Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1899 (Anul 3, nr. 126-249)
1899-07-01 / nr. 126
2 Deşi aboneatul nostru, la marginea foaiei sârbeşti desminţeşte indignat această de pe urmă întâmplare, totuşi nu te poţi mira indestul, cum un om sănâtos la cap sau neplătit din fondurile secrete poate imputa aşa ceva Românilor. Sau ce alta decât rîsul ori bănuiala foarte justificată în direcţiaControlistă* pot stîrni următoarele cuvinte : „Ca în China sau Canibalia, în părţile noastre vin misionari (11) români, care pe teritorul strein (!!) acultează suflete în modul ce mai scârbos, anume: clădesc biserici, fac slujbe divine în ele, etc.* Şi chiar acest „eic* am reprodus din „Ndrodnost*. Ei bine, nu-’i nebun omul, ori este unul din cei mai gras salarisaţi „Controlistî* ? Pentru a dovedi că aceasta de pe urmă versiune este adevârată, vom scoate numai patru probe din „Narodnost*, anume: 1. Povestea cu „banii Ligat" cu ajutorul cărora Românii se despart de cătră Sârbi bisericeşte şi îşi clădesc biserici şi şcoli.* 2. Vorbind de propria decadenţă a Sârbilor şi zicând într’altele, că „am perdut orice însemnătate ca naţionalitate“, autorul din „Narodnost“ încheie pasagiul respectiv cu următoarele cuvinte: „Aceasta au recunoscut-o politicianii noştri în public, când cu prilegiul aşa zisului congres al naţionalităţilor s'au osândit pe sine înşişi la sinucidere politică. * 3. Făcând imputări presei sârbeşti precum urmează: „Numai presa noastră cea ticăloasă, care de altfel aude şi când barba creşte, nu ştie şi nu vrea să ştie nimic despre asta * (adică despre conferenţele dascălilor şi preoţilor românii!). „Ori doară citit-aţi vr’odată în „Branik“, „Zastava“, „Serbobran“, sau într’altă foaie aşa zisă „naţională* despre întâmplările acestea ? Ferească Dzeu*... 4.. După povestea cu banii „Ligd* scrie: „Atragem asupra acestui lucru atenţia factorilor dătători de direcţie sârbe şi maghiare; atragem atenţia societăţii ambelor popoare; a tinerimi ambelor popoare; a ierarchiei sârbeşti şi a statului ungar, care este dator a pune capât prin mâlurile cele mai strajnice tendinţei de a produce tulburare de linişte între naţionalităţile din patrie.* Ei, nu-i aşa, că e destul, chiar prea destul este pentru a cunoaşte caracterul foaiei şi imboldul, de care a fost mânat autorul articolului: „Năvălirea românească* din „Controla* sârbească. O. Augustini. FOIŢA „TRIBUNEI POPORULUI“. O samă de oameni. Sunt unii oameni, a căror imagine internă, — oricât de iscusit mânuitor de condeiu ar fi, — cu greu o poţi zugrăvi. Pe cum nu poţi vorbi de o anume culoare a cameleonilor, astfel nu eşti în stare a stabili la o sumă de oameni conture fixe, trăsături tipice de caracter şi temperament. Te înşală figura lor externă, te amăgesc faptele şi purtările lor. Şi fie că nu obicinuieşti a supune deprinderile lor unui control de o atenţiune deosebită, fie din pricina că eşti slab psiholog, — nu eşti nici când în măsura de-a le cunoaşte exact icoana lor sufletească. Eu urmăresc de mult şi cu toată atenţiunea mea posibilă pe câţiva din acest soiu de oameni, cari se sporesc din zi în zi în mijlocul nostru şi cari întru cât nu sunt deja—, ameninţă a ajunge o plagă grea în societatea românească. Toiu căuta a reconstrui după putinţă o asemenea figură, a presenta instantaneu unul X. sau Y., cari desigur represintă chintesenţa acestui soiu. Spre acest scop trebue să arăt fasele de evoluare a lui X sau Y. Copil din părinţi sâraci de la ţară, individul X, ajunge la şcoală prin mijlocirea unui fruntaş al satului, care vede oarecare deşteptăciune la băiat. Învaţă şi se hrăneşte alăturea cu băeţii fruntaşului binefăcâtor, până ce întră într’un internat, unde se susţine până la isprăvirea studiilor gimnasiale. In cursul studiilor sale X. era cel mai plecat şi mai servil faţă de superiorii săi, şi le dobândi astfel graţia Faţă de colegi însă era o enigmă. Nime nu era în curaj, dacă X. e băiat cinstit sau un suflet pervers. Nimârul nu-i trada intimităţile sale. Nimârul nu-i deschidea inima sa. Ii plăcea isolarea şi preferia să tacă, când alţii glumiau şi râdeau. De ’1 batjocoria cineva, el zimbia. De ’1 prindeau cu ocaua cea mică, el tăgăduia până ce 1 luau la bătaie. Atunci cădea în ghenunchi, cerea ertare şi spunea adevârul. In afară de şcoală X. nu lua parte la viaţa socială a colegilor sei. Nici o petrecere, nici un joc n’a cercetat Era pudic, şi când vorbiau alţii lucruri de lume, el pleca ochii ruşinat. In schimb mergea regulat la toate utreniile şi liturgiile şi făcea mătăsie cu nemiluita. Sau — pe când colegii sei erau la chef — el învâţa acasă cu reservaţia mentală de-a fi superior colegilor sâi la lecţia de mâne. Acasă mai avea obiceiul de ’şi numera cei câţiva gologani ruginiţi de pe fundul lăzei. In asemenea condiţii X. sau Y. absoalvă ginnasul şi trece la şcoalele superioare, X. bunăoară într’un internat teologic, iar Y, la vreo altă facultate. Aici sunt aceleaşi fiinţe ascunse, aceiaşi cameleoni, falşi şi intriganţi. Deja se marchiază dedublarea caracterului lor. X. iasă din reservă şi întră în rândul tinerile avântate, ca să facă şi el parte din fala naţiunei. Dar să vezi un lucru: X e intransigent şi în acelaşi timp şi cel mai oportunist. Azi înjură patetic peduşmanul secular“ şi mâne benchetueşte şi be? .bruderschaft* cu Ungurul. E incarnaţiunea principiului esprimat în Faust: „Zwei Seelen wohnen ach in meiner Brust !“ In acelaşi timp X ţine să facă paradă cu morala sa. La întrunirile studenţeşti veştejeşte în filipice straşnice pe stâlpii cafenelelor, cari nu’şi ved de carte ... Bineînţeles, X. consideră cartea şi studiul numai de speculă şi nu ca având meniri superioare pentru omenire. *) Scopul lui merge numai până la „diplomă“, pe care se clădeşte pe urmă fie bine bău personal, fie avere materială, fie posiţie socială satisfăcătoare de ambiţii, înzestraţi cu diplome, X. sau Y. părăsesc universitatea, zic adio cărţilor şi întrunirilor avântate. Sunt caractere neformate încă, dar cu predisposiţii pentru toate. In ale ştiinţei sunt mai puţin decât semidocţi. Şi vorba unui scriitor neamţ: Semidoctismul dela oraşe e îndoit mai pericit societăţii, decât semidoctismul dela ţar’acum întră în viaţa publică. Doctor X., dacă nu se face adv profesor, parvine pe la vreun pe la vreo bancă de credit, sa-Tprim directoratul unui gazete naţionale. Ei, şi să’l vezi acum cine ia, copilul de ţâran de odinioară ! Pe la Consistor dl asesor sau dl canonic e mare domn şi ţine mult, ca mărimea lui să se simtă de toţi cei sub*) Ca dovadă că oamenii aceştia fac numai speculă din carte şi studiu, vă citez faptul, că cunosc pe un X, care e doctor şi profesor calificat de limbă germană, care însă nu este în stare aţi înjgheba o singură proposiţie nemţască fără greşeli. Şi de aceştia avem mai mulţi! Vorbirea programă a deputatului I. Goldiş. Campania împotriva Ilustritâţii Sale d-lui I. Goldiş, azi episcop întărit al diecesei Aradului, organele ajunse în serviciul neamurilor au dus-o pe chestia vorbirii program de la Ceica şi mai ales pe tema că a sprijinit proiectele de legi politico-bisericeşti. Este însă inexact că părintele Goldişşi-ar fi dat consimnţementul său pentru legile politice bisericeşti, iar afirmarea susţinută din unele părţi, că le-ar fi votat chiar, este pură invenţiune, pentru că acele legi erau deja votate, şi puse în aplicare din anul 1895, în vreme ce vorbirea program de la Ceica a urmat la 1896. Şi ceea ce a zis despre ele în vorbirea sa se rapoartă în general la puterea obligatorie a oricărei legi sancţionate. Cuvintele sale proprii sunt acestea: „In interesul comun al patriei noastre ţine de trebuinţă ca orice lege sancţionată, adusă ori pentru interesul general al statului, ori pentru interesele speciale ale confesiunilor sau naţionalităţilor, până când ţiu e abrogată ori revisuita, să nu fie podul dela Aâta, care făcut fiind, să se poată nimici de ori şi c ne poate ajunge la el*. Dar atunci era timpul „crisei“ şi „Tribuna“ organul „acreditat“ abuzând de buna credinţă a publicului tracta chestiunile publice, adeseori întortochlând şi mistificând lucrurile necontrolată. De aceea am resfoit colecţia sa din 1896 ca să ne putem da seamă bine de felul cum a presentat şi comentat ea pentru publicul românesc vorbirea-program de la Ceica. Şi ne-am format acea opiniune că cine o va ceti nepreocupat, chiar în textul „Tribunei“ — pentru a cărui autenţie de altfel noi nu garantăm, — afară de ideile greşite în politica internă, va găsi în ea şi momente vrednice de apreciat, care nu pot fi trecute cu vederea de bărbaţii politici. In acestea se reflectează ideile şi vederile părintelui Goldiş în privinţa politicei externe, a relaţiunilor dintre Ungaria şi România, la care „Tribuna“ n’a avut nimic de observat. Iată cum sună vorbirea — program de la Ceia în punctul acesta, după traducerea „Tribunei“: „Faţă de politica externă convingerea mea e aceea, că prietenia şi alianţa între Ungaria şi România plasată pe interesul existenţei lor proprii, garantată fiind aceasta nu numai prin înrudirea de neam a Românilor din Ungaria, ci şi din punct de vedere naţional maghiar, la cetăţenii maghiari, cari ţin de a lor ceea ce a zis odată cel mai mare Maghiar deja la 24 August 1848, cătră Dragoş, interpelarea privitoare la persecutarea Valachilor — a rostit (Kossuth. Red. „Trib.“) următoarele în parlamentul maghiar: „Maghiarii cu Valachil şi Valachil cu Maghiarii în înţelegere frăţească vor ave viitor fericit, dar nu dacă unul se va lăsa sedus spre apăsarea celuialalt, pentru că atunci se întinde la o atare armă, prin care însuşi se răneşte“. „Şi dacă Kossuth din înălţimea înţelegerii relaţiunilor locale a vâzut în 1848, când România, ca principat tributar dependent de înalta Poartă abia dispunea de oarecare armată, maghiarimea ca un indispensabil factor în interesul de viaţă al valachimii şi reciproc valachimea în interesul de viaţă al vaaghiarimiii, cu cât mai indispensabilă ne e prietenia aceleia în nojlocul potopului mării slavo germane acum, după ce cu ocazia răsboiului turco-rus a dat la botezul de foc de la Valin, Smărdan, Arcer- Palanka, Rahova, Oriviţa şi Plevna dovezile eclatante ale vitalităţii sale şi de atunci deja ca regat independent în toată privinţa, dar mai ales sub odrasla Hohenzollernilor atrage cu armata sa excelent exerciată şi înarmată tot mai mult atenţia publică asupra sa. „Despre această prietenie ne-a asigurat îndeosebi şi Ioan Brătianu, fostul Deák Ferencz al României, când felicită în numele principelui Carol pe Regele nostru apostolic în Ardeal şi tot acolo, accentuând în societatea nobilă românească avantagiile prietenei româno-maghiare pe basa comunităţi noastre de interese, îndemnă pe conducătorii români de atunci şi în interesul lor propriu la o liniştită ţinută politică şi la sprijinirea acestei prietinii. Ear’ această asigurare mal târziu dobândi consfinţire In acele vorbe ale regelui Carol I., pe cari le adresă din incidentul încoronării cătră deputaţii Maghiarilor di Bucureşti. „Românii nu’s Slavi, ei au multe interese comune cu ale noastre. Asemenea nouâ, el încă îşi ta existenţa de marea Panslavie. — De la Ural până la Carpaţi Românii şi Maghiarii sunt acele două popoare, a căror origine, ca şi aspiraţiunile lor sunt antislave*. Aceasta a zts-o şi Ioan Brătianu lui Pázmándy Dénes (Egyetértés a. 1881 nr. 136) şi numeroşî dintre tovarâşii lui o Întăriră. „După aceste expuneri ale mele, mâ alătur la memorabilele cuvinte rostite de Emanuil Gozsdu în casa maghiară de sus, conform cărora: „Provedinţa divină, însuşi Dumnezeul popoarelor lumii a fixat naţiunii maghiare şi române menirea de a trăi împreună într’o vecinică alianţă, împreună au viitorul glorios, împreună trebue să piară ambele faţă în faţă“. „Vechii Români au înţeles foarte corect interesele stăpânirii, când trimiseră spre păzirea hotarelor lor orientale cele mai viteze legiuni. Au prevăzut, că Dacia e acea poartă naturală, prin care vor năvăli mai curând sau mai târziu popoarele asiatice (de pildă Hunii, Maghiarii Red. , Trib.“) pentru ei a fost chestie de vieaţă sau moarte, apârarea acestei porţi cu legiuni probate. „Istoria mărturiseşte, că în această fortăreaţă puternică a ambiţioşilor Cesari, foarte multă vreme a fost un zid puternic în contra emigrărilor popoarelor din Asia. „Aşadar, înainte cu 2000 de ani, bărbaţii de stat ai imperiului roman erau pe deplin în clar cu aceea, ce Europa cultă numai acum, când vede închegandu-se inelul Slavilor, începe să înţeleagă. , Intre statele dunărene, misiunea Romei e aceeaşi, care a fost a Romanilor înainte de aceasta cu 2000 de ani. Prima oară ca o chtemată nolle-velle să sa opună colosului de la Nord, despre care ştim, că după România ameninţă nemijlocit Ungaria. „Visitele confidenţiale făcuta in Vieia şi Ischl, schimbarea de curând în guvern, şi ţinuta amicală a acestuia faţă de Ungaria, exposeul ministrului de externe referitor la România şi visita Regelui nostru la Sinaia, pusă deja în prospect, se pot privi ca nişte semne providenţiale pentru scăparea de pericolul expus de mine. „România aşadară nu e numai vecina, ci şi amica cea mai folositoare a Ungariei şi asemenea şi Ungaria României"4, încă o sabie de onoare ungurească. Generoşi şi cavaleri, cum sunt, Maghiarii au mare mâneârime, de-a face cadouri cu — „săbii de onoare*. însă, ca literanţi de această marfă, dânşii sunt foarte nenorocoşi, sau, mai clar vorbind, — el pururea de reu cobiori sunt pentru cei designaţi să primească cadoul lor. S’a mai dovedit aceasta — o ştiu şi el,— şi totuşi cavalerii noştri compatrioţi nu se pot cuminţi. De astă-dată însă ei înşişi au păţit-o. Mai zilele trecute Maghiarii din Budapesta, în marea lor ferbinţeală dreyfusistă, s’au pus şi au trimis la Paris o sabie de onoare colonelului Picqmrt, un amical cause! dreyfusiste, care însă — horribile dictu — a respins sabia şi a trimis-o retour la Budapesta. Pentru ca capul să fie şi mai amar, un neaoş Maghiar din Paris, anume Návay, dând şi el de vestea a ta, in numele naţiei maghiare a dat cavalerilor noştri cu sabia de onoare o grea lecţie — în ziarul ,Patriei din Paris, numindu ’i „traficanţi ovrei fără patrie, cari, deşi nu numară, totuşi ei sunt stăpânii şi domnii celor mai multe foi maghiare Flascul şi blamagiul „naţiei" este dar’ perfect de complect. Şi nu na mirăm de loc, dacă foile jidano-maghiare din Budapesta ascund şi refac caşul aproape toate