Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1902 (Anul 6, nr. 120-242)

1902-07-02 / nr. 120

e duloase, în socoteala ilustritâţii Sale părintelui Mangra, sunt ocupaţiuni pre­dilecte ale celor, ce şi-au perdut tot simţul de onestitate omenească. Opinia publică, pare că inertă aşteaptă, ca cel osîndit, sentenţa de moarte asupra omului nevinovat. Lipsa de orientare nu ne poate spusa, când — precum s’a zis — vieaţa părintelui Mangra este o carte des­chisă. Pilă de filă, toţi câţi au caracter nepătat şi doresc binele bisericii noastre, au cetit şi pot ceti această carte Judecata ce-’şi vor face-o, nu ne îndoim, va fi una cu votul dat, din conştinţă curată, de cătră majoritatea sinodului electoral arădan. Preoţimea şi înveţătorimea, care cunoaşte din experienţă „sistemul reposat“, să n’aibă un cuvânt de re­probare, de supremă indignare faţă de campania celor fără Dumnezeu ? Cum? a murit din sinul nostru spiritul de vieaţă, — adevărul şi dreptatea, în serviciul cărora ne am în­chinat sufletul şi fiinţa noastră? Nu ne-a impresionat cameleonismul Beleşilor et consortes ca să repudiem în faţa lumii manoperile pripăşiţilor în spatele noastre? Cum servim noi atunci poporul ? Cu credinţă, ori cu făţărie? Cu ves­tirea cuvântului evangelie, ori cu profanarea altarului? In ce chip învăţăm, preoţii şi învăţătorii, pe poporul nostru, dacă nu vom sări, unul pentru toţi şi toţi pentru unul, întru apărarea scumpei noastre biserici, luată în bătaie de joc de atâţi nechemaţi răi şi pigmei! Până când vom fi ertători celor ce nu cruţă demnitatea bărbaţilor, cari ne-au dat episcop pe doritul obştei? Dela cine aşteptăm să-­şi ridice cuvântul hotărîtor şi în mod impo­sant să demonstre­z pe lângă alesul bisericei ? Dela noi, ori dela hulitorii Duhului Sfânt? Duhul Sfânt a fost Invocat, şi după credinţa sfintei maice bisericei noastre, acest Duh Sfânt a Inspirat pe alegători, de au scos din urnă — cu învingerea dreptăţii — numele lui Văsilie Mangra! In potriva Duhului Sfânt s’au re­­sculat deci francmasonii, când au de­schis focul unei lupte nemai­pomenite şi cu adevărat detestabile, contra Ilu­­strităţii Sale alesului nostru, când, şi după confirmarea canonică, au umblat cu veşti mincinoase, printre noi şi printre streini. Ar trebui deci, ca să fugim din naintea sfântului al­tar, unde tronează Isus Cristos, al cărui slugă bună şi credincioasă este părintele Mangra, daca noi, preoţii şi învăţătorii, nu vom cunoaşte ce datorie avem şi ce atitudine să luăm în faţa acestor atentate crimi­nale ? Un Bernard Lazare, ajuns celebru prin calomniile lui, ca un ignobil şi ire­sponsabil a fost tractat de studenţimea română conştie de sine şi demnitatea na­ţională — tot astfel noi, preoţii şi învă­ţătorii, sub scutul legii statutului nostru organic, să ne apărăm biserica şi pe marele ei cu demnitate creştinească. In conferenţele preoţeşti şi învăţă­tor­eşti să căutăm cu tot adinsul a ne ri­dica vocea contra perversităţi cameleoni­lor şi a celor nechiemaţi, şi să ne expri­măm, cu mândrie şi dragoste de biserică, indignarea şi dispreţul nostru faţă de purtătorii campaniei detestabile contra alesului bisericei Vasilie Mangra. Lumea să audă, să vadă şi să înţeleagă, că preoţii şi învăţătorii din diecesa Aradului să simt mândri că bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să tămâiem casa şi să „ardem până şi urma strigoilor*, şi să avem un epi­scop, care­ a pătimit toate cu resem­nare de Apostool, pentru prosperarea şi înflorirea bisericei sale. Usurpatorilor acestei biserici să le strigăm: „Jos cu masca*. Un preot tiner, păru, că doamna, cu toată puterea ei sufletească nu se putu feri de o impresiune deosebită. — »Babă Dochio, am venit să-­mi spui vii­torul, « zise ea cu o voce, care tremura ușor. — »Viitorul, fata mea,« răspunse baba, »este în mâna lui Dumnezeu, care ne iartă și nouă nemernicilor să ghicim câte ceva din tainele sale.« Ochii ei căprii se îndreptară scrutători asupra noastră; pe urmă ceru ea mâna doamnei. Baba păru satisfăcută de cercetările sale. — »Ești o doamnă mare,« zise ea. »Un popor se pleacă la poruncile tale şi viitorul îţi va păstra un nume măreţ, dar se vede departe, departe, ca o pată de sânge în familia ta.« Ochii ţiganei părură trisaţi pe calea viitorului, unde se îndrepta cu înverşunare. Nedecisiune se cetta pe faţa ei. Doamna aştepta cu nedumerire. Pieptul ei se rădica în palpitări repezi, şi resuflarea îi ieşia înfocată şi întreruptă dintre buze. Toată puterea demonică a superstiţiunei îi cuprinsese sufletul . »Aşteaptă!« zise baba Dochia. Ea se duse şi scormoni jarul bolborosind mulţime de cuvinte neînţelese şi făcând semne cabalistice. Gura ei respiră aburii, cari se jucau pe de­asupra căldării şi o însufleţire deosebită se ceti pe fața ei. Ea se ridica în picioare, sta­­tura-i plecată se îndrepta, și ochii­’î aruncau scântei. Sibila era inspirată. — »Văd colo în viitor, fiul, pe care-’l porţi acum în pântece, aleargă după o coroană; el e frumos, ca un Făt-frumos dar soartea îi e scrisă cu litere de foc în cartea vieţii. Mărirea tronu­lui îl va ucide. El înaintează fără temere, căci sânge de viteji curge în vinele sale, biruinţa ii zimbeşte dar, vai, un nour des îl împresoară, un nour sângeros, și........ nu-’l mai vede. Baba Dochia tăcu; ochiul ’i­ se stinse. Doamna Roxandra rămase câte­va minute, cu partea de sus a corpului a plecat într’o po­­sițiune, care arăta o atențiune încordată. Sinul ei de mamă palpita în prada unei mișcări adânci, și două lacrimi străluciau în capătul lungilor ei gene«. — »Bieata mamă!« zise Petru, întrerupând istorisirea Mentorului său, »cât a trebuit ea să sufere în acel moment. Ii iert din inimă ori­ce neplăceri mi-ar fi causat, căci acum încep a ghici motivele, pentru care m’a depărtat«. — »Iţi poţi închipui«, continuă Stroe, »ce impresiune avu asupra acestei inimi de mamă, făcută încă mai simţitoare prin influenţa super­stiţiunei, prorocia babei Dochia, prorocie cu atât mai neliniştitoare, cu cât era mai nesigură. Baba Dochia nu mai adăuga nici un cu­vent. Inspirarea dispăruse, şi fu urmată de o reacţiune complectă. Privirea ei deveni fără ex­­presiune şi fără vieaţă. Doamna îi arunca o pungă cu bani, şi-­mi făcu semn să părăsim aceste locuri misterioase. Eşind din peşteră, găsirăm asinul păscând liniştit oarb­a scurtă, ce creştea pe alocurea. Ti­nara ţigancă, se făcuse nevăzută. Intorcei adu-ne pe drumul descris. Doamna păstra o tăc­­ere gânditoare, pe care nu cutezam a o întrerupe. Din când în când ochii mei cău­tau în faţa mamei tale şi atunci vedeam ochii ei plini de lacrămi; iar gura ei şoptia încetinel: — »Sărmanul mititel!« Ea se gâdia la tine, la soartea crâncenă ce-’ţi era reservată după prorocia ţigancei. Aici bătrânul Stroe îşi întrerupse istorisirea pentru un moment şi păru cufundat în gânduri adânci. Lui Petru ’i­ se strînse inima fără de voie, şi cu toată tăria sa de suflet, el nu se putu apăra de oareşi­care nelinişte. Atât e de adevărat, că presimţirea există în om. După o pauză Stroe ridica din nou capul şi continua astfel: « . ... »La câte­va zile după cele istorisite, te născuşi. Naşterea ta fu însă păstrată secretă; nu­mai eu şi o babă ajutătoare avurăm cunoştinţă de acea întâmplare. Doamna Ruxandra mă chiămă la sine. — »Bunul meu Stroe«, zise ea cu un surîs trist, »adevărat este, că-’mî ești devotat?« — »Stăpână«, îi răspunsei căzând în ge­nunchi, »ordonă ca în minutul acesta să-’mi dau capul pentru binele Mărieî-Tale«. — »Nu, Stroe, nu-’ţi cer vieaţa; tu trebue să trăeşti pentru a-’ţi putea sacrifica frumoşii ani unui act uman. Trebue să-’ţî părăseşti mo­şia pentru totdeauna, să abzici la titluri şi ono­ruri, să trăeşti necunoscut, pierdut în lume«. (Va urma). 2/15 iulie 1902 Cardinalul Schlauch. Întreaga presa maghiară îl paran­­tează pe cardinalul Schlauch ca pe cel mai distins prelat din Ungaria. Intre altele se spune că dacă na ajuns dîn­­sul primate la Estergom, este numai pen­tru că-i făcuse greutăţi mari guvernul, care ar fi vrut pe Samassa; pe acesta nu l-a vrut însă Borna şi astfel între două cari se certOM a câştigat al treilea: actualul primate. Ziarele scot în evidenţă nu numai marea lui învăţătură, dar şi patriotismul lui cald şi tactul cum a ştiut să ducă lupta pe vremea discuţiei legilor politice­­bisericeşti, aşa că n'a ajuns în conflict nici cu biserica nici cu statul. In jurul moştenirei lui, se înţelege, se fac multe combinaţiuni. Sigur nu este însă nimic. Biserica maghiară catolică cu drept cuvent jeleşte insă perderea unui prelat mare, iar celelalte biserici îi pot depune tributul de stimă deosebită, căci a fost nu numai un prelat tolerant, dar şi un bărbat cu nobile însuşiri creştineşti. Caşul escursioniştilor români, împrejurarea, că escursiua el făcută de câţî­va profesori, notabili şi studenţi uni­versitari din Bucureşti prin părţile Devei şi Taţeguluî i­ se dă o importanţă socială mai marcată, în presa de aici ca şi în cea din Bucureşti, ne face să revenim şi noi asupra acestui caz, înainte de toate să constatăm un acru. Escursia numită era lipsită de ori­ce caracter de oficialitate şi dintr’o parte şi din cealaltă. Nici dl Tocilescu, nici dl Téglás n’au representat pe cele două naţiuni politice şi dacă la anumite banchete s’au rostit vorbiri „expansive”­ — cura zicea un ziar unguresc — aceasta a făcut-o fie­care pe socoteala sa. Dreptul de vorbire îl are şi-l exercită fie­care profesor escursionist şi îndeosebi dl Tocilescu, ale cărui cuvinte au răsunat anul trecut în Acropolis şi-’n alte sale publice din Helada, iar în alţi ani prin amfiteatrele Rom­ei,­­ este cunoscut orator festiv în serviciul înfrăţirei universale. Este deci pur şi simplu ridicol de-a presupune că asemenea escursiuni ar putea avea vre­un alt scop decât acela al satis­facerei unei curiosităţi şi al culegerii câtorva impresii din regiuni romantice. Cine iubeşte mai mult aventurile de călătorie ca stu­denţii şi archeologii? Iată de ce am şi susţinut în articolul nostru Învăţături din Joia trecută, că e o fericire că la cârma auterisatei gazete din Sibiiu nu mai stă un Dedu par­care, fiind­că ne pomeniam cu un alt cas de „tradare naţională". De­ astă-dată, fireşte, nu mai erau liberalii şi şeful lor, cari tradau, ci un stat major conservator. Căci, cum amin­tisem, dl Tocilescu este un fruntaş con­servator şi apologet al dial Take Ionescu; dl Ştefan Greceanu un conservator băştinaş; dl Suţu, guvernator al Băncii Naţionale, tot conservator; dl Lahovary asemenea. Ei bine, ar fi fost un spectacol trist dacă se denunţau şi aceşti domni drept trădători, fiind­că sar fi produs fatal opinia, că fraţii noştri din Bucureşti sunt trădători cu toţii, fără deosebire de culoare politică. Vedeţi, fraţilor din Braşov şi Sibiiu, a ce absurdităţi ajunge logica voastră falsă, dacă ar fi să fiţi consecvenţi? Dar altul este momentul, vrednic de relevat în toate afacerea aceasta. Se ştie într’adevăr, că purtarea „ca­valerescului“, popor maghiar, sau cel puţin a corifeilor cari primiseră a conduce şi găzdui pe oaspeţii bucureştenî, n’a fost tocmai cavalerească. Oaspeţii au fost străjuiţi — şi numai în Ungaria se întâmplă ca oaspeţii să fia străjuiţi de jandarmi. Studenţii au fost culcaţi pe paie „ca soldaţii la manevră* — cum zice „Gazeta Transil­vaniei*. La gară nu erau întimpinaţî de nimeni. Şi dacă n’ar fi fost somptuosul banchet al baronului Kun, sermanii escursio­­niştî ar fi rămas nişte rătăcitori beduini, neprimiţi în casa nimănui, străini şi de maghiari şi de Români. Şi nu ne mirăm de loc, căci escursioniştii au comis un şir întreg de greşeli. Lucruri de aceste se fac mai cu tact şi în deplină orientare. Dacă d-l Tocilescu ar fi cunoscut împrejurările sociale din împrejurimile pe cari voia să le vază, n’ar fi reflectat la nic un ajutor „cavaleresc“, ci s’ar fi adresat de a dreptul societăţii româneşti, care e ab­solut stăpână pe acele regiuni şi îi s’ar fi pus cu plăcere la disposiţie. Ţeara Haţegului e românească ca şi în trecut; avem acolo o pleiadă de distinşi advocaţi, preoţi şi învăţător, şi, fără a face politică, aceştia ar fi ştiut să primească pe fraţii din Bucureşti. Nu era vorba de agi­taţii, nici de propagări de idei daco române, ci de­ o simplă escursie ştiinţifică, prin ur­mare d-l Tocilescu, autorul „Daciei înainte de Romani“, trebuia să vie la Daci, şi nu la Huni, — dacă e să vorbim în termini istorici — şi suntem siguri că nici guver­nul nostru n’avea sâ-i facă dificultăţi mai mari, decât cele ce i-a făcut. Ne închipuim că ar fi fost o caldă îmbrăţişare între locuitorii autochtoni al regiune! din giurul Sarmisegetusel şi între locutorii de pe malurile Dâmboviţei, un moment frumos, poetic, dar fără nici o consecinţă dasastroasă pentru bunele relaţii ale celor două state învecinate. Iată pentru ce, din motive pur etice, sentimentale, de­­saprobăm resoanele d-lui Tocilescu şi dăm dreptate fraţilor noştri din Deva şi Haţeg de-a fi supăraţi. Dar încolo — habeat sibi! E un incident aşa de bagatel, încât în curând va fi uitat, şi Europa va întră în liniştea ei de mai ’narate. Nr. 120

Next