Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1898 (Anul 2, nr. 123-247)
1898-11-25 / nr. 222
REDACŢIA Arad, Str. Aulich (Adam) ABONAMENTUL Pentru Austro- Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe d/s an fl. 5; pe lai de an fl. 2'50 ; pe 1 lună fl. N-ni de Duminecă, pe an fl. 2.—r-ntrt* România ţi strămutai* : pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Arad, Mercuri 25 Noembre (7 Decembre) 1898 ADMINISTRAŢIA Arad, Str. Aulich (Adam) INSERŢIUNILE: atţii garmond: prima data 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiime. Atât abonamentele cât şi Inserţiunile sânt a si plăti înainte. Scrisori nefrancate nu le primesc. E regretabil! Fără venerabilul Diamandi Manole de la Braşov ,,Tribuna“ cu greu s’ar fi putut înfiinţa. Fără distinsul literat Ioan Slavici n’ar fi ajuns să determine un curent atât de puternic între Români, dar’ fără lupta dusă de un Eugen Brote, desigur că dl Dr. Ioan Raţiu nu ajungea president al partidului naţional român. Aceste sunt adeveruri, pe cari le ştiu azi toţi Românii. Tot aşa de adevărat este, că în vremurile sale de mărire, n’a avut presidentul partidului bărbaţi mai devotaţi, decât pe amicii celor trei întemeietori şi susţinători ai „Tribunei“. Cei cari între anii 1884 şi până la 1895 au stat în temniţă pentru „Tribuna“, sunt loan Slavici, Cornel Pop Păcurar, loan Macaveiu, Sept. Albini, Russu Şirianu şi alţi mulţi, tot luptători cari au inspirat ideile „Tribunei“ înainte de „crisă“. Cu toate acestea nu era nici un motiv politic ca odată crisa isbucnită, să se urmărească desfiinţarea politică a acestor bărbaţi. S’a urmărit, dar’ nu s’a ajuns. Pentru că numai din pasiune şi fără motiv, chiar dacă se aduce o judecată, efectul ei rămâne nul. Aşa că după atâta ceartă, în obştea română ajungea la expresie o singură dorinţă: să înceteze neînţelegerile şi făcându-se pace, luptătorii să caute de treburile naţionale, părăsite foarte în mijlocul atâtor lupte personale. Se vede însă treaba, că tot mai sunt unii îndestul de curagioşi să braveze această dorinţă obştească. De câteva zile „Tribuna“ se năpusteşte iarăşi în primul rînd asupra d-lor Slavici şi Brote. Ca mâne poate că o să ne vină rîndul şi nouă, celor d’acasă . Am mai văzut apoi că „Tribuna“ găzdueşte proza d-lui Arsenie Vlaicu, şi mai ştii că nu va veni şi Safta să-şi ceară şi el cuvenita cinste faţă de nişte . . . Diamandi Manole şiUliţă Pop?! Pentru că vezi Doamne, fără Voina, Vlaicu şi Safta se duc instituţiunile culturale atât de scumpe Românilor. Fără aceşti trei Titani ai cinstei personale, ai moralităţii şi cumpănelei sociale, Braşovul e pierdut şi scumpul renume al Românilor ardeleni e compromis. Cine să veghieze asupra banilor de la Stul Nicolae, dacă nu Voina? Cine să predice cinstea în politica naţională dacă nu Vlaicu ? Cine să fie censorul peste morala publică dacă nu Saftu? Ţinem a declara de altfel că n’avem să facem obiecţiune dacă dl Raţiu crede că-i şede mai bine în compania acestui triumvirat decât alăturea cu dl Diamandi Manole, fost vicepresident al comitetului naţional şi cu dl Ghiţă Pop, fost vicepresident al măreţei conferenţe naţionale care la 1894 protesta în contra disolvării partidului naţional român şi exprima dragoste martirilor întemniţaţi. Tot aşa, n’avem să-l învinuim că lasă a fi înjuraţi dnii Slavici şi Brote pentru că ei îl socot mai bărbat de stat pe dl Sturdza decât pe dnii Ionel Grădiştean ori N. Fleva. Simpatiile nu se pot suprima. Trebue să semnalăm însă o apariţe care e desgustătoare şi îngrijitoare. Nu e destul că bărbaţi meritoşi de ai noştri sunt înjuraţi în „Telegraful“ şi „Tribuna“, dar cearta a fost dusă şi în ziarele din România. Numai pentru că Voina, Vlaicu şi Saftu sunt socotiţi ca dujmani ai dlui D. Sturdza (dacă peste tot nişte pitici şi certaţi cu legea s’ar putea compara cu un mare patriot şi bărbat de stat al României) Bar’ dnii Diamandi Manole şi Ghiţă Pop ca amici, „Drapelul“ scrie despre dl Diamandi Manole „un Diamandi oare-care“, par’câ ar fi vorba de un Saftu oare care. Bar’ în acelaş timp în care Vlaicu judecă de sus în „Telgraful“. „Epoca“ publică o corespondenţă din Braşov nu se poate mai josnică şi mai ordinară, atăcând până şi sanctuarul familiar al distinsului profesor V. Goldiş, ocupându-se de soţia acestuia. înţelegem că dnii Diamandi Manole, Ghiţă Pop şi V. Goldiş nu pot să se dejosească a căuta pe autorul acestor mişelii şi a sta de vorbă cu el. Mai ales că nu e greu de ghicit ce fel de om a scris acele murdării. Trebue să exprimăm însă cel mai adânc regret când vedem că în presa de dincolo se practică asemenea lucruri. Niciodată Voina, Vlaicu şi Saftu nu au fost înregimentaţi în partidul naţional român, ci din contră, au hulit cu neruşinare asupra celor ce s’au jertfit în lupte. Şi întotdeauna Diamandi Manole şi G. B. Pop au fost cunoscuţi şi stimaţi ca conducători în politica naţională. Ei bine, numai pentru că aşa le vine bine domnilor de la „Drapelul“ şi „Epoca“, este oare permis să scrie astfel despre fruntaşi d’ai noştri, să atace viaţa privată şi chiar soţiile lor ? Aşa purcezând, nici îndoială nu încape. Că în scrisele lor nu se conduc de dragostea causei naţionale de aici, ci de ura ce pun în luptele lor de partid. Verse’şi însă ura acolo, unii împotriva altora, dar nu caute să ne învrăjbească şi să ne amărască pe noi de aici. Lase această sarcină presei maghiare menit pentru alt post. Ziarul de frunte polonez „Czas” aduce laude prinţului, fiindcă în timpul funcţiunei sale de ani la curtea rusească a ştiut să menţină cee mai bune relaţiuni între cele două diplomaţii. Urmaşul principelui Liechtenstein are să fie baronul Lexa Aehrenthal, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, care a mai petrecut câţiva ani în Petersburg, ca consilier de ambasadă, zicendu- se atunci ,mâna dreaptă a lui Kalnoky *. * România şi Monarchul nostru. In România jubileul Monarchului nostru s'a serbat cu mare pompă. La te Deumul ce s’a servit în catedrala catolică a asistat şi Regele Carol, cu prinţul moştenitor şi cu toţi înalţii demnitari ai statului. Iată ce scrie apoi „ Voinţa Naţională“: „Intru cât priveşte ţeara noastră, nu putem nici trece cu vederea strînsele legături de prietenie, cari unesc pe Monarchul statului vecin cu Suveranul României, nici uita, că Imperatul-Rege Francisc Iosif a fost întâiul, care a recunoscut sforţările noastre pacinice de progres. Amintirea visitei ce el a făcut Regelui Carol acum doi ani trăeşte încă vie în suvenirea tuturor şi cu aceeaşi însufleţire cu care poporul României a primit în 1896 pe ilustrul său Oaspe. El ia astăzi parte la jubileul Său de 50 de ani de domnie“. DECORAREA LUI KRIEGHAMMER Ministrul de resbel Krieghammer a fost decorat cu marea cruce a ordinului Sf. Ştefan, adecă cu un ordin per eminentiam ungar şi preste tot unul din cele mai înalte. Presa patriotică, mai ales cea independistil, simte în această decorare caracteristică o nouă palmă dată celor ce exploa- tau afacerea Hentzi pentru scopuri îndreptate contra armatei comune. Cam așa o și fl. * Schimbare în lumea diplomatică. Ambasadorul austro-ungar la Petersburg, principele Liechtenstein,și-a predat la 2 Decemvrie, în mările ţarului scrisorile de rechemare, fiind De la iubileul împărătesc. Numirile, decoraţiunile şi alte distincţiuni întâmplate cu prilegiul iubileului împărătesc, arată negreşit şi ele până la oarecare măsură nota sau caracterul împregiurărilor politice în primul rând ale celor dincolo de Latia. Dintre Românii fruntaşi de dincolo au capetat, anume: mitropolitul Bucovinei P. S. S. Arcadie Ciupervovici, marea cruce a ordinului Francisc Iosif; cu aceaşi au mai fost distinşi încă trei persoane: episcopul catolic din Trentino, Valuss şi presidenta supremelor tribunale din Berno (Brünn) şi Innsbruck. Mareşalul Bucovinei cav. Iancu Lupul a capătat Crucea — comturn (Komthur Kreuz) a ordinului Francis-Iosif, împreună cu următoarele persoane: secretarul general al băncii Austro-Ungare Meczenseffy (Sas renegat din comitatul Sepes, nainte îl chiăma Metzenseifer), căpitanul țerii Voralberg Blomberg şi vice-primarul Vienei Strohbach. Primarul Vienei, Dr. Lueger a fost distins cu crucea — comturi cu stea al ordinului Francisc Iosif. In ziaristică au fost distinși: redactorulşef al lui „Neues Wiener Tageblat,* Oskar Teuber şi redactorul—şef al lui „Vaterland“, Inthaal, cu ordinul coroanei de fer cl. III. Caracteristica este numirea a doi deputaţi poloni ca consilieri întimi, anume: a contelui Dziedusitzky, autorul adresei atât de federaliste cătră Coroană ca răspuns la discursul de tron, cu care a fost deschisă camera cisleitană în Martie 1897, apoi caval. Abrahamovici, fostul vice-president în celebra sesiune a Reichsrathului din 1897, când era obstrucţia la culme şi în urma căreia Badeni căzuse în Noemvrie a trecut Lucru cunoscut, că pe lângă Badeni, Ambrahamovici a fost cel ce avuse mai mult a suferi de cătră obstrucţionişti, fiind chiar bătut şi târît de pe scaunul presidenţial. Caracteristica inversă: unul din conducătorii partidului german-progresist, deputatul Dr. Menger, a căpătat printre alţi oposiţionişti şi el ordinul coroanei de fer el. III, dar a retusat a primi, motivându-şi retuşul în scris cătră ministrul-president Thun, că nu primeşte fiindcă ştie că distincţiunea s’a întâmplat în urma recomandaţiunei guvernului, pe care trebue să-l combată din răsputeri. Şi cu ordinul femeesc „Elisaveta‘ creat după moartea nefericitei împărătese au fost distinse, în diferite graduri vr’o 10 principese şi contese ale marei boierimi cisleitane. In sfârşit, ordinul cu care a fost distinsă până acuma dintre femei numai Regina Elisaveta a României, anume „pentru litere şi ştiinţe,* a căpătat scriitoarea foarte apreciată dincolo Ebner Eschenbach. Cele mai multe decoraţiuni de treaptă inferioare au fost, precum se vede, împărţite printre Cehi, astfel printre cei distinşi cu crucea de argint pentru merite se găsesc o mulţime de: lucrători de fabrici şi meseriaşi, portari, servitori de cancelarii, păzitori pe la căi ferate, chiar şi simpli păzitori de noapte de pe la oraşe mai mari din provincie, paracliseri, hamali etc. Se înţelege, că foile oposiţionale fac observaţiuni pişcătoare pe socoteala curentului cel nou. Din cercurile tinerimei noastre. 1. Tinerimea universitară română a fost şi în timpul din urmă obiectul de preocupare al publicisticei noastre, cât şi al celei maghiare. Faptul acesta dovedeşte de ajuns, că tinerimea, în urma luptelor naţionale ale poporului şi prin influinţa urmăreţelor evenimente din anii din urmă ai vieţii noastre naţionale, s’a înălţat la acel diaposon al conştienţei de neam, care se cere de la tinerimea unui popor împilat. Şi ce este mai natural, decât ca prima stâncă de care se isbesc valurile duşmănoase, să fie tinerimea? Ce este mai explicabil, decât ca ea să simtă mai profund, ea să se revoalte mai uşor şi mai pronunţat ? Tinerimea să fie cea mai temută parte din garda ce luptă în frunte în jurul steagului naţional. Dar, chiar această stare de lucruri dă mult de îngrijit heghemonilor noştri. Guvernul maghiar vrea cu tot dinadinsul să facă imposibilă tinerimea de a-şi duce îndeplinire chemarea ce o are în calitate de sucus in sanguine. Spre acest scop se foloseşte de forţa ce o are în şcoalele din ţeară. Nici nu mai vorbim de ceea ce se comite în numele pedagogiei în şcoalele primare şi secundare, făcendu-se cele mai desperate siluiri, ca fragedele mlădiţe ale poporului român să fie despoiate de limbă şi nume, -- ci ne mărginim a spune numai câteva din nesfîrşitele fărădelegi ce avem să îndurăm în timpul ce-l petrecem la şcoalele superioare, la academii şi univertăţi. Aci numele de valah pare că e proscris, căci ajunge să aibi un nume neaoş românesc pentru ca să fi expus şicanărilor atât din partea colegilor maghiari cât şi a profesorilor. Pare că suntem numai toleraţi şi socotiţi de „misem plebs contribuens*, — astfel se face deosebire între noi, descendenţii poporului care supoartă greutăţile ţerii, şi între împintenaţii nemeşi, descendenţi ai lui Kossuth şi saturaţi cu ideile aceluia. La examene şi riguroase ajunge să te cheme Traian, pentru ca să-ți pui pofta ’n cuiu de a străbate până la o diplomă. Ear’ dacă în ciuda tuturor pedecilor tot mai străbate câte unul până la „ doctorat *, la