „litografie“ e mai colorată și mai vie decit oponenta ei realistă, deși, aceea, mai „veridică“. De fapt, George Călinescu trăiește bucuros într-un cadru imaginar, cu o dezinvoltură de erou eminescian. Bucureștii — văzuți de pe o înălțime nu sunt „esențial deosebiți“ de imaginea lor din epoca desenelor lui Raffet, Bouquet, Doussault. Panoramicele lente, cu o mișcare de vis, crează iluzia unui oraș nord-african „de un alb cretos și dulce, care absoarbe soarele fără a produce efectele marmurii“. O vedere a lașului pune accentul pe iluzie: „în jurul celor patru turle ale Mitropoliei ce par colosale, un oraș feeric se lungește în patru labe. Din cauza ripilor, zidul cel mai scund pare fortăreață, turla unei bisericuțe — turn medieval. Mănăstiri cu clopotnițe țuguiate, înconjurate de forturi se albesc pe dealurile înconjurătoare“. Cetatea e evocată fără știința perspectivei, ca nenluminurile manuscriselor evului de mijloc. Coborînd, călătorul se pomenește într-o realitate diferită, „năluca se spulberă“, notația „veridică“ nu ascunde profunda decepție: „casele nu sunt mărețe cum se arată de departe“, deși nu lipsite, unele, de o eleganță aristocratică. Aspectul general e „ruinos“, ambianța monumentalului întîmpină rezistența istoriei și „opunerea materialului sfărîmicios al locului“. Teatrală, dar în alt sens, e Brăila, populată de personaje pletorice, mediteraneene, cu scîntei malițioase în ochi „dar placizi, contemplativi, ca și urmărind corăbii în larg“. Impactul orient-occident distruge și aici iluzia unei scene pentru o posibilă „commedia dell’arte“: „ambii se așează în cerc (adevărată tavola rotonda) și ca într-un Decameron, încep să spună anecdote“; străzile în pantă „evocă prin contrast o vegetație violent roșie și verde, ca la Amalifi“; casele mici sînt „în stil italian levantin, în stil grecesc dacă vreți, și tema lor este o explozie geometrică de alb“, dar atmosfera rămîne placidă, eroziunea temperamentelor prin melanholie orientală e vizibilă în lentoarea gesturilor și înclinarea spre înfloritură. Impresia generală, amestec de levantin, reminiscențe italice, baroc și opulență gen „secession“, e de „extravaganță“. Călătorul regretă risipirea autenticului, senzația că se află la o margine de veche civilizație îl urmărește. Valuri tulburi de istorie îneacă arhitectura coloanelor zvelte de la Ulpia Traiana; din culisele antichității, prea devreme desfăcute, ca după un spectacol întrerupt, se mai recunosc doar fragmente integrate pietrei barbare, lutului friabil, construcțiilor eteroclite. La Densuș, o biserică zidită din resturile de la Sarmisegetuza ascunde o stelă romană, descoperită cu o tresărire de nostalgie după un decor pur: „abia luminată de cîteva șuvițe de soare, venind pe niște ferestruici ogivale, face impresia unei opere divine furată de genii nocturne“. Dar acest călător arheolog, ispitit de istorie și de amintirea tablourilor văzute în marile muzee ale lumii nu disprețuiește ofranda frustă și savuroasă a naturii sălbatice și a localnicilor ospitalieri. Intîmpinarea e întotdeauna ceremonioasă, bogată în surprize gastronomice, în colațiuni ce desfată palatul și incintă o bil ve chiul. Iubitor al deghizamentului, savantul s-ar dori înveșmîntat în mătăsuri orientale și, asemenea abatelui De Marenne, se înfruptă voios din roadele generoase ale unei lumi sadoveniene: drumeții beau „vin de Cotnar trandafiriu, ce stimulează gîndurile culturale“; la schitul Durău li se oferă „schinduc“, un „rachiu de afine, cu lămîie și o umbeliferă cu gust de leuștean (Coniaselinum Fischeri)“; o altă varietate de Cotnar, undelemniu la culoare, e „mai sec la gust și spiritual“; la Tîrgu-Neamț mănîncă miere de albine, un negustor îngăduie să ia murături ad libitum dintr-un butoi; poposind la mănăstirea Neamț, sînt „primiți cu frățească dragoste și cu borș de hribi“; la Șiria se bea „un vin încîntător. Parcă ar fi fost extras din struguri italici, având o aromă de scorțișoară și vanilie, un mic iz de smochine și o înțepătură de cuișoare. Culoarea ca a dulceții de trandafiri“. Bucătăria unei mănăstiri evocă ospețe pantagruelice: beciul e „abisal“, bolta cuhniei e „ca de biserică“ iar coșul pare un turn de paraclis. „O macara rulantă, de lemn, de proporții urieșești, înlesnește celui mai slab dintre monahi să urnească de pe plită cazanele de bucate“. O banală lingură de scos murături e mare „cât un ceaun“. Trapeza „are adîncimi de catedrală romană“. Hiperbola lui Hogaș se unește cu o homerică poftă de mîncare sadoveniană. Unele gesturi sunt copilărești, absolut comice. Apetituri insolite, o lăcomie de obiecte și degustări rare trădează slăbiciuni ale senectuții. Dar sufletul acestui erudit rămâne candid și suav, îmbibat de poezia poamelor și de plăcerea supremă a vizualității. „Mă încântă rostogolirea nucilor și carnea vîrtoasă a gutuilor, aceste ofrande ale toamnelor tîrzii. Mai mult decît gustul mierii, prețuiesc scurgerea ei înceată și voluptoasă de mineral lichid. Ea îmi amintește pășunea cu florile, zumzetul, hărnicia anonimă“. MIRCEA ZACIU Post-scriptum. Tinăra Editură ■pentru turism calcă cu dreptul publicind aceste însemnări de călătorie adunate și comentate competent de George Muntean. Majoritatea sunt selectate din „cronicile optimistului“ uitate de noi in lectura săptăminală a paginii „Contemporanului“ din ultimii ani de viață ai lui George Călinescu. Sunt și câteva pagini mai vechi, dar relativ puține, reconstituind intinerariile autohtone ale acestui iubitor de popasuri moldovene, transilvane și marine. De corectat totuși scăparea din Cronologie, unde ni se spune că în 1927 scriitorul „publică primele impresii de călătorie in «Viața literară».“ Călinescu deținea acolo rubrica Literatura streină,adunînd lecturi italiene din Papini, Italo Svevo, Pirandello, Gentile, Giovanni Cavicchioli, Francesco d’Assisi, Alfredo Panzini, Ferdinando Paolieri, sau din Barbusse, Paul Valéry, Jean Richepin, tălmăcirile italiene din Eminescu etc., și o singură dată intr-o Scrisoare română (cu supratitlul In loc de cronică) schițează joaca unor copii intr-o grădină publică. Nici aici, așadar, nu e vorba de „impresii de călătorie“, tonul general al rubricii fiind al unui „jurnal de lectură“. O mențiune specială se cuvine să închinăm Getei Brătescu, artistă de mare clasă, pentru subtila copertă. M. Z. BIVUAC Alte „obse călinesce • *44