Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)
1911-12-04 / nr. 49
Anul I. Arad, Duminecă, 4(17 Decemvrie 1911 Nr. 49 Abonamentul! Pe un an ... 4 Cor. I Pentru Romănia şi America. Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an ... 10 cor. Un număr -4- f'll ori. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: Strada Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Cursuri de analfabeţi Circulara I. P. S. mitropolit de la Sibiiu în chestia cursurilor de analfabeţi a avut darul de a stîrni o oarecare discuţie în jurul marei chestiuni a desrobirii maoseor din împărăţia întunerecului. înaltul prelat, îngrijat par’că de răspunderea cea mare pentru neştiinţa majorităţii fiilor săi sufleteşti, pune această răspundere în mânile acelora cari au atingere mai nemijlocită cu massele analfabeţilor, în a preoţilor şi învăţătorilor, pe cari îi obligă să înfiinţeze cursuri de analfabeţi. Acum câţiva ani s’a pus la noi întâia oară în discuţie acest lucru. Toată lumea era de părerea că starea noastră e o stare de cea mai mare nefericire. Analfabetismul era socotit de cea mai mare pacoste de ordin cultural, iar alfabetismul ca o stare de necondiţionată fericire. Şi în acest punct trecusem de la o margine la alta: de unde până aci nici grijă nu aveam de massele analfabete, acum, deodată, ne-a apucat o grijă sentimentală de soarte a lor în ce priveşte cultura. In opinia noastră publică străbătuse oarecum conştiinţa că învăţându-i pe oameni scrisul şi cetitul, îi scapi de cel mai mare rău. In avântul de atunci se uitase că scris-cetitul e numai un mijloc foarte relativ al culturii şi că dacă el nu va merge mână în mână cu o acţiune culturală largă, el va fi mai curînd spre răul poporului. Deci nu neapărat alfabeţi, ci,m cea mai strînsă legătură cu cursurile de analfabeţi, cursuri de cultură potrivită cu trebuinţele sufleteşti şi trupeşti ale poporului! Da, e o nenorocire a lăsa neînvăţat măcar şi numai un om care are dispoziţii spre învăţătură, dar în acelaş timp, e o crimă a-l scoate pe un om din atmosfera patriarhală, în care el se simte foarte bine, şi a nu-i da în schimb decât nişte mijloace seci, cari, nepuse în serviciul direct al unei culturi sufleteşti mai înalte, nasc mai curînd nemulţumiri şi sguduiri păgubitoare. Mai bine sate de analfabeţi în frica lui Dumnezeu , conduse de preoţi-părinţi, decât sate de alfabeţi cari să-şi pue cunoştinţele în slujba tuturor relelor şi răilor. Stăruim asupra acestui lucru din motivul că el n’a fost amintit în circulara din chestiune deşi e de importanţă cu mult mai mare decât însăşi chestia analfabetismului luat în înţelesul mai restrâns al cuvântului. Acelora cărora li-s’a impus datoria de a conduce cursuri de analfabeţi, în adevăr, li-s’a dat numai ideia, dar nu li-s’a arătat nici adevărata însemnătate a ei şi nici mijloacele cari duc la realizarea aceleia. In arhidieceza Transilvaniei, unde consistorul a dat mai mare atenţie cursurilor de analfabeţi, s’a pus ce e drept, în discuţie în toate conferinţele învăţătoreşti din anul 1908 tema: Care este calea cea mai potrivită pentru instruirea adulţilor, dar rezultatele acestor discuţii au rămas necunoscute. Este, deci, neapărat necesar ca după ce învăţătorilor şi preoţilor li se impune să lucreze în dar, să li se dea cel puţin mijloacele trebuincioase pentru a putea lucra, să li se dea o îndrumare temeinică. Se poate lua în acest punct exemplul dela alţii pe acest teren. O societate culturală din Budapesta, într’o circulară din Septemvrie a. c. dă lămuriri până în cele mai mici amănunte cu privire la organizarea şi la conducerea cursurilor de analfabeţi şi îndrumă acei învăţători, cari n’au încă experienţa necesară, ca să ceară, în mod gratuit, dela ea o „împărţire a materialului de propus”, după care să propună apoi. Tot aci se aduce in cea mai strînsă legătură propunerea literelor cu prelegerile poporale, cari pe de-o parte au menirea să lărgească cunoştinţele ascultătorilor , alfabeţi şi analfabeţi deopotrivă, iar pe de alta să-i facă să înţeleagă însemnătatea cărţii şi să o iubească. Conducătorii de astfel de cursuri au datoria să ţie, din Noemvrie până în Martie, în fiecare săptămână cel puţin o prelegere poporală. Subiectele acestor conferinţe iarăşi sunt date de însuş societatea, care a pus Povestea Romăniţei, De Ion Dragoslav. Romăniţa e o floare ce creşte pretutindeni: pe câmp, în grădini şi livezi. Aşa că cine nu ştie cum e romăniţa, creşte ca din pământ, fără să o samene nimeni, ca toate florile sălbatice, şi miroase tare în felul pelinului; e bună de ceai iarna pentru tuse şi receli. Mama mea anume strângea floare de soc, de tei şi de romăniţă pentru iarnă. Şi ani de zile am beut ceai din florile acestea, dar învăţai şi povestea romăniţei Mama ne-a spus-o, şi asta într’o seară de iarnă, pe când nu era acasă decât eu, mama, mâţa şi cânele Hector: — patru inşi din cari numai eu trăiesc şi care singurul am înţeles povestea. O fi înţeles-o şi Hector şi mâţa, căci şi ei erau de faţă, dar e vorba că numai eu pot zice că am ascultat-o, căci o şi scriu. Era târziu: afară ningea şi omătul era mare. In casă era o căldură aşa de apăsătoare că geamurile păreau nişte obraji pe cari curg şiroaie de lacrimi cu deznădejde. Şi era tăcere: mama tou-cea, suită pe nişte perne, pe pat. Eu scriam, pe când mâţa cu picioarele de dinainte puse cruciş sub ea se uita la mine ca şi cum s’ar fi minunat că ştiu carte. Singur pomenitul Hector şedea pe nişte ţolice lângă vatră şi pufnea ca un om care nu zice nimic, dar cu mintea lui întoarce lumea ca pe o buburuză. Deodată mama rupe liniştea şi grăieşte: —„Ionică, beai tu ceai ? — Cum nu, îi răspund. — De romăniţă, nu aşa ? — De ce vreai! — De romăniţă zise ea, că am mai multă.” Şi mama repede sări jos şi ducându-se la nişte tăfâlci, ce erau atârnate ca nişte guşe în nişte cue de după horn, luă una şi puind nişte flori albe uscate în ulcică, o umplu cu apă şi o împinse în jarul din sobă. „Vezi, mi-am zis, eu, în gând ca ispitit; de toate florile am întrebat eu pe mama, dacă au poveste şi numai de romăniţă nu”. Şi îi grăi: „Mamă, oare şi romăniţa o fi având povestea ei ?" — Ca toate florile. — O ştii ? — Să mi-o amintesc. Şi mama suindu-se iar pe perne, îşi luă furca și fusul și udând cu gura firul de caca’, sfir, sfîr, fusul prinse a se învîrti, caerul a curge pe fus și eu nu mai puteam de nerăbdare. Deodată numai ce aud o sfîrîială în sobă. — Fuga, zise ea, că a dat ulcica în foc. Repede sării și o dădui de o parte. — Amu, vorbi dânsa, până mi-oi aminti de poveste, tu fă ceaiul şi dă-mi şi mie o ulcică. La vorba asta, manile şi picioarele mele se iuţiră ca şi ale unei fete mari, când îi vin peţitorii, doar, doar, oi face pe mama să-mi spue mai de grabă povestea, şi cât ai număra o sută şi pusei mamei o ulcică cu ceai în mână, şi eu cu una mă sun pe şesul cuptorului. Şi mama, horp, horp,bând ceaiul, începu povestea: „Apoi a fost odată un împărat şi o împărăteasă,cari n’au avut copii multă vreme. Ba împărăteasa credea că n’are să mai aibă.Când, într’o vreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu cu sf. Petru. — Petru, uitându-se la casele împărăteşti, vorbi: — „Doamne, ce o fi de oamenii ăştia că nu au băieţi?” Dar Dumnezeu glăsui: — „Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată cum n’a mai fost nici n’are să fie pe lume de frumoasă, da să-i pui« numele Romăniţa”. Şi preasfinţii trecură în colo. Dar oşteanul, care şedea de strajă la poartă Şi tocmai era pe vremea când înfloresc crinii, auzise şi repede şi fugi la împărăteasa de-i spuse, împărăteasa, bucuria ei, şi dădu ordin ca să culeagă în fiece dimineaţă rouă din paharele crinilor şi frunzele pelinului. Şi, aşa, strînse un pahar de rouă şi-l bău. Minune: la nouă luni născu o fată cu faţa albă ca şi crinul şi perişorul ei mirosea ca pelinul şi îi puse numele Romăniţa. Şi Romăniţa crescu mare. Dar fetei nu-i plăcea lumea, nici petrecerile, nici să o vadă cineva şi ora albă, albă, ca şi crinul şi părul îi mirosea ca pelinul. Insă îi plăceau florile, că toată ziua nu îngrijea decât de ele şi, ce dar avea că, pe toate le înţelegea ce vorbesc. Şi fata crescu de 18 ani, şi Craii începură a curge în peţit. Fata îi primea pe toţi, le vorbea, iar când ei aduceau vorba de măritiş, fata le spuneasă nu-şi mai bată capul că au să fie nefericiţi. Vorba îi înspăimânta şi plecau şi nu mai veneau. Şi, vorba asta se împrăştie în toată lumea şi, cu vremea, nu mai veni nici un peţitor. Asta scârbi mult pe părinţi şi începură să o probozească. Cu toate astea un fecior de împărat tare de departe, nu sedădu mâhnit de cele ce auzise despre fată şi se porni şi el în peţit. Iarăş vorbă cu fata. Fata a râs, a glumit cu flăcăul, însă când