Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)

1911-07-03 / nr. 27

Pag. 2 ungureşti. Şi nu ne vom mira de va veni şi o astfel de poruncă. ‘Numai cât aţi isprăvit-o, măriile voastre. Sunteţi săcătuiţi şi nu mai ştiţi pe ce să puneţi mâna. Când te acaţi şi de astfel de mijloace, ca să-ţi zideşti casa, e semn că edificiul începe să se surpe. Când nu mai ai material şi pui noroi în loc de cărămidă, nu-i mai nădejde să poţi zidi. Noi aşteptăm să ajungeţi odată, cât mai repede, pe culme.» Nu ne mai temem de nimic. Fiindcă ştim că are să urmeze, după atâta suis, coborîşul. Un învăţător român. Săptămâna politică. In numărul din Dumineca trecută am publicat, la ştirile zilei, o mică informaţie, la vedere fără mare însemnătate. Un plugar român din Şeica-mare, comitatul Târnaveimari, s-a dat la târg cu un locuitor Sas să-i cumpere un petec de vie. Sasul i-a cerut 40 coroane pe bucăţica de pământ, preţ ,pe care i l-a dat numaidecât Românul. Sasul, însă, a amânat încheierea târgului, ca a doua zi să-i ceară 50 de coroane, mai apoi, după ce Românul s’a învoit să-i dea şi acest preţ,i-a cerut 60, apoi 80 coroane, ca pe urmă să-i comunice că nu-i poate vinde via nici cu acest preţ, fiindcă nu-l lasă preotul să cedeze pământ la străin de neamul lui. Şi bucăţica de vie a vândut-o, mult mai ieftin, unui connaţional. Lupta pentru pământ e mai înteţită în statele agricole, între cari ocupă loc de frunte Ungaria. Lipsa de mari stabilimente industriale, de fabrici cari dau de lucru la mii de braţe muncitoare — reduce la noi şi în alte ţări agricole cea mai însemnată parte a păturilor de jos la traiul pe urma rodului pământului muncit. Ţăranul îşi munceşte pământul; el îl ară, îl samână, şi tot el seceră şi adună roadele, reducând cheltuielile la cât mai puţin. De aceea la noi nici nu se observă goana nebună a locuitorilor de la ţară spre oraşe; de aceea la noi creşterea populaţiei de la oraşe nu e mai mare decât sporul firesc ce nu-l prezintă naşterile faţă de cazurile de moarte. Ungaria are azi un singur oraş cu o populaţie de aproape un milion şi un singur oraş (Seghedinul) cu ceva peste 100 de »Du-te înapoi şi mai întreab-o odată. Să se gândească bine, că poate o fi ajutat niscaiva dobitoace, dacă pe oameni i-a urît atâta.« Şi iar porni copilaşul la drum şi când ajunse la poarta iadului bătu : cioc, cioc, cioc: «Mamă, gândeşte-te bine, că poate vei fi ajutat niscaiva dobitoace, dacă pe oameni i-ai vrăjmăşit» Şi ţinu mult tăcerea adâncă, până ce glasul mamei tremură încet, încât abia fu auzit. «Da. Am făcut un singur bine cât am vieţuit pe pământ! Era o iarnă geroasă, că de fierbea oala pe partea despre foc, îngheţa pe partea cealaltă. Eu periam nişte fuioare de cânepă. Şi în tinda casei erau câţiva pui de pisică, şi tremurau de frig Mi-a fost milă de ei şi i-am învelit în puzderiile curăţite de pe fuioare. Atâta bine ştiu că am făcut!» Şi, dacă auzi domnul ce fel de bine făcuse bătrâna, făcu un semn şi pe dată stete înainte-i o grămadă de puzderii cari străluceau ca argintul, împleti apoi din ele o funie şi o dete copilului. «Du-te la uşa iadului, lasă un capăt al funiei înăuntru şi să scoţi afară pe mamă-ta şi pe păcătoşii cari s’or mai prinde de ea.« Se deschise uşa împărăţiei întunerecului fără de fund şi copilaşul lăsă înăuntru funea care strălucea ca şi cum ar fi fost împletită din razele lunii. Mama se apucă îndată de funie şi odată cu ea mii de păcătoşi îşi încleştară mânile pe ea şi de picioarele acestora se apucară alţii, aşa încât se făcu un lanţ de păcătoşi nesfirşit. Copilul trase de funie şi i se păru că nu atârnă nimic de el, unii locuitori. La noi majoritatea covârşitoare a populaţiei trăieşte după pământ şi n’are ce căuta în oraşe, cari nu-i oferă destulă siguranţă pentru câştigarea pânei de toate zilele. Mai îndrrjită e însă lupta aceasta pentru pământ în ţările locuiţii de mai multe neamuri. Aici lupta pentru pământ e şi o luptă pentru existenţa naţională. Pământul adună fiii de acelaş neam şi-i ţine strânşi în jurul vetrei strămoşeşti, pe când lipsa lui îi risipeşte în măsură mai mare sau mai mică. In Ardealul nostru muntos, locuit de trei neamuri, lupta aceasta prezintă pentru noi un interes deosebit; în rândul întâiu lupta ce se dă între Români şi Saşi. Mâna cea de oameni, veniţi cu câteva sute de ani înainte în mijlocul nostru, şi-au ştiut păstra prin cursul veacurilor, sprijiniţi de drepturi nespus de mari, date lor de Regii ungari, naţionalitatea lor. Un mic ostrov săsesc într’o întinsă mare românească, acest popor săsesc şi-a ştiut apăra fiinţa sa naţională prin o consolidare conştientă a forţelor sale economice. Au trebuit să treacă veacuri întregi până ce poporul nostru a reuşit să cucerească câteva sate prin numărul său cotropitor. De partea noastră, însă, lupta niciodată, — cel puţin până în prezentul apropiat — n’a fost o luptă conştientă, cum a fost conştientă apărarea lor. Ne-o dovedeşte aceasta în deplină măsură şi cazul de la Şeica-mare. Dacă un Sas e nevoit să se despartă de o bucăţică a moşioarei sale, politica naţională săsească cere ca bucăţica aceasta de pământ, fie cât de neînsemnată, să nu treacă în mâni străine. Şi ascultând de preotul său care propagă acest principiu naţional, Sasul dela Şeica-mare n’a vândut pământul său Românului, ci l-a dat unui connaţional al său — pe un preţ mult mai mic decât ar fi primit dela Român. Cazul acesta dela Şeica-mare nu e un caz unic. Aşa fac Saşii pretutindeni, în mod conştient şi sistematic. „Nimic la streini, nimic dela streini!“e lozinca lor pe care ascultându-o în cursul veacurilor au ştiut să rămână şi azi ce-au fost mai înainte: Saşi. Oare n’ar fi vremea să împrumutăm şi noi dela ei lozinca aceasta a sprijinului împrumutat ? Căci să nu uităm că mântuirea numai prin noi înşine poate să ne vină! * „TRIBUNA POPORULUI“ Nr. 27 - 1911 Mama ieşi cea dintâi şi când îşi văzu copilaşul cum trăgea funea de care se ţinea mulţimea de păcătoşi, nici nu-l îmbrăţişă măcar, ci îi sări într’ajutor. Şi amândoi scoaseră pe nenorociţi la lumina cea vecinică. Cei liberaţi din iad căzuseră cu feţele la pământ şi glasurile lor se înălţară, ca cel mai frumos cântec de preamărire, din câte se îndreptaseră vreodată cătră Atotştiutorul. Funia de puzderii de cânepă, care strălucea ca împletită din razele lunii, se destrămă, apoi se ridică şi se întinse de la o margine până la ceealaltă a bolţii cereşti. Şi până azi, lumea întreagă îşi aduce aminte, când o vede strălucind pe cer că milioane a scos la lumina cea vecinică, pentru un bine mic, mic de tot. Şi nu-i mai zice nimeni funia robilor, ci calea robilor. Negustori, industriaşi, meseriaşi români. Ziarul nostru a hotărât publicarea unui tablou statistic al tuturor negustorilor, industriaşilor şi meseriaşilor români din Ungaria. Adresăm deci, tuturor celor interesaţi rugămintea să ne comunice cât mai în grabă numele firmei, oraşul şi strada unde se găseşte atelierul sau prăvălia lor. „TRIBUNA” Adunări poporale. Partidul nostru naţional-român a ţinut şi săptămâna aceasta două mari adunări poporale. Una la Iablaniţa, (Duminecă, în 9 Iulie), alta la Boviciu, (Mercuri în 12 Iulie). Ca şi la adunările poporale de la Lugoj şi Orăştie, ţărănimea noastră a dovedit şi aici că ţine cu dragoste la neamul din care a eşit şi cu miile au venit ,să asculte glasurile conducătorilor coborîţi în mijlocul poporului. La amândouă adunările, vorbitorii au lămurit ţărănimea noastră despre starea politică de azi, arătând noile păsuri ce ne vin din partea guvernului unguresc, care în loc să ne dea votul universal, de atâtea ori făgăduit, ne aduce numai sarcini nouă prin legile militare. La aceste adunări ale Bănăţenilor vorbitorul de frunte a fost dl Dr. Vlad, fostul deputat al Orăştiei, care a fost purtat de bravii noştri ţărani pe braţe. * Maj. Sa la manevrele mari. Din Eperjes se comunică, că profetul (fişpanul) a primit de la cancelaria curţii înştiinţarea, că lamanevrele ce se vor ţinea pe teritoriul acestui judeţ (comitat) va lua parte şi Maj. Sa. Sosirea regelui a fost anunţată pe 12 Septembre. De la Eperjes regele va pleca cu automobilul la Felsővizköz unde se află cartierul general al statului major. Din acest prilej, prefectul a luat toate măsurile trebuincioase, ca podurile pe cari le va parcurge automobilul regal să fie întărite, iar drumurile reparate.* »Honvezimea...« înainte cu câţiva ani, armata »naţională« săvârşise la Pănade, lângă Blaj, un îngrozitor măcel — rănind, fără orice vină, o seamă de Români paşnici. Acum vine ştirea despre o nouă »vitejie« a unui membru al acestei armate In oraşul Trencsén al fericitei şi cultei noastre patrii, un ofiţer eşit din academia Ludovica, un honved va să zică, unul de felul celor dela Pănade, un reprezentant al armatei naţionale ungureşti, s'a năpustit zilele trecute asupra unui om, tare’l făcea atent că-i strică legumele dacă trece mereu printre straturi, şi l-a bătut până la sânge cu latul săbiei. Călătorul şi Stejarul. Un călător, trecând pe un drum a văzut un stejar bătrân şi umbros. Fiind obosit de drum, s-a adăpostit supt el, culcându-se cu faţa în sus. Uitându-se prin arbore, a văzut nişte vreji de dovleac, care se agăţaseră de crăci şi făcuse dovleci pe sus. Omul, văzându-l, se gândeşte şi zice: „Nu a făcut bine Dumnezeu cu acestea. Trebuia ca stejarul să aibă fructele ca dovleacu, iar vrejii ca ghinda.« Dar, gândindu-se aşa, o ghindă se porneşte de sus şi îl loveşte drept în nas, umplându-l de sânge. Călătorul sare în sus şi zice: «Prost mai sânt eu ! Dacă era să fie fructele acestui pom ca dovleacul şi-mi cădea unul, apoi aici pe loc mă omora.* Şi, sculându-se călătorul, a plecat gândindu-se, că Dumnezeu le-a făcut toate la locul lor, şi nimeni nu e bine de-a rîvni la ceia ce a făcut Dumnezeu, C. N. Petrescu.