Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1897 (Anul 1, nr. 1-122)

1897-01-24 / nr. 15

PUNCTE DE ORIENTARE i1. Ţinta luptelor politice seculare ale poporului român a fost totdeauna şi este şi astăzi: redobândirea egalităţii de drepturi sociale, bisericeşti şi politice pentru toate popoarele din patrie, îna­inte de 1848 apasat chinuit şi ex­ploatat de boerime, astăzi neîndrep­tăţit şi ameninţat cu desnaţionalizarea prin o politică de stat maghiarizătoare, poporul român n’a cerut şi nu cere altceva de­cât să fie recunoscută na­ţionalitatea sa şi să fie considerat de­opotrivă cu cele­lalte popoare ale patriei nu numai la sarcini, ci şi la drepturi. Ori­cât de numeroase şi volumi­noase ar fi Memoriile Episcopului Clain, aşternute împăratului Carol VI, împărătesei Maria-Teresia şi Die­telor transilvane, ori cu ce cuvinte ar fi tălmăcit fruntaşul grăniţerilor Ciurea şi conducătorul ţărănimii Horia îna­intea Domnitorilor cererile Români­lor; ori din ce punct de vedere am privi memorabilul Supplex Libellus Valachorum, Petiţiunea Adunării na­ţionale de pe Câmpul Libertăţii, şi toate cele­lalte numeroase petiţiuni şi Memorande ce s’au redactat şi pu­blicat de atunci încoace în numele Românilor, toate urmăresc una şi aceeaşi ţintă. După timpuri şi împre­­giurări, ele au primit diferite forme şi expresiuni, dar în fond toate con­chid la necesitatea de a­­ da Româ­nilor drepturi egale cu drepturile ce­­lor­lalte popoare, cu cari de veacuri locuesc împreună. Nu putem accentua în destul această consecvenţă şi stăruinţă în inştiinţele politice ale Românilor, pentru ca de o parte noi să nu scăpăm din vedere în nici o clipită ţinta luptelor noastră, iar de altă parte atât amicii cât şi inamicii noştri să audă cât se poate de des şi să înţeleagă bine, şi unii şi alţii, cât de drepte şi juste sunt cererile noastre. In luptele politice ale popoarelor se întâmpla des ca, fie din neprice­pere, fie prin covîrşirea de interese străine, fie prin patimi şi slăbiciuni omeneşti, să se nască curente, cari, deşi poartă insigniile naţionale, nu urmăresc ţinta unde tinde poporul, ci dau pe de lături sau pornesc chiar pe o cale opusă. Proba cea mai si­gură despre existenţa unor asemeni direcţii şi curente greşite o dă, în împrejurări normale, tot­dauna popo­rul însuşi, care face în acelaşi timp şi corectivul, prin aceea că se des­parte de cei ce au apucat o cale greşita. In propăşirea sa, poporul român a ajuns de mai de multe­ ori în posi­ţiune a face asemenea corective şi a stat nemişcat când a primit convin­gerea că cei din frunte nu merg bine. Şi astăzi pare câne găsim într’o ase­menea situaţiune. Răceala, deprimarea şi indignarea ce se manifestă în sînul poporului în urma celor petrecute la comitetul dirigent al partidului, sânt dovezi dureroase dar neîndoioase, că la Sibiiu s’a scăpat din vedere ţinta politicei naţionale şi alte scopuri, străine de această politică, s’au pus acolo în primul plan. Din motive de condescendenţă şi conduşi de interese mai înalte nu vom supune unei ana­­lize atitudinea conducătorilor pentru a dovedi cu prisos ce bun simţ are poporul. Ne mulţumim cu constatarea faptului, netăgăduit de nimeni şi re­cunoscut chiar şi la Sibiiu, că indig­narea, deprimarea şi răceala sânt ge­nerale. Nu putem trece cu vederea un alt cas, care dovedeşte şi el bunul simţ al poporului şi că politica naţională nu poate fi condusă altcum de cum voesc massele poporului. E în­deobşte cunoscut că în par­tidul naţional român există un curent, care se opunea cu multă îndârjire aşternerii Memorandului. Curentul a­­cesta era într’o vreme atât de puter­nic, în cât stăpânea cu desăvîrşire situaţiunea; voinţa poporului însă a fost mai tare de cât el şi la 1892 bărbaţii cari îl produseră au trebuit să se dee la o parte. Dînşii s’au strîns pe lângă un ziar din Timişoara, care a combătut cu mult venin Memorandul şi apoi a dispărut. în timpul când pentru întâiaşi dată s’au ivit semne de slăbiciune în conducerea partidului naţional, acel grup de oameni din Bănat s’au strîns de nou şi a editat tot la Timişoara un ziar, care era în formă, întocmit după toate referin­­ţele moderne. Scopul ziarului este — după mărturisirea sa proprie — a da Bănăţenilor un organ de publicitate care „să represente o direcţiune ce în multe privinţe esenţiale nu consuna, nici nu con­sună cu direcţiunea ce o luase politica noa­stră naţională în timpurile din urmă“. „Timpurile din urmă“ sânt cele de la anul 1892, când s’a hotărît de par­tid aşternerea Memorandului, care „pri­vinţele esenţiale“ cele multe, au ră­mas până astăzi nemărturisite. Trei ani de zile a representat zia­rul direcţia sa, şi cu ce s’a ales? Tot el ne-o spune. Păcăndu-’şi cu oca­­siunea încheierii anului 1896 bilanţul, „Dreptatea“ scrie: „Cu durere, dar’ cu toată sinceritatea re­cunoaştem, noi înşine — abia ne-am putea apăra de impresiunea cam întristătoare, că proporţiunea recerută (între marile sacrificii pentru susţinerea ziarului şi între resulta­­tele obţinute) aci nu se află, ci se află oare­care disproporţiune între resultatele obţinute şi între sacrificiile prestate.“ Cu alte cuvinte, Poporul român nu sprijineşte direcţia politică propagată de la Timişoara în condiţiunile cele mai favorabile şi în timpurile cele mai priincioase. Folosul acestor „sa­crificii prestate“ nu este altul de­cât convingerea, ce trebuia să se pro­ducă în toate părţile, că politica na­ţională, care să aibă sprijinul între­gului popor, se poate face numai într’un singur chip, aşa cum vrea po­porul el însuşi ca să se facă. Voinţa poporului însă se manifestă în mod clar şi lămurit, în trecut şi în pre­sent. Dar şi din consideraţiuni — le-am putea numi exterioare — pentru a­­micii şi inamicii noştri, nu e permis să scăpăm nici un moment din ve­dere ţinta politicei noastre naţionale, şi sim­tem constrînşi, dacă voim să ne apropiem de ea, a merge o cale cablă şi netedă. Arad, Vineri 24 Ianuarie (5 Februarie) 1897 Nr. 15 Anul I '“BL*. ILI'____ REDACŢIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) | ADMINISTRAŢIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) | INSERTTUNILE: ne I fir gar momi: prim­a­ data 7 cr.; a doaua oară 6 er. a treia­ oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publi­­caţiune. Atât i­bouim­entele cât şi insorţiturile sunt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. ABONAMENTUL 1 'cuim­ Austro- Ungar­ia: pe 1 an fl. 10; pe 1/a an fl 5; pe 1/4 de an fl. 2.50 ; pe 1 lună fl 1. N-rii ile Duminecă pe an fl. 1.50. Pentru România fi străini­tate: pe 3n 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Arătarea contra lui Bánffy, în afacerea scrisorii lui Blaskovics, a avut de urmare, că judecătoria penală din Budapesta s’a a­­dresat cătră presidenţia parlamentului, ca să transpună în formă autentică proiectul de resoluţie, propus de Horánszky în fai­moasa afacere a scrisorii lui Blaskovics, precum şi hotărirea parlamentului relativ la acest proiect de resoluţie. De asemeni cere, ca să i­ se transpună regulamentul, în sensul căruia parlamentul interpretează dreptul de imunitate a deputaţilor. Din această ştire, luată din ,,B. H.“, reese evident un lucru : toată chestia penală să face muşama. Judecătoria n’are să-şi i­a temeiu la cer­cetare eventual la judecată din votul unei majorităţi care la dorinţa lui Bánffy e gata să facă ori­ce. Şi e evident, ca hotărîrea majorităţii în chestia scrisorii, judecătoriei îi va fi spre ajutor... să iasă din încurcătură. * Pertractările asupra pactului economic între Austria şi Ungaria, — după­ cum ’i­ se telegrafează lui „B. H.“ — s’au terminat cu desăvîrşire. Pertractările s’au făcut aşa, că s’au sfătuit în comisii separate, care fă­ceau despre resultatul pertractării anunţuri unul altuia. Dăinuind această anunţare în scris, prea mult, guvernele sau hotărît să confereze nemijlocit şi şi le-a succes — zice „B. H. “ — să convină asupra tuturor pro­iectelor din legea despre pactul economic, care încă în luna lui Aprile va fi presen­­tată ambelor parlamente, în aceeaşi vreme, în Viena ’i-a mers neted drumul lui Banffy, cum va fi însă la Budapesta? * O recunoaştere interesantă. Distinsul pu­blicist şi mare şovinist Bartha Miklós, apre­­ciiatul în primul de astăzi al „Magyarorszá­­gului“ „szoczilismul“ ţeranului maghiar a­­junge în parte la conclusiunile „wicheşului“ nostru, că e boală sufletească. Şcolile ma­ghiare nu­­şi-au împlinit misiunea educa­tivă, creşterea religioasă şi morală, cinstea muncii, şi aşa ireligiositatea ’i-a aruncat în braţele socialismului revoluţionar, interna­ţional şi ateist. Dl Bartha justifică deci indirect necesi­tatea şcoalelor noastre confesionale şi totuşi le prigoneşte. Parţial poporal şi naţionalităţile. La 29 ianuarie n. a. c., a avut loc, precum se ştie, în parlamentul ma­ghiar din Budapesta, o mică discuţie asupra chestiei naţionalităţilor. S-a făcut adecă, chiar din partea guver­namentalilor, aşa numitului partid po­poral imputarea, că ar fi pactat şi ar avea oare­care legături cu naţionali­tăţile, car’ un representant al acestui partid ’şi-a ţinut de datorinţă a tă­gădui îndreptăţirea imputărilor făcute partidului seu. Nu credem de trebuinţă a mai re­leva în mod detailat rostul şi conţi­nutul discuţiei acesteia. După vede­rile la modă ale opiniei publice ma­ghiare, sânt liberi oamenii dlui baron Bánffy, şeful guvernului unui stat poliglot, să facă unui partid politic maghiar acuzaţii de res­ patriotism, pentru­ că bănuesc că acest partid, în carticulele sale politice ar ţină cont şi de existenţa naţionalităţilor. Ase­menea liberi sânt, după aceeaşi lo­gică, şi oamenii contelui Ferdinand Zichy, să-­şi salveze patriotismul, res­pingând asemenea presupuneri. Pentru atâta lucru nu ne-am fi oprit la dis­cuţia menţionată. Dar, fiindcă, indi­rect cel puţin, este vorba şi de noi Românii, ţinem a ne folosi de ocazie, indiferent de cele spuse în parla­mentul din Budapesta, pentru a ne precisa punctul de vedere în chestia de sub întrebare. Se înţelege că nu avem nimica de precisat în faţa guvernului şi a oame­nilor săi. Politica de naţionalităţi a guvernului este cunoscută, pe cum cunoscută este şi atitudinea poporu­lui românesc în faţa acestei politice. Nu tocmai aşa stau lucrurile cu partidul poporal. Acest partid, cel mai tiner între partidele politice ma­ghiare, se deosebeşte încâtva de cele trei surori mai bătrâne ale sale. Şi, o recunoaştem, se deosebeşte într’un punct foarte esenţial, în punctul şo­vinismului. Din declaraţiile şi mani­festaţiile bărbaţilor sei conducători, făcute în şi afară de parlament, s’a văzut în mai multe rânduri, că par­tidul poporal nu este dispus a-şi con­centra toate aspiraţiile şi toate for­ţele în politica de maghiarisare, cum fac, licitându-se unul pe altul, cele­lalte partide maghiare. Din contra, el pare a recunoaşte că măcar pe lângă interesele maghiarisării, mai sânt şi alte interese, religioase, economice şi etnice, care nu pot fi neglijente fără paguba ţerii. Aşa stând lucrurile este adevărat, şi în acelaşi timp natural, că şi na­ţionalităţile, şi în special Românii, s’au obicinuit, de când s’a presentat partidul poporal pe terenul de luptă.

Next