Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1897 (Anul 1, nr. 1-122)
1897-01-24 / nr. 15
PUNCTE DE ORIENTARE i1. Ţinta luptelor politice seculare ale poporului român a fost totdeauna şi este şi astăzi: redobândirea egalităţii de drepturi sociale, bisericeşti şi politice pentru toate popoarele din patrie, înainte de 1848 apasat chinuit şi exploatat de boerime, astăzi neîndreptăţit şi ameninţat cu desnaţionalizarea prin o politică de stat maghiarizătoare, poporul român n’a cerut şi nu cere altceva decât să fie recunoscută naţionalitatea sa şi să fie considerat deopotrivă cu celelalte popoare ale patriei nu numai la sarcini, ci şi la drepturi. Oricât de numeroase şi voluminoase ar fi Memoriile Episcopului Clain, aşternute împăratului Carol VI, împărătesei Maria-Teresia şi Dietelor transilvane, ori cu ce cuvinte ar fi tălmăcit fruntaşul grăniţerilor Ciurea şi conducătorul ţărănimii Horia înaintea Domnitorilor cererile Românilor; ori din ce punct de vedere am privi memorabilul Supplex Libellus Valachorum, Petiţiunea Adunării naţionale de pe Câmpul Libertăţii, şi toate celelalte numeroase petiţiuni şi Memorande ce s’au redactat şi publicat de atunci încoace în numele Românilor, toate urmăresc una şi aceeaşi ţintă. După timpuri şi împregiurări, ele au primit diferite forme şi expresiuni, dar în fond toate conchid la necesitatea de a da Românilor drepturi egale cu drepturile celorlalte popoare, cu cari de veacuri locuesc împreună. Nu putem accentua în destul această consecvenţă şi stăruinţă în inştiinţele politice ale Românilor, pentru ca de o parte noi să nu scăpăm din vedere în nici o clipită ţinta luptelor noastră, iar de altă parte atât amicii cât şi inamicii noştri să audă cât se poate de des şi să înţeleagă bine, şi unii şi alţii, cât de drepte şi juste sunt cererile noastre. In luptele politice ale popoarelor se întâmpla des ca, fie din nepricepere, fie prin covîrşirea de interese străine, fie prin patimi şi slăbiciuni omeneşti, să se nască curente, cari, deşi poartă insigniile naţionale, nu urmăresc ţinta unde tinde poporul, ci dau pe de lături sau pornesc chiar pe o cale opusă. Proba cea mai sigură despre existenţa unor asemeni direcţii şi curente greşite o dă, în împrejurări normale, totdauna poporul însuşi, care face în acelaşi timp şi corectivul, prin aceea că se desparte de cei ce au apucat o cale greşita. In propăşirea sa, poporul român a ajuns de mai de multe ori în posiţiune a face asemenea corective şi a stat nemişcat când a primit convingerea că cei din frunte nu merg bine. Şi astăzi pare câne găsim într’o asemenea situaţiune. Răceala, deprimarea şi indignarea ce se manifestă în sînul poporului în urma celor petrecute la comitetul dirigent al partidului, sânt dovezi dureroase dar neîndoioase, că la Sibiiu s’a scăpat din vedere ţinta politicei naţionale şi alte scopuri, străine de această politică, s’au pus acolo în primul plan. Din motive de condescendenţă şi conduşi de interese mai înalte nu vom supune unei analize atitudinea conducătorilor pentru a dovedi cu prisos ce bun simţ are poporul. Ne mulţumim cu constatarea faptului, netăgăduit de nimeni şi recunoscut chiar şi la Sibiiu, că indignarea, deprimarea şi răceala sânt generale. Nu putem trece cu vederea un alt cas, care dovedeşte şi el bunul simţ al poporului şi că politica naţională nu poate fi condusă altcum de cum voesc massele poporului. E îndeobşte cunoscut că în partidul naţional român există un curent, care se opunea cu multă îndârjire aşternerii Memorandului. Curentul acesta era într’o vreme atât de puternic, în cât stăpânea cu desăvîrşire situaţiunea; voinţa poporului însă a fost mai tare de cât el şi la 1892 bărbaţii cari îl produseră au trebuit să se dee la o parte. Dînşii s’au strîns pe lângă un ziar din Timişoara, care a combătut cu mult venin Memorandul şi apoi a dispărut. în timpul când pentru întâiaşi dată s’au ivit semne de slăbiciune în conducerea partidului naţional, acel grup de oameni din Bănat s’au strîns de nou şi a editat tot la Timişoara un ziar, care era în formă, întocmit după toate referinţele moderne. Scopul ziarului este — după mărturisirea sa proprie — a da Bănăţenilor un organ de publicitate care „să represente o direcţiune ce în multe privinţe esenţiale nu consuna, nici nu consună cu direcţiunea ce o luase politica noastră naţională în timpurile din urmă“. „Timpurile din urmă“ sânt cele de la anul 1892, când s’a hotărît de partid aşternerea Memorandului, care „privinţele esenţiale“ cele multe, au rămas până astăzi nemărturisite. Trei ani de zile a representat ziarul direcţia sa, şi cu ce s’a ales? Tot el ne-o spune. Păcăndu-’şi cu ocasiunea încheierii anului 1896 bilanţul, „Dreptatea“ scrie: „Cu durere, dar’ cu toată sinceritatea recunoaştem, noi înşine — abia ne-am putea apăra de impresiunea cam întristătoare, că proporţiunea recerută (între marile sacrificii pentru susţinerea ziarului şi între resultatele obţinute) aci nu se află, ci se află oarecare disproporţiune între resultatele obţinute şi între sacrificiile prestate.“ Cu alte cuvinte, Poporul român nu sprijineşte direcţia politică propagată de la Timişoara în condiţiunile cele mai favorabile şi în timpurile cele mai priincioase. Folosul acestor „sacrificii prestate“ nu este altul decât convingerea, ce trebuia să se producă în toate părţile, că politica naţională, care să aibă sprijinul întregului popor, se poate face numai într’un singur chip, aşa cum vrea poporul el însuşi ca să se facă. Voinţa poporului însă se manifestă în mod clar şi lămurit, în trecut şi în present. Dar şi din consideraţiuni — le-am putea numi exterioare — pentru amicii şi inamicii noştri, nu e permis să scăpăm nici un moment din vedere ţinta politicei noastre naţionale, şi simtem constrînşi, dacă voim să ne apropiem de ea, a merge o cale cablă şi netedă. Arad, Vineri 24 Ianuarie (5 Februarie) 1897 Nr. 15 Anul I '“BL*. ILI'____ REDACŢIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) | ADMINISTRAŢIA ARAD, STR. AULICH (ADAM) | INSERTTUNILE: ne I fir gar momi: prima data 7 cr.; a doaua oară 6 er. a treia oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiune. Atât ibouimentele cât şi insorţiturile sunt a se plăti înainte. Scrisori nefrancate nu se primesc. ABONAMENTUL 1 'cuim Austro- Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe 1/a an fl 5; pe 1/4 de an fl. 2.50 ; pe 1 lună fl 1. N-rii ile Duminecă pe an fl. 1.50. Pentru România fi străinitate: pe 3n 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Arătarea contra lui Bánffy, în afacerea scrisorii lui Blaskovics, a avut de urmare, că judecătoria penală din Budapesta s’a adresat cătră presidenţia parlamentului, ca să transpună în formă autentică proiectul de resoluţie, propus de Horánszky în faimoasa afacere a scrisorii lui Blaskovics, precum şi hotărirea parlamentului relativ la acest proiect de resoluţie. De asemeni cere, ca să i se transpună regulamentul, în sensul căruia parlamentul interpretează dreptul de imunitate a deputaţilor. Din această ştire, luată din ,,B. H.“, reese evident un lucru : toată chestia penală să face muşama. Judecătoria n’are să-şi ia temeiu la cercetare eventual la judecată din votul unei majorităţi care la dorinţa lui Bánffy e gata să facă orice. Şi e evident, ca hotărîrea majorităţii în chestia scrisorii, judecătoriei îi va fi spre ajutor... să iasă din încurcătură. * Pertractările asupra pactului economic între Austria şi Ungaria, — după cum ’i se telegrafează lui „B. H.“ — s’au terminat cu desăvîrşire. Pertractările s’au făcut aşa, că s’au sfătuit în comisii separate, care făceau despre resultatul pertractării anunţuri unul altuia. Dăinuind această anunţare în scris, prea mult, guvernele sau hotărît să confereze nemijlocit şi şi le-a succes — zice „B. H. “ — să convină asupra tuturor proiectelor din legea despre pactul economic, care încă în luna lui Aprile va fi presentată ambelor parlamente, în aceeaşi vreme, în Viena ’i-a mers neted drumul lui Banffy, cum va fi însă la Budapesta? * O recunoaştere interesantă. Distinsul publicist şi mare şovinist Bartha Miklós, apreciiatul în primul de astăzi al „Magyarországului“ „szoczilismul“ ţeranului maghiar ajunge în parte la conclusiunile „wicheşului“ nostru, că e boală sufletească. Şcolile maghiare nuşi-au împlinit misiunea educativă, creşterea religioasă şi morală, cinstea muncii, şi aşa ireligiositatea ’i-a aruncat în braţele socialismului revoluţionar, internaţional şi ateist. Dl Bartha justifică deci indirect necesitatea şcoalelor noastre confesionale şi totuşi le prigoneşte. Parţial poporal şi naţionalităţile. La 29 ianuarie n. a. c., a avut loc, precum se ştie, în parlamentul maghiar din Budapesta, o mică discuţie asupra chestiei naţionalităţilor. S-a făcut adecă, chiar din partea guvernamentalilor, aşa numitului partid poporal imputarea, că ar fi pactat şi ar avea oarecare legături cu naţionalităţile, car’ un representant al acestui partid ’şi-a ţinut de datorinţă a tăgădui îndreptăţirea imputărilor făcute partidului seu. Nu credem de trebuinţă a mai releva în mod detailat rostul şi conţinutul discuţiei acesteia. După vederile la modă ale opiniei publice maghiare, sânt liberi oamenii dlui baron Bánffy, şeful guvernului unui stat poliglot, să facă unui partid politic maghiar acuzaţii de res patriotism, pentru că bănuesc că acest partid, în carticulele sale politice ar ţină cont şi de existenţa naţionalităţilor. Asemenea liberi sânt, după aceeaşi logică, şi oamenii contelui Ferdinand Zichy, să-şi salveze patriotismul, respingând asemenea presupuneri. Pentru atâta lucru nu ne-am fi oprit la discuţia menţionată. Dar, fiindcă, indirect cel puţin, este vorba şi de noi Românii, ţinem a ne folosi de ocazie, indiferent de cele spuse în parlamentul din Budapesta, pentru a ne precisa punctul de vedere în chestia de sub întrebare. Se înţelege că nu avem nimica de precisat în faţa guvernului şi a oamenilor săi. Politica de naţionalităţi a guvernului este cunoscută, pe cum cunoscută este şi atitudinea poporului românesc în faţa acestei politice. Nu tocmai aşa stau lucrurile cu partidul poporal. Acest partid, cel mai tiner între partidele politice maghiare, se deosebeşte încâtva de cele trei surori mai bătrâne ale sale. Şi, o recunoaştem, se deosebeşte într’un punct foarte esenţial, în punctul şovinismului. Din declaraţiile şi manifestaţiile bărbaţilor sei conducători, făcute în şi afară de parlament, s’a văzut în mai multe rânduri, că partidul poporal nu este dispus a-şi concentra toate aspiraţiile şi toate forţele în politica de maghiarisare, cum fac, licitându-se unul pe altul, celelalte partide maghiare. Din contra, el pare a recunoaşte că măcar pe lângă interesele maghiarisării, mai sânt şi alte interese, religioase, economice şi etnice, care nu pot fi neglijente fără paguba ţerii. Aşa stând lucrurile este adevărat, şi în acelaşi timp natural, că şi naţionalităţile, şi în special Românii, s’au obicinuit, de când s’a presentat partidul poporal pe terenul de luptă.