Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1899 (Anul 3, nr. 126-249)

1899-07-01 / nr. 126

2 Deşi aboneatul nostru, la marginea foaiei sârbeşti desminţeşte indignat această de pe urmă întâmplare, totuşi nu te poţi mira indestul, cum un om sănâtos la cap sau neplătit din fondurile secrete poate imputa aşa ceva Românilor. Sau ce alta decât rî­­sul ori bănuiala foarte justificată în direcţia­­Controlistă* pot stîrni următoarele cuvinte : „Ca în China sau Canibalia, în părţile noa­stre vin misionari (11) români, care pe teri­­torul strein (!!) acultează suflete în modul ce mai scârbos, anume: clădesc biserici, fac slujbe divine în ele, etc.* Şi chiar acest „eic* am reprodus din „Ndrodnost*. Ei bine, nu-’i nebun omul, ori este unul din cei mai gras salarisaţi „Controlistî* ? Pentru a dovedi că aceasta de pe urmă versiune este adevâ­­rată, vom scoate numai patru probe din „Narodnost*, anume: 1. Povestea cu „banii Ligat" cu ajutorul cărora Românii se despart de cătră Sârbi bise­­riceşte şi îşi clădesc biserici şi şcoli.* 2. Vorbind de propria decadenţă a Sâr­bilor şi zicând într’altele, că „am perdut ori­ce însemnătate ca naţionalitate“, autorul din „Narodnost“ încheie pasagiul respectiv cu următoarele cuvinte: „Aceasta au recunoscut-o politicianii noştri în public, când cu prilegiul aşa zisu­lui congres al naţionalităţilor s'au osândit pe sine înşişi la sinucidere politică. * 3. Făcând imputări presei sârbeşti pre­cum urmează: „Numai presa noastră cea ticăloasă, care de altfel aude şi când barba creşte, nu ştie şi nu vrea să ştie nimic de­spre asta * (adică despre conferenţele dască­lilor şi preoţilor românii!). „Ori doară ci­­tit-aţi vr’odată în „Branik“, „Zastava“, „Serbobran“, sau într’altă foaie aşa zisă „naţională* despre întâmplările acestea ? Ferească Dzeu*... 4.. După povestea cu banii „Ligd* scrie: „Atragem asupra acestui lucru atenţia factorilor dătători de direcţie sârbe şi ma­ghiare; atragem atenţia societăţii ambelor popoare; a tinerimi ambelor popoare; a ie­­rarchiei sârbeşti şi­­ a statului ungar, care este dator a pune capât prin mâlurile cele mai strajnice tendinţei de a produce tulburare de linişte între naţionalităţile din patrie.* Ei, nu-­i aşa, că e destul, chiar prea destul este pentru a cunoaşte caracterul foaiei şi imboldul, de care a fost mânat au­torul articolului: „Năvălirea românească* din „Controla* sârbească. O. Augustini. FOIŢA „TRIBUNEI POPORULUI“. O samă de oameni. Sunt unii oameni, a căror imagine internă, — ori­cât de iscusit mânuitor de condeiu ar fi, — cu greu o poţi zugrăvi. Pe cum nu poţi vorbi de o anume culoare a cameleonilor, astfel nu eşti în stare a stabili la o sumă de oameni conture fixe, trăsături tipice de caracter şi temperament. Te înşală figura lor externă, te amăgesc faptele şi purtările lor. Şi fie că nu obici­­nuieşti a supune deprinderile lor unui con­trol de o atenţiune deosebită, fie din pri­cina că eşti slab psiholog, — nu eşti nici când în măsura de-a le cunoaşte exact icoana lor sufletească. Eu urmăresc de mult şi cu toată aten­ţiunea mea posibilă pe câţi­va din acest soiu de oameni, cari se sporesc din zi în zi în mijlocul nostru şi cari întru cât nu sunt deja—, ameninţă a ajunge o plagă grea în societatea românească. Toiu căuta a reconstrui după putinţă o asemenea figură, a presenta instantaneu unul X. sau Y., cari desigur represintă chin­tesenţa acestui soiu. Spre acest scop trebue să arăt fasele de evoluare a lui X sau Y. Copil din părinţi sâraci de la ţară, in­dividul X, ajunge la şcoală prin mijlocirea unui fruntaş al satului, care vede oare­care deşteptăciune la băiat. Învaţă şi se hrăne­şte alăturea cu băeţii fruntaşului binefăcâ­­tor, până ce întră într’un internat, unde se susţine până la isprăvirea studiilor gimna­­siale. In cursul studiilor sale X. era cel mai plecat şi mai servil faţă de superiorii săi, şi le dobândi astfel graţia Faţă de colegi însă era o enigmă. Nime nu era în curaj, dacă X. e băiat cinstit sau un su­flet pervers. Nimârul nu-i trada intimităţile sale. Nimârul nu-i deschidea inima sa. Ii plă­cea isolarea şi preferia să tacă, când alţii glumiau şi râdeau. De ’1 batjoco­­ria cineva, el zimbia. De ’1 prindeau cu ocaua cea mică, el tăgăduia până ce 1 luau la bătaie. Atunci cădea în ghenunchi, cerea ertare şi spunea adevârul. In afară de şcoală X. nu lua parte la viaţa socială a colegilor sei. Nici o pe­trecere, nici un joc n’a cercetat Era pudic, şi când vorbiau alţii lucruri de lume, el pleca ochii ruşinat. In schimb mergea re­gulat la toate utreniile şi liturgiile şi făcea mătăsie cu nemiluita. Sau — pe când co­legii sei erau la chef — el învâţa acasă cu reservaţia mentală de-a fi superior co­legilor sâi la lecţi­a de mâne. Acasă mai avea obiceiul de ’şi numera cei câţi­va go­logani ruginiţi de pe fundul lăzei. In asemenea condiţii X. sau Y. ab­­soalvă gi­nnasul şi trece la şcoalele supe­rioare, X. bunăoară într’un internat teologic, iar Y, la vre­o altă facultate. Aici sunt aceleaşi fiinţe ascunse, ace­iaşi cameleoni, falşi şi intriganţi. Deja se marchiază dedublarea caracterului lor. X. iasă din reservă şi întră în rândul tineri­le­ avântate, ca să facă şi el parte din fala naţiunei. Dar să vezi un lucru: X e intransigent şi în acelaşi timp şi cel mai oportunist. Azi înjură patetic pe­­duşma­nul secular“ şi mâne benchetueşte şi be? .bruderschaft* cu Ungurul. E incarnaţiunea principiului esprimat în Faust: „Zwei Seelen wohnen ach in meiner Brust !“ In acelaşi timp X ţine să facă paradă cu morala sa. La întrunirile studenţeşti veştejeşte în filipice straşnice pe stâlpii cafenelelor, cari nu’şi ved de carte ... Bine­înţeles, X. consideră cartea şi studiul nu­mai de speculă şi nu ca având meniri su­perioare pentru omenire. *) Scopul lui merge numai până la „diplomă“, pe care se clă­deşte pe urmă fie bin­­e bău personal, fie avere materială, fie posiţie socială satisfă­­cătoare de ambiţii, înzestraţi cu diplome, X. sau Y. pără­sesc universitatea, zic adio cărţilor şi în­trunirilor avântate. Sunt caractere nefor­­mate încă, dar cu predisposiţii pentru toate. In ale ştiinţei sunt mai puţin decât semi­docţi. Şi vorba unui scriitor neamţ: Semi­­doctismul dela oraşe e îndoit mai pericit societăţii, decât semidoctismul dela ţa­r’acum întră în viaţa publică. Doctor X., dacă nu se face adv profesor, parvine pe la vre­un pe la vre­o bancă de credit, sa-T­prim directoratul unu­i gazete naţionale. Ei, şi să’l vezi acum cine i­a, copilul de ţâran de odinioară ! Pe la Consistor dl asesor sau dl canonic e mare domn şi ţine mult, ca mărimea lui să se simtă de toţi cei sub­*) Ca dovadă că oamenii aceştia fac numai speculă din carte şi studiu, vă citez faptul, că cu­nosc pe un X, care e doctor şi profesor calificat de limbă germană, care însă nu este în stare aţi înjgheba o singură proposiţie nemţască fără gre­şeli. Şi de aceştia avem mai mulţi! Vorbirea programă a deputatului I. Goldiş. Campania împotriva Ilustritâţii Sale d-lui I. Goldiş, azi episcop întărit al diecesei Aradului, organele ajunse în serviciul neamurilor au dus-o pe chestia vorbirii program de la Ceica şi mai ales pe tema că a sprijinit proiectele de legi politico-bisericeşti. Este însă inexact că părintele Goldiş­­şi-ar fi dat consimnţementul său pentru legile politice­ bisericeşti, iar afirmarea susţinută din unele părţi, că le-ar fi votat chiar, este pură invenţiune, pentru­ că acele legi erau deja votate, şi puse în aplicare din anul 1895, în vreme ce vorbirea program de la Ceica a urmat la 1896. Şi ceea­ ce a zis despre ele în vorbirea sa se rapoartă în general la puterea obligatorie a ori­cărei legi sancţionate. Cuvintele sale proprii sunt acestea: „In interesul comun al patriei noastre ţine de trebuinţă ca ori­ce lege sancţionată, adusă ori pentru interesul general al sta­tului, ori pentru interesele speciale ale con­fesiunilor sau naţionalităţilor, până când ţiu e abrogată ori revisuita, să nu fie podul dela Aâta, care făcut fiind, să se poată nimici de ori şi c ne poate ajunge la el*. Dar atunci era timpul „crisei“ şi „Tribuna“ organul „acreditat“ abu­­zând de buna credinţă a publicului tracta chestiunile publice, adeseori întortochlând şi mistificând lucrurile necontrolată. De aceea am resfoit colecţia sa din 1896 ca să ne putem da seamă bine de felul cum a pre­­sentat şi comentat ea pentru publi­cul românesc vorbirea-program de la Ceica. Şi ne-am format acea opiniune că cine o va ceti nepreocupat, chiar în textul „Tribunei“ — pentru a cărui autenţie de altfel noi nu garantăm, — afară de ideile greşite în politica in­ternă, va găsi în ea şi momente vred­nice de apreciat, care nu pot fi tre­cute cu vederea de bărbaţii politici. In acestea se reflectează ideile şi ve­derile părintelui Goldiş în privinţa politicei externe, a relaţiunilor dintre Ungaria şi România, la care „Tribuna“ n’a avut nimic de observat. Iată cum sună vorbirea — pro­gram de la Cei­a în punctul acesta, după traducerea „Tribunei“: „Faţă de politica externă convingerea mea e aceea, că prietenia şi alianţa între Ungaria şi România p­lasată pe interesul existenţei lor proprii, garantată fiind acea­sta nu numai prin înrudirea de neam a Românilor din Ungaria, ci şi din punct de vedere naţional maghiar, la cetăţenii ma­ghiari, cari ţin de a lor ceea ce a zis odată cel mai mare Maghiar deja la 24 August 1848, cătră Dragoş, interpelarea privitoare la persecutarea Valachilor — a rostit (Kos­suth. Red. „Trib.“) următoarele în parlamen­tul maghiar: „Maghiarii cu Valachil şi Valachil cu Maghiarii în înţelegere frăţească vor ave viitor fericit, dar nu dacă unul se va lăsa sedus spre apăsarea celuialalt, pentru­ că atunci se întinde la o atare armă, prin care însuşi se răneşte“. „Şi dacă Kossuth din înălţimea înţe­legerii relaţiunilor locale a vâzut în 1848, când România, ca principat tributar depen­dent de înalta Poartă abia dispunea de oare­care armată, maghiarimea ca un indi­spensabil factor în interesul de viaţă al valachimii şi reciproc valachimea în inte­resul de viaţă al vaaghiarimiii, cu cât mai indispensabilă ne e prietenia aceleia în noj­locul potopului mării slavo germane acum, după­ ce cu ocazia răsboiului turco-rus a dat la botezul de foc de la Valin, Smărdan, Arcer- Palanka, Rahova, Oriviţa şi Plevna dovezile eclatante ale vitalităţii sale şi de atunci deja ca regat independent în toată privinţa, dar­ mai ales sub odrasla Hohenzollernilor atrage cu armata sa excelent exerciată şi înarmată tot mai mult atenţia publică asupra sa. „Despre această prietenie ne-a asigurat îndeosebi şi Ioan Brătianu, fostul Deák Fe­­rencz al României, când felicită în numele principelui Carol pe Regele nostru apostolic în Ardeal şi tot acolo, accentuând în socie­tatea nobilă românească avantagiile priete­­n­ei româno-maghiare pe basa comunităţ­i noastre de interese, îndemnă pe conduc­ătorii români de atunci şi în interesul lor propriu la o liniştită ţinută politică şi la sprijinirea acestei prietinii. Ear’ această asigurare mal târziu dobândi consfinţire In acele vorbe ale regelui Carol I., pe cari le adresă din incidentul încoronării cătră deputaţii Maghiarilor di Bucureşti. „Românii nu­’s Slavi, ei au multe in­terese comune cu ale noastre. Asemenea nouâ, el încă îşi t­a existenţa de marea Panslavie. — De la Ural până la Carpaţi Românii şi Maghiarii sunt acele două po­poare, a căror origine, ca şi aspiraţiunile lor sunt antislave*. Aceasta a zts-o şi Ioan Brătianu lui Pázmándy Dénes (Egyet­értés a. 1881 nr. 136) şi numeroşî dintre tovarâşii lui o Întăriră. „După aceste expuneri ale mele, mâ alătur la memorabilele cuvinte rostite de Emanuil Gozsdu în casa maghiară de sus, conform cărora: „Provedinţa divină, însuşi Dumnezeul popoarelor lumii a fixat naţiunii maghiare şi române menirea de a trăi îm­preună într’o vecinică alianţă, împreună au viitorul glorios, împreună trebue să piară ambele faţă în faţă“. „Vechii Români au înţeles foarte corect interesele stăpânirii, când trimiseră spre păzirea hotarelor lor orientale cele mai viteze legiuni. Au prevăzut, că Dacia e acea poartă naturală, prin care vor năvăli mai curând sau mai târziu popoarele asiatice (de pildă Hunii, Maghiarii Red. , Trib.“) pentru ei a fost chestie de vieaţă sau moarte, apârarea acestei porţi cu legiuni probate. „Istoria mărturiseşte, că în această fortăreaţă puternică a ambiţioşilor Cesari, foarte multă vreme a fost un zid puternic în contra emigrărilor popoarelor din Asia. „Aşadar, înainte cu 2000 de ani, bărbaţii de stat ai imperiului roman erau pe deplin în clar cu aceea, ce Europa cultă numai acum, când vede închegan­du-se inelul Slavilor, începe să înţeleagă. , Intre statele dunărene, misiunea Ro­­m­ei e aceeaşi, care a fost a Romanilor îna­inte de aceasta cu 2000 de ani. Prima oară ca o chtemată nolle-velle să sa opună colosului de la Nord, despre care ştim, că după România ameninţă nemijlocit Ungaria. „Visitele confidenţiale făcuta in Viei­a şi Ischl, schimbarea de curând în guvern, şi ţinuta amicală a acestuia faţă de Ungaria, exposeul ministrului de externe referitor la România şi visita Regelui nostru la Sinaia, pusă deja în prospect, se pot privi ca nişte semne providenţiale pentru scăparea de pericolul expus de mine. „România aşadară nu e numai vecina, ci şi amica cea mai folositoare a Ungariei şi asemenea şi Ungaria României"4, încă o sabie de onoare­­ ungurească. Generoşi şi cavaleri, cum sunt, Ma­ghiarii au mare mâneârime, de-a face ca­douri cu — „săbii de onoare*. însă, ca li­­teranţi de această marfă, dânşii sunt foarte nenorocoşi, sau, mai clar vorbind, — el pu­rurea de reu cobi­ori sunt pentru cei desig­naţi să primească cadoul lor. S’a mai dovedit aceasta — o ştiu şi el,— şi totuşi cavalerii noştri compatrioţi nu se pot cuminţi. De astă-dată însă ei înşişi au păţit-o. Mai zilele trecute Maghiarii din Bu­dapesta, în marea lor ferbinţeală dreyfu­­sistă, s’au pus şi au trimis la Paris o sa­bie de onoare colonelului Picqmrt, un amic­al cause! dreyfusiste, care însă — horri­­bile dictu — a respins sabia şi a trimis-o retour la Budapesta. Pentru ca capul să fie şi mai amar, un neaoş Maghiar din Paris, anume Návay, dând şi el de vestea a ta, in numele na­ţiei maghiare a dat cavalerilor noştri cu sabia de onoare o grea lecţie — în ziarul ,Patriei din Paris, numindu ’i „traficanţi ovrei fără patrie, cari, deşi nu numară, totuşi ei sunt stăpânii şi domnii celor mai multe foi maghiare Flascul şi blamagiul „naţiei" este dar’ perfect de complect. Şi nu na mirăm de loc, dacă foile jidano-maghiare din Buda­pesta ascund şi re­fac caşul aproape toate

Next