Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1898 (Anul 2, nr. 1-122)

1898-06-11 / nr. 110

Anul II Arad, Joi 11/23 Iunie 1898Mr 110 REDACȚIA ARAD, STR. AULICH (ADAM)­­ ABONAMENTUL Pentru Austr­o- Ungaria: pe l an 9. 10; pe 1/4 an fl. 5; pe 1fi de an fl. 2-50 ; pe 1 lunii fl­­. N-rii de Duminecă pe an fl. 2.— Pentru România fi strdin/toti: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. ADMINISTRAŢIA ARAD, STR­AULICH­­ADAM, . INSERŢIUNILE: ae­­­fir garmond: primia-dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia­ oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publî­­caţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte^. Scrisori nefrancate nu se primesc. Odinioară şi acum. (i). Ca o barca încredinţată valurilor mării e astăzi chestia noastră naţi­onală. Şi valurile cresc, ajung tot mai ameninţătoare. In dreapta şi în stânga barcei noastre trec ca fulgerite barcele piraţilor cutezători, a hoţilor de mare, cari îşi pândesc victimele. Semne de scăpare nu s’arată încă. Pare că tot mai mult ne îndepărtăm de mal. Ne lipsesc cârmacii iscusiţi, ca sâ ne ducă pe uscat. Unica noa­stră busola ne e credinţa în Dumne­zeu şi în puterea noastră de vieaţă. In aceste grele vremuri ne aducem aminte de trecut. Şi inima ni­ se umple de dureri, sufletul ni­ se urm­ă­­reşte, facând asemănare între odată şi acum. Odinioară jos, în massa poporului era apăsare păgână, muncă silnică şi sudoare de sânge, — car’ aleşii nea­mului luptau în unire pentru des­­robire. Intre aceşti aleşi păşau în frunte Archiereii, In mâna cărora mă­­tăuzul era spadă care cuvăntul lor* era poruncă. Biserica a fost altariul de mântuire al neamului nostru. Propovăduitorii religiei au creat ir­gea românească şi au păstrat-o cu sfinţenie. Slujitorii acestei legi ne-au dat aproape tot ce avem. Dintre aceşti slujitori îşi înalţă capul ca un uriaş printre neguri, fe­ricitul şi noul de­­ zeu lăsatul An­drei Şaguna. Acesta a fost pro­totipul de slujitor al legii româneşti. Inspirat de duditul naţional, a văzut, că binele bisericii atârnă de la binele naţiunei, a ştiut, că biserica românea­scă numai naţională poate fi. Când în lăcaşurile noastre sfinte, nu se vor mai aduna credincioşi cu simţăminte româneşti, când în locul dulcelui nostru graiu se va bogonisi o limbă străină, când strămoşescul rit se va înlocui cu forme noue, — nu mai avem lege românească. Toate aceste le-a văzut Şaguna şi mânat de dragoste ce neam a luat în mâna steagul acestei naţionale legi, l’a purtat în ţara întreagă, a deşteptat poporul, grăindu-’i cu glasu-’i ferme­cător. Şaguna a fost acea pildă de Archiereu care a găsit, că chemarea unui prelat bisericesc român nu con­sistă numai în mechanica apărare a dogmelor şi a formelor bisericeşti, ci în o luptă intensă şi militantă chiar pentru drepturile poporului. Căci ce mulţumire sufletească poate să aibă acel Archiereu, ai cărui fii bisericeşti gem în robie şi întunerec, ce tihnă poate ară acel părinte a cărui fa­milie îndură schingiuire? Astfel Şaguna, întovărăşit de aleşii neamului au chibzuit mult şi s’au sfă­tuit asupra binelui şi a viitorului po­porului nostru. Au bătut porţile şi li­ s'a deschis. Au răsculat poporul şi li­ s’a dat ascultare. Stăpânitorii se în­chinau înaintea Archiereului falnic, — aveau şi cinste şi teamă cătră el. Din cetatea cea mare a împărăţiei Şaguna nu se întorcea fără drepturi pe seama celor impilaţi. Şi pentru aceasta neamul întreg îi săruta mar­ginile odăjdiilor, car’ astăzi, după un pătrar de veac dela moartea lui îi cântăm osane şi-’i binecuvântăm amin­tirea. Astăzi însă durere ne cuprinde, că pilda lui n’a fost urmată. Unul a fost Şaguna, şi alţii sunt urmaşii lui. Avem noi cuvenita cinste faţă de Archiereii noştri de azi, dar’ prea ne-am călca pe inimă, dacă ne-am reţine a spune, ceea­ ce conştiinţa ne dictează în momentele aceste, când numele lui Şaguna pretutindeni cu evlavie este amintit. Unii din Archiereii de astăzi au redus legea cea românească la în­­gustele cadre ale unei legi confe­sionale egoiste. In jurul acesteia îşi desfăşura activitatea, câte­odată cu dragoste şi pricepere, de multe ori cu intrigă şi răutate. Apărarea specifică a neamului însă nu tuturor le este idealul naţio­nal. De aceea au venit adese­ori în contrazicere flagrantă cu lupta naţio­nală şi cu sentimentul obştesc. In acele locuri unde sunt chemaţi să fie apărarea neamului, îşi ridică gla­sul numai rar, timizi şi cu reservă, când e se respingă barbariile mons­truoase ale stâpânitorilor. Raportu­rile fireşti între ei ca domni ai bise­­ricei şi între domnul ţerii nu mai e­­xistă. Poporul zadarnic strigă să le ducă jalbele Împăratului. Slăbiciunea voinţei, lipsa puterei de resistenţă, temeiul pe care e zidit caracterul a­­cestor archierei,­­i-au subordonat slujbaşilor statului. Din vina lor pro­­prie au perdut din nimbul şi suvera­nitatea naţională ce le compere. Ba unii au legat frăţie strînsă cu duşma­nii neamului nostru şi pentru o la­­palie, pentru un blid cu linte s’au fă­cut vânzători de neam. Un episcop ca Sabo sunt triste pa­gini In istoria noastră contimporană. Iată de ce în multe părţi turma e răsleaţă şi păstorii stau la tufiş. Fearele dau năvală şi păstorii stau în umbra stânei. Barca e în primej­die şi cârmacii fireşti se dau legaţi platnici piraţilor. Poporul să svîrcole­­şte, geme de asuprit ce e, car’ mulţi dintre Archierei zăvoresc uşa şi nu vor să ştie decât de grijile lor în­guste. Iată deosebirea cea mare între o­­dinioară şi acum! Şaguna e mort de douezeci­ şi-cinci de ani, dar’ biserica ortodoxă şi azi trăeşte prin faptele lui. Dintre archiereii de azi însă câţi­va sunt morţi de vii­­lor şi a ovreilor, ci şi întreaga presă din pro­vincie e deţinută prin fondul de disposiţie al lui Bánffy. Banda întreagă cântă pe o coardă, car’ presa liberală nici când nu caută ce este dreptatea, ci­ ce poate fi sensaţional, ca să seducă opinia publică. Nime nu ştie minţi mai straşnic ca presa liberală ai cărei ziarişti t­io sunt din acel neam, care minciuna n’o socoate de pă­cat.... „Tot ce ne este sfânt e tras în tină de cătră această presă. Ne pângăresc ce ne este mai cinstit. Insă, las pe ei, când e vorba de frivolitate şi imoralitate, se ştiu delecta şi o presintă în colori frumoase morale, când bunăoară imoralitatea provine de la artişti, cari de origine se ţin de na­ţia neo-maghiară“... * Saşii pentru colorile Lor naţionale. Co­lorile naţionale ale Saşilor (roş-albastru) sunt întocmai atât de prigonite ca şi tricolorul nostru. Gendarmii le confiscă cu aceeaş vol­­nicie ca şi pe ale noastre. Din această pri­cină şi Saşii sunt mâchniţi. O astfel de mâchnire se manifestă într’un număr mai recent al lui ,Bistritzer Zeitung". Acest ziar al saşilor verzi, care mai dău­­năzi a avut primul său proces de presă, sub titlul „Steagul roş-albastru", scrie urmă­toarele : „ Pemflinger, Hartenek, Both! (Trei figuri istorice al Saşilor Red. „Trib. Pop.“) Steagul, sub care voia şi cinstiţii voştri stră­moşi aţi luptat cu eroică fidelitate pentru apărarea dinastiei habsburgice, pe când alţii, nu tocmai de mult, au încercat a detrona această dinastie, — acel steag este oprit astăzi, când un descendent al Habsburgilor vine pe pământ săsesc. (E vorbă de con­­fiscarea unui steag săsesc ce se arborase în Bistriţa, din incidentul sosirii acolo a Archiducelui Iosif. Red. „Trib. Pop.“) Arbo­rarea acestui steag e deci identică cu tră­darea patriei, care patrie e în aceeaş măsură a noastră ca şi a contrarilor noştri politici, căci noi o susţinem cu sângele şi contribuţia noastră, împreună cu celelalte po­poare al acestui stat poliglot. Ascultaţi voi eroi vechi ai noştri! Deşteptaţi-vă şi ve­niţi în oraşul nostru de la marginele Car­­paţilor! Veţi vedea că în ziua de 13 iunie 1898 poliţişti îmbrăcaţi în haine roşi-albastre şi cu portopee roşi-albastre rup cu forţa steaguri săseşti de pe case. Şi încă în ce chip au fost depărtate steagurile „oprite“ ! Unuia­­i-au intrat pe fereşti în locuinţă, altuia îi s'a zdrobit uşa, prin care au pu­tut ajunge la steagul ce voiau se-­l confişte, în contra voinţei proprietarului. Aceste sunt lucruri cari au­r mărit însemnătatea primirii. Dar’ numai încet, cilor! Prin asta nu ne despoiaţi de fidelitatea cătră dina­stia habsburgică, al cărei cap, numai de curând a exprimat cuvântul cel mare: „Saşii trebue să fie susţinuţi“. Nici dra­gostea faţă de steagul nostru roş-albastru nu ne-o scoateţi în veci din inimă !“ Onoare bravului ziar, care astfel îşi apără drepturile sale. .Alkotmány* în contra presei jidano-li­­berale. In numărul seu din urmă ,Al­kotmány* publică un remarcabil articol îm­potriva ovreilor şi mai ales împotriva pre­sei liberale din Ungaria. Este prima dată, că foaia clericală pă­şeşte atât de categoric în contra semitis­mului, propagând lupta antisemită după fe­lul luptei antisemiţilor vienezi. Iată vre­o câteva pasage din acel articol : .Trebue să tindem a scoate din ţeară presa evreiască! Atât presa maghiară, cât şi cea germană este aproape în ţeara în­treagă în marile liberalilor şi ale ovreilor. Nu numai ziarele din capitală stau sub influenţa guvernului păgân, a francmasoni­ Din România.­ ­ C. Esarcu. Senatorul C. Exarcul, membru corespon­dent al Academiei şi vicepreşedinte al Ate­neului Român, fost ministru plenipotenţiar a încetat din viaţă la Govora, unde să gă­­sia spre a face o cură. Decedatul a lucrat mult pe terenul cul­tural şi artistic; instituţia Ateneului, în special, îi datoreşte mult, căci el i-a consa­crat o activitate spornică până la sfîrşitul vieţei. Importantă este şi colecţia de documente, privitoare la istoria noastră naţională, scoa­se din arhivele Veneţiei. Din Bucovina. Noul rector universitar, „Patria“ scrie: Rector al universităţii noastre a fost ales pentru anul viitor dl Dr. Arthur Skedl, pro­fesor la facultatea juridică. Alegerea aceasta ne înstrăinează cu desă­vârşire, căci conform usului şi statutului uni­versitar, noul rector pentru anul viitor avea să se aleagă din sinul facultăţii teologice, DELA PRAGA. Dintre persoanele oficiale ori oficioase, care au luat parte la serbările din Praga, sunt de remarcat mareşalul suprem al Bo­­emiei, prinţul George Lobk­ovitz; guvernorul Boemiei, contele Coudenhove; prinţul Ferdi­nand Lobkovizt; prinţul Dr. Frederic Schwar­zenberg (fratele soţiei ministrului-president Thun); conţii Ioan Thun şi Yoiteh (Adal­bert) Schönborn (fratele archiepiscopului din Praga); contele Harrach (presidentul „Mu­­seului*, adecă al asociaţiunei celei mai vechi literaro- ştiinţifice a Cehilor); pe urmă căpeteniile tuturor autorităţilor şi judecă­toriilor, fie de stat, fie autonome, ori co­munale. Chiar şi directorul poliţiei. Ministrul-president contele Fr. Thun s’a scuzat printr’o telegramă, exprimându-’şi regretele, că afacerile statului nu-’i permit a se depărta din Viena; d’asemenea şi mi­nistrul de finanţe, Dr. Kaizl, care precum se ştie, este unul din fruntaşii cehi. Toate universităţile şi un mare număr al reuniunilor literare-ştientifice slave din di­feritele ţâri ’şi-au trimis representanţii la sărbările lui Palacky; pe de alta parte toate­ ziarele slave din Austro-Ungaria au re­­presentanţi d’ai lor la congresul ziariştilor, aranjat cu acest prilej. Să numim numai câteva din acele corporaţiuni: universităţile din Petersburg, Moscva, Odessa, Kijev, Var­şovia etc.; tot aşa representanţele acestor şi ale altor oraşe ruseşti, chiar şi cea a ca­pitalei Kaucazului: Vladikavkaz. Ca atare representanţi ori ca singuratici veniseră din Rusia vre-o 20 bărbaţi, cea mai mare parte cu soţiile lor; cei mai de frunte, printre ei sunt: vestitul profesor uni­versitar şi scriitor Lamanski, din Petersburg un octogenar; prof. Dr. Grot, de la Uni­versitatea din Varşovia, vestit prin lucrările sale despre Maghiari; un redactor şi un corespondent special al lui „Novoie Vremia”; un redactor al lui „Petersburskiia Viedo­­mostik­, al cări director politic este prin­cipele Uhtomski, pretin intim al ţarului, precum şi o seamă de alţi ziarişti. Marele duce Constantin, ca president al Academiei imperiale de ştiinţe din Peters­burg a trimis o telegramă foarte călduroasă. Croaţi au fost 10. Sloveni 15, între care Hribar, primarul capitalei Carnioliei; Liu­­bljana (Laibach); Ruteni, cei doi depu­taţi din Reischrath, Vachm­anin şi Barvin­­ski, precum vre-o 4 ziarişti; cei mai mulţi au venit Poloni, peste cincizeci, printre cari primarii oraşelor Cracovia şi Lemberg; profe­sori Universitari, scriitori şi ziarişti cei mai de frunte, dar, judecând după nume de „botez“ şi vre-o 4-5 ziarişti Ovrei,­­na­ţionalişti* înfocaţi. Slovaci au fost zece printre cari şi representanţi ai coloniilor slovace din Baci-Bodrog: un preot, un dascăl şi un ţeran; conducătorul lor, advocatul dl Dula, era şi însărcinat ca vorbitor al lor.

Next