Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)

1911-12-04 / nr. 49

Anul I. Arad, Duminecă, 4(17 Decemvrie 1911 Nr. 49 Abonamentul! Pe un­ an ... 4 Cor. I Pentru­ Romănia şi America. Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an ... 10 cor. Un număr -4- f'll ori. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: Strada Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Cursuri de analfabeţi Circulara I. P. S. mitropolit de la Si­­biiu în chestia cursurilor de analfabeţi a avut darul de a stîrni o oare­care discu­ţie în jurul marei chestiuni a desrobirii maoseor din împărăţia întunerecului. înal­tul prelat, îngrijat par’că de răspunderea cea mare pen­tru neştiinţa majorităţii fii­lor săi sufleteşti, pune această răspundere în mânile acelora cari au atingere mai ne­mijlocită cu massele analfabeţilor, în a preoţilor şi învăţătorilor, pe cari îi obligă să înfiinţeze cursuri de analfabeţi. Acum câţiva ani s’a pus la noi întâia oară în discuţie acest lucru. Toată lumea era de părerea că starea noastră e o stare de cea mai mare nefericire. Analfabetis­mul era socotit de cea mai mare pacoste de ordin cultural, iar alfabetismul ca o stare de necondiţionată fericire. Şi în a­­cest punct trecusem de la o margine la alta: de unde până aci nici grijă nu a­­veam de massele analfabete, acum, deo­dată, ne-a apucat o grijă sentimentală de so­arte a lor în ce priveşte cultura. In opi­nia noastră publică străbătuse oare­cum conştiinţa că învăţându-i pe oameni scri­sul şi cetitul, îi scapi de cel mai mare rău. In avântul de atunci se uitase că scris-ce­­titul e numai un mijloc foarte relativ al culturii şi că dacă el nu va merge mână în mână cu o acţiune culturală largă, el va fi mai curînd spre răul poporului. Deci nu neapărat alfabeţi, ci,­m cea mai strînsă legătură cu cursurile de anal­fabeţi, cursuri de cultură potrivită cu tre­buinţele sufleteşti şi trupeşti ale poporu­lui! Da, e o nenorocire a lăsa neînvăţat măcar şi numai un om care are dispoziţii spre învăţătură, dar în acelaş timp, e o crimă a-l scoate pe un om din atmosfera patriarhală, în care el se simte foarte bine, şi a nu-i da în schimb decât nişte mijloace seci, cari, nepuse în serviciul direct al unei culturi sufleteşti mai înalte, nasc mai cu­rînd nemulţumiri şi sguduiri păgubitoare. Mai bine sate de analfabeţi în frica lui Dumnezeu , conduse de preoţi-părinţi, de­cât sate de alfabeţi cari să-şi pue cunoş­tinţele în slujba tuturor relelor şi răilor. Stăruim asupra acestui lucru din mo­tivul că el n’a fost amintit în circulara din chestiune deşi e de importanţă cu mult mai mare decât însăşi chestia anal­fabetismului luat în înţelesul mai res­trâns al cuvântului. Acelora cărora li-s’a impus datoria de a conduce cursuri de analfabeţi, în adevăr, li-s’a dat numai ideia, dar nu li-s’a arătat nici adevărata însemnătate a ei şi nici mij­loacele cari duc la realizarea aceleia. In­­ arhidieceza Transilvaniei, unde consisto­­rul a dat mai mare atenţie cursurilor de analfabeţi, s’a pus ce e drept, în discuţie în toate conferinţele învăţătoreşti din a­­nul 1908 tema: Care este calea cea mai potrivită pentru instruirea adulţilor, dar rezultatele acestor discuţii au rămas ne­cunoscute. Este, deci, neapărat necesar ca după ce învăţătorilor şi preoţilor li­ se impune să lucreze în dar, să li­ se dea cel puţin mijloacele trebuincioase pentru a putea lucra, să li­ se dea o îndrumare temeinică. Se poate lua în acest punct exemplul de­la alţii pe acest teren. O societate culturală din Buda­pesta, într’o circulară din Septem­vrie a. c. dă lămuriri până în cele mai mici amănunte cu privire la organizarea şi la conducerea cursurilor de analfabeţi şi îndrumă acei învăţători, cari n’au încă experienţa necesară, ca să ceară, în mod gratuit, dela ea o „împărţire a materialu­lui de propus”, după care să propună apoi. Tot aci se aduce in cea mai strînsă legă­tură propunerea literelor cu prelegerile po­porale, cari pe de-o parte au menirea să lărgească cunoştinţele ascultătorilor , al­fabeţi şi analfabeţi deopotrivă, iar pe de alta să-i facă să înţeleagă însemnătatea cărţii şi să o iubească. Conducătorii de astfel de cursuri au datoria să ţie, din No­­emvrie până în Martie, în fiecare săptă­mână cel puţin o prelegere poporală. Sub­iectele acestor conferinţe iarăşi sunt date de însuş societatea, care a pus Povestea Romăniţei, De Ion Dragoslav. Romăniţa e o floare ce creşte pretutindeni: pe câmp, în grădini şi livezi. Aşa că cine nu ştie cum e romăniţa, creşte ca din pământ, fără să o sa­­mene nimeni, ca toate florile sălbatice, şi miroase tare în felul pelinului; e bună de ceai iarna pen­tru tuse şi receli. Mama mea anume strângea floare de soc, de tei şi de romăniţă pentru iarnă. Şi ani de zile am beut ceai din florile acestea, dar învăţai şi povestea romăniţei Mama ne-a spus-o, şi asta într’o seară de iarnă, pe când nu era acasă decât eu, mama, mâţa şi cânele Hector: — patru inşi din cari numai eu trăiesc şi care singurul am înţeles povestea. O fi înţeles-o şi Hector şi mâţa, căci şi ei erau de faţă, dar e vorba că numai eu pot zice că am ascultat-o, căci o şi scriu. Era târziu: afară ningea şi omătul era mare. In casă era o căldură aşa de apăsătoare că gea­murile păreau nişte obraji pe cari curg şiroaie de lacrimi cu deznădejde. Şi era tăcere: mama tou-cea, suită pe nişte perne, pe pat. Eu scriam, pe când mâţa cu picioarele de dinainte puse cruciş sub ea se uita la mine ca şi cum s’ar fi minunat că ştiu carte. Singur pomenitul Hector şedea pe nişte ţolice lângă vatră şi pufnea ca un om care nu zice nimic, dar cu mintea lui întoarce lumea ca pe o buburuză. Deodată mama rupe liniştea şi grăieşte: —„Ionică, beai tu ceai ? — Cum nu, îi răspund. — De romăniţă, nu aşa ? — De ce vreai! — De romăniţă zise ea, că am mai multă.” Şi mama repede sări jos şi ducându-se la nişte tăfâlci, ce erau atârnate ca nişte guşe în nişte cue de după horn, luă una şi puin­d nişte flori albe us­cate în ulcică, o umplu cu apă şi o împinse în jarul din sobă. „Vezi, mi-am zis, eu, în gând ca ispitit; de toate florile am întrebat eu pe mama, dacă au po­veste şi numai de romăniţă nu”. Şi îi grăi: „Mamă, oare şi romăniţa o fi având poves­tea ei ?" — Ca toate florile. — O ştii ? — Să mi-o amintesc. Şi mama suindu-se iar pe perne, îşi luă furca și fusul și udând cu gura firul de caca’, s­fir, sfîr, fusul prinse a se învîrti, caerul a curge pe fus și eu nu mai puteam de nerăbdare. Deodată numai ce aud o sfîrîială în sobă. — Fuga, zise ea, că a dat ulcica în foc. Repede sării și o dădui de o parte. — Amu, vorbi dânsa, până mi-oi aminti de poveste, tu fă ceaiul şi dă-mi şi mie o ulcică. La vorba a­sta, manile şi picioarele mele se iu­ţiră ca şi ale unei fete mari, când îi vin peţitorii, doar, doar, oi face pe mama să-mi spue mai de grabă povestea, şi cât ai număra o sută şi pusei mamei o ulcică cu ceai în mână, şi eu cu una mă sun­ pe şesul cuptorului. Şi mama, horp, horp,­­bând ceaiul, începu povestea: „Apoi a fost odată un împărat şi o împărătea­să,­­cari n’au avut copii multă vreme. Ba împără­teasa credea că n’are să mai aibă.Când, într’o vreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu cu sf. Petru. — Petru, uitându-se la casele împărăteşti, vorbi: — „Doamne, ce o fi de oamenii ăştia că nu au băieţi?” Dar Dumnezeu glăsui: — „Dacă îm­părăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată cum n’a mai fost nici n’are să fie pe lume de frumoasă, da să-i pui« numele Romăniţa”. Şi preasfinţii trecură în colo. Dar oşteanul, care şedea de strajă la poartă Şi tocmai era pe vremea când înfloresc crinii, auzise şi repede şi fugi la împărăteasa de-i spuse, împărăteasa, bucuria ei, şi dădu or­din ca să cu­leagă în fiece dimineaţă rouă din paharele cri­nilor şi frunzele pelinului. Şi, aşa, strîn­se un pa­har de rouă şi-l bău. Minune: la nouă luni născu o fată cu faţa albă ca şi crinul şi perişorul ei mi­rosea ca pelinul şi îi puse numele Romăniţa. Şi Romăniţa crescu mare. Dar fetei nu-i plăcea lu­mea, nici petrecerile, nici să o vadă cineva şi ora albă, albă, ca şi crinul şi părul îi mirosea ca peli­nul. Insă îi plăceau florile, că toată ziua nu îngri­jea decât de ele şi, ce dar avea că, pe toate le în­ţelegea ce vorbesc. Şi fata crescu de 18 ani, şi Craii începură a curge în peţit. Fata îi primea pe toţi, le vorbea, iar când ei aduceau vorba de măritiş, fata le spu­nea­­să nu-şi mai bată capul că au să fie nefericiţi. Vorba îi înspăimânta şi plecau şi nu mai veneau. Şi, vorba asta se împrăştie în toată lumea şi, cu vremea, nu mai veni nici un peţitor. Asta scârbi mult pe părinţi şi începură să o probozească. Cu toate astea un fecior de împărat tare de departe, nu se­­dădu mâhnit de cele ce auzise des­pre fată şi se porni şi el în peţit. Iarăş vorbă cu fata. Fata a râs, a glumit cu flăcăul, însă când

Next