Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1911 (Anul 1, nr. 1-26)

1911-01-01 / nr. 1

Pag. 2 crul acesta. Fireşte, Apponyi şi ceialalţi to­varăşi ai săi s’au gândit, la alcătuirea aces­tei legi, numai la maghiarizarea poporului românesc. Noi am făcut ce am putut şi din să-­­­răcia noastră am ridicat plăţile învăţătorilor­­ şi am reparat şcolile unde am putut. Dar nu am putut face pretutindeni îndestul le­gii. Şcolile aceste apoi au fost închise şi au trecut la stat sau la comună. Dar iată ce se întâmplă acum. In cer­cul Murăş-Ilia, spre pildă, din 37 şcoli nu­mai 11 au rămas şcoli confesionale româ­neşti, celealalte au fost închise şi date co­munelor, fiindcă încăperile ei au fost nesă­nătoase, cum spun mai marii. Şi ce-au fă­cut aceşti mai mari ai administraţiei? Au închiriat aceleaşi şcoli nesănătoase pe câte 6 ani şi urmează să înveţe copiii de şcoală în aceleaşi încăperi. Până ce şcolile au fost ale noastre, româneşti, erau nesănătoase, dar îndată ce au trecut în mîinile administraţiei ca prin farmece au ajuns sănătoase, fără să se fi făcut cea mai mică reparaţie! Iată cum se măsoară la noi dreptatea! * Nou guvern în Austria. Guvernul din Austria, în fruntea căruia a stat ministrul­­preşedinte baronul Bienerth, neputându-se în­ţelege cu partidele multe din parlamentul aus­triac, a fost nevoit să abzică. Maj. Sa a pri­mit abzicerea şi l-a însărcinat tot pe baronul Bienerth să alcătuiască noul guvern. După consfătuiri îndelungate, a reuşit să-l alcătuiască din nou. Miniştri în parte au rămas tot cei vechi, afară de câţiva inşi. Precum se poate vedea de pe acum, nici acest guvern nu va avea vieaţă lungă, pen­­trucă numai oamenii dela cârmă s’au schim­bat, dar felul de cârmuire a rămas tot cel vechiu. Guvernele din Austria, ca şi cele dela noi, fac numai politică de tîrguieli, fără să împace popoarele prin vindecarea rănilor cari dor. Idea naţională a ajuns să stăpâniască toată politica din Austria. Pace adevărată nu se poate fi decât făcându-se pace naţională în­tre popoare, dându-se fiecărui popor dreptu­rile ce i­ se cuvin în măsura numărului şi al culturii sale. * Camera deputaţilor, după şedinţe de aproape 3 săptămâni, a primit proiectul de lege despre convenţia comercială cu Ser­bia, prin care se orînduieşte ce fel de măr­furi şi cîte mărfuri pot fi aduse din Serbia la noi şi de la noi în Serbia, şi cîtă vamă să se plătiască după ele. Miercuri s’a început consfătuirea asupra u­­nei noi legi, prin care se prelungeşte dreptul băncii austro-ungare de-a da bancnote. Opoziţia ungurească a ameninţat că nu va lăsa să se voteze legea aceasta. Pînă acum însă nu se prea arată că ar fi în stare să împiedece votarea ei. Cea ce fac acum în parlament e numai spor nefolosi­tor de vorbe. Unde au rămas făgăduielile opoziţiei şi ale guvernului despre votul obştesc ? Aceasta ar trebui s’o ceară deputaţii, dînd drepturi milioanelor prin cari şi de la cari trăieşte ţara întreagă.* Nou guvern în România. Din Bucureşti ni­ se scrie că Marţi, dl ministrul-preşedinte Ion Brătianu a înaintat Regelui Carol abzice­rea guvernului în fruntea căruia a stat. Guvernul acesta, alcătuit din fruntaşii parti­dului liberal din România, a ajuns la putere în Martie 1907, după isbucnirea răscoalelor ţărăneşti, pe cari le-a potolit în scurtă vreme, aducând câteva legi, prin cari se uşurează soarta ţărănimii. In fruntea noului guvern e dl Petru Carp. In curând se vor face alegeri noi pentru parlamentul din Bucureşti. TRIBUN­A­ POPORULUI Umblând prin sate. De Ion Agîrbiceanu. In vara trecută s’a oprit în satul nostru un domn care fugea pe roată. Era prăvos şi obosit. Cât ce-a sărit de pe maşina lui, începu să-şi şteargă sudoarea. Era înalt, bine zidit, şi după faţa lui bălană şi ochii albaştri, gâciau că-i neamţ. Răzmându-şi roata de tulpina unui nuc bătrân, şezu pe laviţă, sub nuc, la umbră, şi începu să răsufle adânc. Vr’o câţiva oameni ne strânserăm în jurul lui. — Vii de departe, domnule? îl întreabă unul. — Vin dintr’un sat. Aici iar e sat. Nu? Și ne privi ciudat din ochii săi albaştri. — Vezi bine că-i sat. — Eu — începu el mai potolindu-şi fer­­binţeala, — eu călătoresc pe maşina asta de şase săptămâni. Vin de departe. Eu stau în­­tr’un oraş mare. Am văzut multe de toate în drumul meu, dar ceea ce m’a izbit mai tare şi mi-a dat mereu de gândit, e că drumul meu ori cum l-aş cârmuî tot prin sate trece. Abia am întâlnit două orăşele. Ştiţi domnia­­voastră — ne întreba el privindu-ne ciudat — ce însamnă asta? Insamnă că puterea ţării noastre zace în sate. In sate, pentrucă satele străjuesc în tot întinsul ţării, satele alcătuiesc, în partea ei cea mai mare ţară. Dumnea­voastră, pentru că locuiţi mereu la sate, poate că nu înţelegeţi încă adevărul acesta. Şi deşi toate puterile ţării sunt grămădite în câteva oraşe, ţara o alcătuieşte poporul de la sate şi nu cel de la oraşe. Pentrucă în sate trăiesc milioanele de oameni, iar oraşele abia dau sute de mii. Străinul tăcu şi în răcoarea nucului îşi scoase tabacherea şi-şi răsuci o ţigară. Ne gândiam noi, pe când el cu degetele lungi, osoase, îşi răsucia ţigara. Bine că noi, sătenii, suntem mulţimea, asta va fi adevărat, dar noi mai ştim că toată cârmuirea ţării se face din oraşe, fără ca să se întrebe aşa de mult voia mulţimei, a ţării. Ne gândiam: iată de pildă noi. Ne muncim pământul, ni-l urăm, ni-1 frământăm o viaţă întreagă, şi din vreme în vreme ne trezim numai cu nouă legi, cu noui biruri, pe cari ni­ le aruncă cei dela cârmă, cei de la oraşe, fără să bănuim nimic, fără să ştim. Ne gândiam: dacă noi am fi ţara, nu s’ar face nimic fără de ştirea şi voinţa noastră. Omul nostru trase de câteva ori din ţi­gară şi mirosul tăbacului scump se împrăştie ca o mireasmă în umbra nucului. Apoi zise: „Eu am trăit până acum la oraş. Acolo am văzut lumina zilei, acolo am învăţat la şcoli, şi tot acolo m’am aşezat ca om căsătorit. Ce credeam eu pân’acum, până în vara asta? Credeam că tot ceea ce se face în oraş, mai ales tot ceea ce se face în dieta ţării din capitală, e bine făcut. Cre­deam că domnii aceia mari cari alcătuesc le­gile ţării, cari cârmuesc popoarele sunt atot­puternici. Credeam că ei sunt ţara. Şi mai credeam că tot ceea ce fac, fac bine. Dar în vara asta ce m’am gândit? fiaid’ să mai ies şi eu din larma asurzitoare a oraşului, din aerul nesănătos, plin de putregai parcă, şi hai să fac o călătorie la ţară, în larga ţară, în aerul curat, sub lumina binefăcătoare a soarelui. Nu cu trenul, pentrucă în tren dai de acelaş aer închis, de acelaş miros cunoscut. Mi-am luat roata asta, ş’am pornit. Şi n’am făcut patru chilometri dela oraş, ş’am văzut alt cer, altă lume şi alţi oameni. Am văzut cerul mai înalt, mai blând şi mai senin. Am văzut o lume largă, nesfârşită par’că, şi’n lumea asta, pe pământul ăsta nou am văzut oameni cu totul deosebiţi de aceia pe cari i-am lăsat în oraş. Ori pe unde am trecut, am văzut câmpii largi, înverzite, unde păşteau vitele albe, ori munţi înalţi acoperiţi de păduri bă­trâne. Am văzut pretutindenea lucind în soare brazda proaspătă, ori fiarele lucii ale plugu­rilor. Am văzut lanurile grele de sămănături, ş’am ascultat şuerul grăbit al secerilor, ori cântecul domol al coaselor. Şi am privit cu băgare de seamă la oamenii cari păzeau ci­rezile de vite, la oamenii cari coseau, la cei cari secerau, la cei cari arau ogoarele. Şi am văzut multe feluri de porturi, multe feluri de feţe, chiar limbi am auzit deosebite din gura lor. Dar în fiecare din ei am cunoscut acelaş chip de om, cu totului deosebit de-al orăşa­­nului pe care l-am lăsat în urmă. Am cunoscut în fiecare din ei, ca şi acum în dumneavoastră, chipul celui mai adevărat şi mai de frunte muncitor şi susţinător al ţării. Pentru că l-am văzut pretutindenea. Pe cutare domn mare, sau mare fabricant îl poţi afla cu greu, în cutare palat şi la atâtea ceasuri. Pe plugarul de la sate îl afli la tot pasul, ori unde ai merge, în ori­ce colţ de ţară, şi-l poţi ve­dea în fiecare clipă. Şi după ce am văzut lucrul acesta şase săptămâni, şi ştiu că l-aş vedea să călătoresc anul întreg, m’am gândit: Măi, că nu-i lumea aşa­ cum mi-am gândit-o eu. Cel mai tare nu-i cutare domn, care aduce legea şi porunceşte, cel mai tare e acela, care stăpâneşte ţara în lung şi lat. Cel mai tare e poporul dela sate, sunt milioanele dintr’o ţară. Pentrucă chiar o lege adusă de cei mari ce ar folosi, ce preţ ar avea, dacă ar urma-o să zicem numai oră­şenii? N’ar avea nici o putere şi n’ar preţui nimica. Să pomenim numai două legi: a dă­rilor şi a miliţiei. Dacă de pildă într’un caz de războiu ar asculta de lege numai orăşenii, iar milioanele dela sate ba, ce oaste s’ar putea aduna? Aproape nimica. Mulţimea regimente­lor o alcătuiesc ficiorii satelor, ficiorii tuturor satelor, ficiorii ţării. Şi dacă am ajuns odată la gândul acesta, am mers şi mai departe şi mi-am zis: Dacă acesta e adevărul, dacă pu­terea cea mare a unei ţări se razim­ă în rân­dul cel dintâi pe milioanele sătenilor, cum cu­tează în vr’o ţară să fie oameni de aceia, cari să cârmuiască după bunul lor plac sau după placul unor bogătaşi? Cum se poate ca chiar atunci, când poporul sătean se trezeşte şi el şi-şi cere legi­­drepte, adică drepturile sale, să se facă ca şi când nu mar auzi? Cum de nu văd, că dacă ei, cei mari, se pot plimba prin ţară liniştiţi, liniştea aceasta le-o dă nu­mai faptul, că umerii zdraveni, milioane de umeri, razimă o ţară? Şi mi-am răspuns: nu văd, nu cunosc că tăria e în mulţimea ţării, pentrucă cei mai mulţi nu cunosc această mulţime, cum n’am cunoscut-o nici eu. Mulţi din cei mari abia s’au pogorît odată la ţară, odată la sate, în viaţa lor. Ei strătăie ţările în goana maşinelor de foc, în zborul automobilelor, poposesc în hotele pompoase, şi cred că asta e ţara, cred c’aci se mărgineşte puterea ţării. Şi ei nu ştiu că tot ce admiră, că tot din ce trăiesc e nu- Nr. 1 — 1911

Next