Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)

1897-11-25 / nr. 224

Pag­. 1180 — Nr. 224 anunţa popoarelor, aceasta am facut-o. A cor­ege, pe cât e posibil amânările, lipsa de hotârîre, ignoranţei­e, rivalităţile, viţiile de cari sunt pline toate republicele; a îndemna pe cetăţeni la concordie, la amiciţie, la zel pentru binele public , am făcut toate acestea, nimeni nu mă poate acusa, că am negles ceva. Dar’ mă va întreba cineva: Atunci prin ce mijloace a isbutit Filip mai întotdeauna? Fiecare va răspunde, prin armată, prin banii săi, prin corupţiunile împrăştiate asupra tuturora, cari guvernau. Eu, nu eram nici stăpân, nici cap al trupelor, nu sunt dar’ răspunzător de aceea­ ce au fă­cut ele. Dar’ respingând aurul seu, eu am învins pe Filip. Când un trădător s’a vândut, cumpărătorul a triumfat asupra lui; dar’ cel care rămâne necoruptibil a triumfat asupra înșelătorului. Atena a fost dar’ neînvinsă în ceea ce priveşte pe De­­mostene“. E C H O U la Cuventul dlui Dr. Vasile Lucaciu. Braşov, 20 Nov. Glasul dulce şi energic al secretarului general al comitetului naţional a trezit Ro­­mânimea la o nouă vieaţă naţională. Ca la un semn dat deodată toate foile naţio­nale începură să publice articoli privitori la situaţiune şi ori unde vei privi între Români, pretutindenea vei întâlni discuţiuni mai serioase şi mai avântate în dorul de a a ne porni iarăşi la luptă. Pentru marele nostru luptător Dr. Vasile Lucaciu, are să fie o deosebită mângăere şi bucurie sufletească faptul, că cuvântul seu s’a dovedit a fi iubit şi ascultat, când e vorba de luptă naţională. Şi când zic „iubit“ şi „ascultat“, mă gândesc şi la autoritatea ce ’şi-a câşti­gat-o dl Lucaciu între noi, mă cuget la băr­batul, care în grea şi îndelungată temniţă ’şi-a dobândit cununa adevăratului martir pentru dreapta causă a unui popor în­treg. Mă mişcă şi astăzi tot atât de mult omul al cărui nume umplea de mândrie şi de curagiu inimile tuturor Românilor. Dar, bucuria tuturor acelora cari ştiu aprecia valoarea unui astfel de bărbat îşi perde farmecul când vedem, cum în gra­iuri atât de diferite se arată răspunsul na­­ţiunei la cuvân­ul unui apostol al ei. Nici satana să ne pună la cale, nici duş­manii să ne plătească, pare că tot nu ne-am pute arăta atât de destrăbălaţi şi de răutăcioşi. Pare că ne auzim, nici vedem ce se pe­trece în vecini şi ce ne mai pregăteşte duşmanul. Ne-am apucat de repriviri istorice, să facem filosofie, şi pare­ că am fi nişte copii de ieri de alaltăieri, acum să mai învăţăm cum avem să luptăm: trimbiţa de bătaie se aude sunând, şi noi acum facem exerciţiu de arme. Dar’ răul cel mai mare este lipsa de în­credere unii în alţii, lipsa de credinţă, în noi înşine şi în învingerea causei noastre. Suntem mândri că pe paginele istoriei noastre nu cetim nume de Efialtes, nu aflăm caracter de Iuda vânzătorul, şi cu toate acestea câtă vreme ne-am tratat cu cele mai păcătoase bănueli. In jurnalistică, în vieaţă socială vedem cum se manifestează spiritul cârtitor, bă­nuitor şi pismătăreţ. Cum se ridică unul dintre noi peste ni­­veul comun, fie prin calităţile sale, fie prin munca sa, îndată căutăm să-­l dobo­­rîm, să-­l reducem. Şi când bărbaţii cărunţi şi tineri iscusiţi pornesc astfel de curente şi fac astfel de educaţiune publicului, să nu ne mirăm, că se află şi câte un gură cască, care în mod neiertat aruncă insulte şi bănueli în bărbaţi ca Dr. V. Lucaciu, V. Mangra, ba trec şi graniţa căutând, şi pe acolo „trădători“. Evident, că prin tactica aceasta de a arăta totdeauna paiul din ochii altuia ba chiar de a descoperi păcate cu sala, nu nu­mai că nouă înşine ne dăm un rău testi­moniu de onestitate, ci vom ajunge acolo că nu se va mai găsi un singur bărbat, care să întrunească încrederea majorităţii opiniei publice, un singur bărbat, care să mai aibă curagiul de a păşi ca conducător în mijlocul unei cete de săpători de groapă. De altă parte în chipul acesta mişcarea noastră naţională este fatal ţinută locului, şi aşa noi înşine mânăm apa pe moara ungurească, dând duşmanului răgazul dorit de a pescui în tulbure, de a’şi sforţa şi accelera opera sa de maghiarisare. Cine vrea să vadă, ce funeste urmări poate avea pentru causa unui popor astfel de disposiţiuni sufleteşti, de care sunt unii dintre ai noştri stăpâniţi, acela aducă’şi aminte de păţania Atenienilor, sfîşiaţi prin certe interne, faţă de Filip regele Macedo­niei. In zadar Demostene îşi dăduse toate si­linţele să priceapă primejdia robiei. „Ace­sta (Filip), zise Demonstene, a devenit puter­„Da, mamă, totul e în bună regulă.“ Nu’i mai mărturisii nimic, căci ea poate n’ar fi păstrat secretul, şi întâmplarea odată cunos­cută putea să mă coste viaţa. Pe la mijlocul predicei profesorul îmi zise: „Ingrijitorule, pare că astăzi lemnele nu ţi au lipsit?“ Şi eu în gândul meu: „Sfîntu Ion s’a purtat bine“. „Când era să începem a cânta liturghia, doui preoţi s’au luat la ceartă; acela care îşi găsise altarul fără statuă striga colegu­lui seu: „Câne de luteran, mi-ai furat pe Sf. Ion­“ Cearta a durat o bucată bună, dar’ Myconius nu înţelese nimic şi Sfîntu Ion a rămas bun perdut. N’am suflat ni­­menui nici o vorbă despre acestă întâmplare până după câţi­va ani, când am comunicat-o lui Myconius. A rămas foarte mirat de po­vestirea mea căci nu uitase cearta dintre cei două preoţi.“ Studenţii dădeau de lucru şi legislatorilor epocei. Nu purtau ei, oare, pantaloni roşii, de mătase şi de catifea? S’au făcut încer­cări de îndreptare dar’ fără succes. Mai mult de­cât luxul veştmintelor, abusurile de bău­turi erau oprite prin ordonanţe universitare. Sarcină din cele mai ingrate, căci răul era vechiu ear’ studenţii nu făceau de cât să urmeze un exemplu dat de sus. Chiar pro­fesorii trăgeau la măsea, ear’ unul dintre ei, foarte cunoscut pe atunci, îşi făcea cur­sul cu o oală plină cu bere aşezată pe ca­tedră, uie nu atâta prin puterile sale proprii, pe cât prin inerţia voastră“. Demonstenele nostru, Dr. V. Lucaciu,­­şi-a spus cuvântul seu. Deci piară dracul dintre noi. Căci în le­gea lui Mircea, sărăcia şi nevoile şi neamul avem să­­ni-l aperăm. In situaţia, în care ne aflăm în faţa ce­­lor­ ce se petrec în giurul nostru, acum mai mult ca ori­când să înţelegem, că concordia res parvae crescunt, discordia etiam maximae dilabuntur. Amic. Studenţii Vagabonzi în VEACUL AL XVI-LEA. (Urmare şi fine.) Pe când eram îngrijitor al şcoalei, de multe ori n’aveam lemne ca să încălzesc şcoala. Vedeam burgheji asistând la lecţii, şi ştiam că în faţa caselor lor erau grămezi mari de lemne; pe la miezul nopţii mer­geam şi furam din lemnele lor. Intr’o dimi­neaţă, Zwingli, trebuia să predice în bise­rica din Frauenmünster, şi n’aveam nici băţ de lemn; clopotele începură să sune. „N’avem lemne, mă gândeam eu, şi sunt atâţia idoli în biserică!“ Biserica era încă goală; alergai la altarul cel mai apropiat, înşfăcai un Sf. loan şi’l băgai în sobă, zicând : „Aide, Sfinte Ioane, cu toată sfinţenia ta, tre­­bue să întri în sobă.“ Statua începu să ardă cu pocnituri din causa culorilor cu unt de lemn cu cari era vopsită. „Mai încet, mai încet, şoptii eu, dacă faci vre­o mişcare (şi cred că te vei feri de aşa ceva), te închid în sobă şi nu mai eşi d’aci, afară numai dacă nu te-o lua dracu.“ In momentul acela, ne­vasta lui Myconius trecu dinaintea mea, in­trând în biserică şi-­mi zise: „Dumnezeu să-ţi dea ziua bună, copilul meu ! Ai încăl­zit?“ Am închis repede soba şi am răspuns: Christophe a vrut să petreacă o noapte în oraşul Goettingen — în 1561 — studenţii nu­’i au respectat liniştea; toată noaptea n’a putut adormi car’ a doua zi a adresat Se­natului universitar o plângere contra „stri­gătelor furioase cari umpleau toate stradele în timpul nopţei“. In Wittemberg scandalul era tot aşa de mare. „Acestea nu sunt mo­ravuri de oameni, scria Melanchton, ci de ciclopi; să rătăcească toată noaptea pe strade, să umple oraşul cu strigăte sălba­­tice, să atace mişeleşte pe locuitorii pacî­­nici şi nearmaţi, să-’i insulte, să le dea cu pietre, să-’i lovească cu sabia, să-’i arunce în gârlă, să asedieze pe oamenii cinstiţi, în casele lor şi să le spargă geamurile! Ei mergeau chiar, după copioasele lor libaţiuni, până a forţa porţile închisorei şi a profana cimitirele.“ Dar’ viaţa aceasta agitată a studenţilor avea şi părţile ei bune. Sub aspectul ei grosolan, era plină de ardoare şi de entu­­siasm pentru înaltele idei de reformă cari o pasionau. Câte­va sute din ei, bine ar­maţi, însoţesc trăsura magistrului lor, Lu­ther, când merge să dispute în Leipzig. La Erfurt, studenţii îl aclamă sgomotos, în faţa împăratului şi înalţilor demnitari ai biseri­­cei. Ei admiră pe cei vechi şi prepară ca­lea viitoarelor glorii intelectuale ale Germa­niei moderne. TRIBUNA POPORULUI 25 Noemvrie (7 December) 1897 din România. Starea sănătăţei Principelui Ferdinand. Interview cu D-rul Romalo. „Drapelul“ scrie­: Aflând de întoarcerea în ţară a D-rului Romalo, eminentul medic care fusese ales de M. S. Regele pentru a supraveghia con­valescenţa Principelui şi a-­l întovărăşi în călătorie, şi ştiind cât interesează pe toţi Românii starea Alteţei Regale, ne-am gră­bit să ne procurăm ultimile ştiri despre să­nătatea Moştenitorului Tronului, ştiri pe care distinsul practician ni le dădu cu o amabi­litate care nu poate fi întrecută de­cât de modestia sa. (Modestie la un medic I caz rar, nu e aşa, în aceste vremuri în care micro­bul reclamei face atâtea ravagii în lumea medicală ?!) Iată răspunsul Doctorului Romalo : — Am să vă dau, al meu, ştirile cele mai îmbucurătoare relative la sănătatea Al­teţei Sale. După cum ştiţi fiind dată clima riguroasă a iernelor noastre şi faptul că Alteţa Sa cam tuşea... — Tuse care a dat naştere la svonuri îngrijitoare relativ la plămâni... — Avonuri cu totul nefundate. Alteţa Sa, zic, scăpată ca prin miracol, avea nevoe de o climă mai caldă, mai prietenoasă, su­dul Franţei bună­oară. Alteţa Sa suportă mi­nunat călătoria, aşa că după un mic repaos la Viena, după câteva zile petrecute la Sig­­maringen plecarăm la Lugano unde se sfirşi misiunea medicală­. Confratele meu, D-rul Baly, medicul de la Ragaz, a M. S. Regelui, însoţi mai departe pe Principele Ferdinand. Ce să vă mai spun ? Actualmente Alteţa Sa este complect restabilită. Alteţa Sa mănâncă bine, se plimbă bine şi doarme perfect. — Nu-­i de­geaba senator. — Alteţa Sa e un bolnav recunoscător. Ea nu scapă nici o ocazie pentru a-­şi arăta iată cum ne povesteşte viaţa din cârciumă profesorul Bouvier: „Studenţii formau „ordini de băuturi“ şi edictau „codul oalei şi al buteliei“, origina acestui regulament complicat pe care des­cending lor de astă­zi îl numesc cu respect moment şi ale cărui principale capitole sta­tornicesc chipul de a bea, după împrejurări, altă dată o jumătate de oală, altă dată o oală plină. Cu oare­care capacitate şi cu sîrguinţă se câştigau gradele: cel mai bun băutor era proclamat magistru s­au doctor al buteliei. Ca să ajungă la această demni­tate nu era silit să se grăbească; putea să stea în Universitate cât vroia, în cârcime şi la scandaluri se vedeau studenţi de toate vârs­tele. La Wittemberg erau şi unii însuraţi, pentru că odată a fost isgonit unul care fusese arestat pentru beţie şi scandal „din causa bunei sale soţie şi numeroşilor săi copii !“ „Aşa­dar’, Melanchton nu exagera când îi numea pe aceşti studenţi în stilul tim­pului „centauri în orgie“ sau în stilul de azi „adunătură de beţivi“. Li se interzise să stea în cârciumi iarna mai târziu de oarele nouă seara, şi vara mai târziu de zece, ceea­ ce era deja mult pentru o epocă în care noaptea şi ziua oamenilor de treabă începeau cu mult mai de timpuriu ca azi. Cum se închideau prăvăliile, ei se răspân­deau prin oraş provocând certuri, strigăte, şi une­ori adevărate bătălii. Când ducele admiraţia pentru ştiinţa medicală română La Sigmaringen, la prima masă dată pentru a sărbători restabilirea Sa, Prinţul Ferdinand a închinat un pahar de şampanie pentru ştiinţa medicală română. * Starea A. S. R. Princesa Maria. Se ştie că în timpul din urmă A. S. R. Principesa Maria, care se află la Coburg, a fost într’o stare care da serioase îngrijiri Augustei Side familii. Din buletinele medicale sosite la Palatul regal din Capitală results, că în cursul săp­­tămânei acesteia starea A. S. Regale s’a îmbunătăţit în mod simţitor. * Studenţii şi Ovreii. Iată manifestul pe care studenţimea uni­versitară română ’l-a adresat cetăţenilor capitalei în vederea întrunirei pe care au ţinut-o ieri Duminecă în sala Dacia: Români! Ovreii vor să devină stăpânii ţării noastre­ Nu le-au fost de ajuns că au sărăcit fru­moasa Moldovă şi­­şi-au întins ghiarele ră­pitoare şi în Muntenia; că au terfelit tot ce ne este nouă scump şi sfânt, răspunzând cu ingratitudine la legendara noastră ospi­talitate ; ei vor acuma să întroneze domnia Talmudului în Ţara­ Românească. Şi pentru ajungerea criminalului lor scop, nu se afiesc de a declara că vor face apel la străinătate şi vor uşa de mijloace per­mise şi nepermise. Români! Planul ’şi­’l-au pus deja în executare. Nu mai departe Dumineca trecută au răs­puns, studenţilor universitari români, cari voiau a-’şi spune liniştit şi pucinic cuvântul lor în această vitală chestiune, prin lovi­turi şi insulte. Noi, apărători ai patriotismului sacru lă­sat de glorioşii noştri strămoşi, suntem acum la postul nostru şi vă chemăm la luptă alături de noi, convocându-vă la o mare întrunire naţională ce se va ţine Du­minecă 23 Noemvrie la orele 2, în sala Dacia. Români! Veniţi cu mic cu mare la această întru­nire pentru ca atât cât mai este timp, să avisăm la măsurile de luat contra celor ce în ţara noastră, în capitala noastră, au cu­ragiul să ne insulte şi să ne lovească. Veniţi să jurăm cu toţi că nu vom des­­arma de­cât atunci când România va fi a Românilor. Studenţimea universitară română.

Next