Tribuna Poporului, ianuarie-martie 1912 (Anul 2, nr. 1-10)
1912-01-01 / nr. 1
Pag. 2 trist, va avea pentru noi un apus frumos, găsindu-ne pe o treaptă înaltă a suişului. Cu aceste gânduri le dorim tuturor abonaţilor şi cititorilor noştri de pretutindeni . An nou fericiţi Jubileul de zece ani al „Libertăţii“. Harnica gazetă de la Orăştie, Libertatea, cu numărul de Crăciun a împlinit zece ani de cinstită viaţă rodnică şi naţională din toate punctele de vedere. Din istoricul scurt care se publică cu acest prilej în coloanele ei ne înfiorăm încă odată de straşnica prigoană de care este învrednicită presa noastră din partea guvernelor ungureşti, dar în aceiaş vreme ne mărturisim încă odată că prin muncă nemărginită şi prin cinste naţională o gazetă românească de la noi poate să prindă şi prinde din ce în ce mai multe rădăcini. ,,Libertatea", ajunsă odată în proprietatea părintelui I. Moţa, acest luminat şi energic preot român, care nu numai că şi-a făcut totdeauna datoria lui naţională, dar prin munca lui stăruitoare a isbutit să trezească la o viaţă intensă naţională un întreg ţinut românesc, s-a adresat numai maselor noastre populare. Luminarea ţărănimii a fost singura şi frumoasa ţintă pe care şi-a ales-o „Libertatea” părintelui Moţa. Credem că toată lumea românească se asociază cu noi, când trimitem iubitei noastre surori în suferinţe şi nădejdi, călduroasele noastre urări de bine pentru toată vremea cât va munci în ogorul nostru naţional. # * Din Camera deputaţilor. Joi s’a ţinut, după sărbătorile Crăciunului, cea dintâiu şedinţă a Camerei deputaţilor. S’a urmat discuţia bugetului, luându-se în desbatere cel al ministerului de justiţie. Discuţia bugetului abia se va sfârşi înainte de luna lui Februarie. Simţea un adevărat deliciu când şorlicul porcului începea să se albească, spălat, ras, de meşterul Andrei, care schimba mereu cuţitele. Acum nu se mai ţin posturile ca mai demult. La mucenicul Ignat se îndulceau mulţi creştini chiar şi nevasta bădicului Stan. Insă dumnealui nu, că era postelnic mare. De altfel pentru el, care trăia cu lapte şi pas, postul era uşor, era chiar dorit. Peste vară aştepta cu nerăbdare Miercurea şi Vinerea, să soarbă o fiertură de post oţetită. Acasă, în postul Crăciunului, avea varză acră.Totuşi ziua aceea de Ignat era cea mai plină de ispite pentru bădicul Stan. Dumnealui era pătimaş după carnea de porc. — Mâncă şi tu bărbate, că unde vom merge noi, vei merge şi tu, îl îndemna nevasta aşezându-se la masă. — Pentru o mâncare nu le’o face gaură în cer, zicea meşterul Andrei. El şi nevasta bădicului mâneau cu poftă din friptura proaspătă. Mirosul acela blăstămat îl gâdilea chinuitor pe bădicul Stan. Dar îşi învingea slăbiciunea. Alţi oameni făceau mai de timpuriu proaspăta. Dar bădicul Stan lăsa grăsunul totdeauna până în ziua de Ignat, să-l despartă numai patru zile de Crăciun. Şi, zilele acestea, că erau numai patru, treceau cu mare silă. Părea că nu se mai sfârşesc, şi bădicul, până în ajunul Crăciunului seara, era veşnic mânios. In seara de ajun faţa lui se însenina, în colţul buzelor i se arăta un zîmbet care stăruia mereu acolo. Dumnealui aducea vin din pivniţă într’o cană verde, şedea după masă şi bea tăcând. Colindătorii intrau, cântecele melodioase umpleau casa, mulţumeau străinii şi nevasta lui Stan îi cinstea cu’n colac, o costiţă de porc, şi oamenii ieşeau şi veneau alţii. Canele lătra mereu în curte, cânii lătrau în toate curţile. Bădicul asculta mulţumit, îşi punea băieţii să-i colinde, le împărţea câte-un ban, câte doi, şi-i netezea pe cap. El se mişca din când în când pe scaun, privea ceasul din părete. Vremea trecea încet. Colindătorii veneau mai rari, copiii adormeau în păcete, se culca chiar nevasta bădicului. El, însă, tot mai neliniştit aştepta după masă. Dormiau toţi, se auzia răsufletul lor, se auzia ticăitul pendulei pe părete. Bădicul aştepta, privind, în restimpuri scurte, ceasul. Apoi când se bătea douăsprezece, bădicul Stan lua lumina, reşia în tindă, o punea pe masă. Dumnealui se strecura în curte, încuia portiţa, apoi intrînd, lua lumina de pe masă şi se furişa în cămară. Umbla tiptil, uşor. Nici n’ai fi crezut că omul acesta uriaş poate avea un pas atât de uşor. In cămară se apropia de cerata acoperită cu o pânză albă. Bădicul ridica pânza şi numai decât se împrăştia o aroamă îmbătătoare de colaci proaspeţi, aduşi cu ou. Bădicul lua un colac,îl punea subsuoară, apoi încet, ca o uriaşă pisică, urca scara care ducea în podul căşii. Aici bădicul se opria sub cartaboşii atârnaţi pe o rudă de lemn. Punea lumina jos, ochii lui clipeau, şi surîsul diin colţul gurii acum îi cuprindea faţa întreagă. Tăia din bunătăţile deasupra, îmbuca din colac, trecea dintr’un loc într’altul, tăind mereu şi mestecând cu deliciu. In orice noapte de ajunul Crăciunului ferestruţele podului dela casa lui Stan rămâneu multă vreme luminate, îndată ce trecea miezul nopţii. Târziu dumnealui se cobora, tot aşa de încet, intra tiptil în casă şi se culca, oftând de plăcere. Au trecut ani până ce nevasta i-a aflat năravul. Intâiu avu certe cu el, cu copiii, cu sluga: „Cine i-a mâncat jumătate din cârtaboşi ?” Bădicul se jura că el nu ştie, n’a văzut nimic, şi punea meret vina pe o mâţă de a vecinului. Nevasta avuse la început multe zile de Crăciun triste. Bădicul Stan de multe ori nu mergea la biserică în ziua de Crăciun. — Par’că vrei să te faci chiar păgân, îi zicea cu necaz dumneaei.—Vara cu oile nu mai ştii ce-i sărbătoare, ce-i Duminecă. Acum zăcăreşti. Scoală-te, e păcat să stai în pat la un praznic aşa de mare. Imbracă-e şi vină la biserică. — Dacă nu pot! Dacă mi-e rău, zicea cu silă bădicul. Asta-i curată minune! Aseară până târziu sănătos tun, ş’acuma d’odată că-i bolnav, spunea cu ciudă muierea. — Ce să-i fac! răspundea cu greu bădicul. După câțiva ani, într’o noapte de Crăciun, bădicul Stan, ce făcu pe nu, doborî un petec de slănină. Bubuitura se auzi în casă, lelea Mărie se ridică în pat. „Stane, Stane! făcu ea, mi se pare că umblă cineva în pod”. Insă cum nu-i răspunse nimeneia se sculă, aprinse un capăt de luminare, trecu în cămară, şi începu să urce scara podului. In pod era întunerec. Bădicul Stan auzise cum se deschid uşile şi stinse luminarea. Lelea Mărie se urcă în pod, ridică petecul de slănină, se uită în jur, dar nu văzu nimic. De odată după horn, se mişcă ceva mare şi negru. „TRIBUNA POPORULUI“ Nr. 1 — 1912 Raportul oficial comandantului rus din 1849 despre Aminciu D* Dr. Silviu Dragomir. Comandantul armatei ruseşti, care a luptat în Ardeal împotriva Ungurilor în anul 1819, după ce s’a întors acasă a compus un raport, care l’a înaintat superiorilor săi. In acest raport tipărit în Moscova la 1850 se află câteva însemnări, cari sunt vrednice a fi semnalate și de noi. Dau deci în traducere românească câteva pasagii mai interesante: „încă de cu primăvară se ştia cu siguranţă, că naţiunea română din Transilvania, care formează aproape jumătate din toata poporaţia, a rămas fidelă regimului legal; prigoniţi din pricina aceasta de Unguri. Românii s'au opus cât li-a stat in putinţă. Dar multi din cei cari erau aşezaţi in ţinuturi mai deschise şi drepte, neavând mijloace de apărare, au căzut jertfa credinţei lor. Casele lor au fost pustiite, arse şi făcute una cu pământul. Unii au fost omoriţi împreună cu familia lor, alţii siliţi a-şi căuta adăpost în păduri şi la fraţii lor din Valahia şi Moldova. Partea de nord a Transilvaniei însă, aşezată între Murăş, Alba-Iulia, Cluj şi hotarele Ungariei, locuită numai de Români, prin locurile păduroase, greu accesibile, prezenţa locuitorilor putinţa de a se lupta cu Ungurii şi a purta război de apărare. Ei au prins deci armele şi prefectul acestui ţinut, Iancu, la începutul anului era deja vestit. înaintea expediţiei Generalul Liders a primit instrucţii de la comandantul feneral al armatei ruseşti ca intrînd în Transilvania să sprijinească luptele Românilor. Bem, după ce a ocupat în Februarie Sibiiul şi pe urmă Braşovul, după ce toată Transilvania era în mările lui, şi-a întors luarea aminte şi asupra Românilor. El le-a propus a se supune necondiţionat guvernului unguresc de-atunci, dar nu a fost ascultat, Iancu, un om tânăr de 30 ani, înzestrat cu deosebite calităţi intelectuale şi designat de prefect al Românilor dela începutul răsboiului, şi-a câştigat prin calităţile sale, prin simţul său de dreptate şi de cinste încrederea connaţionalilor săi. Prevăzând primejdia ce-i ameninţa şi înţelegând toate favorurile, ce le prezintă locurile muntoase, el s'a hotărît a-şi alcătui o oaste şi a se apăra în munţi, fără să iasă la şes. O izbândă desăvârşită a încununat întreprinderea lui. Iancu, nefiind învăţat cu meşteşugul râsboiului, a întâmpinat greutăţi la formarea oastei sale, mai ales, că mijloacele nu erau prea bogate. Dar ce nu poate învinge o voinţă tare ? S'au pus să caute arme pretututindeni, coase, săcuri, cu un cuvânt tot ce se putea numi armă şi îndată s'au adunat cam la 3000 de oameni. După ce au refuzat a se supune guvernului revoluţionar, se aşteptau la un atac din partea Ungarilor şi Iancu a răbdrît ca mica sa ceată în Abrud, nimerind cheia strategică a întregului teren de luptă. De fapt Bem s'a hotărît a-i aduce pe Români la pace cu puterea armelor şi în Martie a pornit câteva coloane ca să urce munţii din deosebite părţi. Lupta s'a dat deodată în Zlagna, Brad, Halmagiu şi în alte cinci locuri, dar în tot locul miliţia lui Iancu şi locuitorii au rămas învingători, folosindu-se de strîmtori şi de locurile muntoase. Perderile aceste însă nu au luat Un-gurilor speranţa de a-şi ajunge ţinta. Dipă ce nu au izbutit să pătrundă în munţi, ei au început a opera separăndu-se în mai multe cete în jurul Turdei, a Aiudului şi în valea Mureşului. Pustiind cu foc şi cu sabie satele, ei şi-au atras şi mai mult ura Românilor. Aceşti din urmă au pus toţi mâna pe arme chiar şi preoţii, cari cu crucea într’o mână şi cu sabia în ceealaltâ se luptau şi opreau pe Unguri de a străbate mai departe. Regimul unguresc atunci, secerând numai nesuccese, s'a hotărît a se refugia la viclenie trimiţând la începutul lui Aprilie pe un om al său la lancu, să-i propună deplină iertare pentru toţi Românii, dacă vor depune armele şi le vor extrada. lancu, cu intenţia hotărîtă de a refuza orice propunere, a chemat o adunare naţională în Abrud, ca să hotărască. In vremea aceasta Hatvani, unul din căpitanii unguri, a atacat ca un trădător adunarea cu o mie de pedestrii, 70 de husari şi trei tunuri, a împrăştiat-o şi a dat foc oraşului. Iancu, fără a perde vreme, şi-a adunat miliţia şi a atacat în 8 April pe Hatvani de două părţi în împrejurimea Abrudului zdrobindu-l. Peste câtâva vreme Hatvani a atacat din nou Abrudul, dar a fost a doua oară nimicit, aşa că a renunţat de a mai întreprinde altă expediţie. In urmare pentru a se putea apăra mai bine unghiul de ţară descris, tărîmul dela graniţa Ungariei şi până în Deva de-a lungul Murăşului i s'a dat lui Sen-loan, iar cel ce se întinde dela Deva, pe lângă Alba- Iulia până în Turda lui Axente, prefectul din Blaş. —