Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)
1971-06-11 / nr. 6
SCULPTORUL, PICTORUL, SCRIITORUL ION VLASIU: „Am vrut sâ mă fac inginer... Ion Vlasiu se impune în arta noastră contemporană printr-un complex de vibraţii care acoperă un vast orizont de manifestări — în sculptură, în pictură, în literatură. Prin nivelul înalt al creaţiei sale, prin originalitate, mereu actual şi continuu prezent pe şantierul artei noastre, în confruntare permanentă cu marile evenimente din istoria poporului nostru. Ion Vlasiu este o prezenţă de necontestat. L-am surprins în atelier, acolo unde se confruntă duritatea materiei cu patosul creaţiei, la hotarul dintre eternitatea marmurii şi setea de împliniri spirituale, pentru a-i solicita interviul de faţă la care mi-a răspuns cu amabilitate. — Cînd şi unde, în ce împrejurare, şi cu ce aţi început cariera dumneavoastră ? — Nu fac parte dintre feric Tiţii care şi-au ales o carieră. Visul meu de copil era să ajung inginer. E drept şi aceea că inginer însemna pentru mine un om care ştie face orice : case, maşini, avioane, trenuri, ceasuri, tot ce mi se părea mai spectaculos sub unghi vizual era făcut de ingineri. Asta încă înainte de a fi plecat din sat... Cînd am ajuns la oraş la o şcoală de meserii, acest mit frumos avea să se destrame cîte puţin. N-am putut ajunge inginer, am ajuns numai tîmplar şi bineînţeles că eram nemulţumit. Această nemulţumire m-a îndreptat spre Academia de Arte Frumoase, unde idealul meu de inginer avea să fie convertit spre ceva asemănător. Am făcut o expoziţie de sculptură la Tg. Mureş, în 1932, dar multă vreme m-am simţit îndoit. Mi se părea că fac prea puţin, că arta poate mai mult. — Ce orizonturi aţi vizat la începutul carierei dv. şi unde consideraţi că aţi atins, pină in prezent, apogeul artistic ? — Căutam să leg arta de viaţă, să-i dau un înţeles, un sens care să-mi justifice prezenţa în societate. Mă simţeam singur şi disperat că sînt inutil. -Aim făcut expoziţii una după vita şi eram lăudat în gazete, fre critici şi încetul cu încetul m-am consolat întrucîtva. Am înţeles foarte greu noţiunea şi formele culturii, îmi lipsea perspectiva pe care ţi-o dă cultura. Cred că lectura, dar şi munca în atelier m-au ajutat să înving acest moment. Şi scrisul m-a ajutat. Exerciţiul de a scrie l-aş recomanda oricui, fiindcă te obişnuieşte cu idei clare. Vorba o duce vîntul şi nu ştii bine cum a fost. — Ce consideraţi în opera dv. ca definitiv şi reprezentativ în Pantheonul artei noastre ? — Definitiv e un cuvînt de circumstanţă, reprezentativ pentru mine sînt acele lucrări care mă reprezintă, lucrări în care sînt limpezi ideile şi original exprimate. Sînt cîteva de un relief spaţial mai dezvoltat, mă refer la lucrări cu caracter statuar : Mama cu gemeni din Grădina Icoanei, lucrare într-un material necorespunzător care ar trebui să fie cioplită într-o piatră ; Ion Creangă din Parcul Herăstrău şi o altă piatră pe tema iubirii în Parcul Horească. Mai sunt şi prin muzee cîteva lucrări, bronzuri, lemne şi pietre, unele închegate ca viziune şi destul de expresive. Oamenii făcuţi de mine sunt gindiţi ca tipuri, dar timpul singur va decide asupra duratei lor. Realismul plastic trece printr-o criză care se prelungeşte deocamdată şi se răsfrînge şi în cultura noastră. — Ne puteţi cita citeva nume care v-au stimulat meşteşugul scrisului în cartea dv. „Drum spre oameni“ deosebit de bogată inviziune, şi mijloace de creaţie ? — Eu nu cred că meşteşugul cărţilor mele este atît de deosebit ca să aibă nevoie să se justifice prin căutarea unor stimulente în contact cu alţi scriitori. Scriind, eu n-am vrut să fac literatură, ci să-mi lămuresc mie nişte contradicţii intime. Scrisul meu este simplu: linia de interes cade pe conţinut. Ca cititor sînt cititor de poezie. N-am citit multă proză, în orice caz nu toată. Cîte puţin din fiecare prozator, care mi-a plăcut fragmentar, nu în întregime. Se pare că e foarte greu să faci o carte bună de la început pînă la sfîrşit, în mod egal pentru toţi cititorii. Sînt rare astfel de cărţi. Ion Creangă a reuşit, dar el, propriu-zis, n-a scris o carte. Mai nou, scriitorii moderni au şi renunţat. Se vorbeşte de romanul deschis... Poate că această modalitate tinde să salveze scriitorul din impasul clasic atît de rar, depăşit, vreau să spun că au fost cîţiva scriitori care au reuşit, dar nu mulţi. — Ce consideraţi mai reprezentativ în plastica generaţiei tinere, şi dacă se menţine o continuitate in arta plastică românească ? — Ideile în jurul cărora militează plasticienii tineri sînt foarte variate, dar nu imposibil de inventariat. Multe sunt parazitare, în sensul că nu pot fi asimilate de cultura noastră, mai ales cele pesimiste, macabre. Contactul cu culturile mari ale lumii culte au fost pentru arta noastră ca şi pentru alte genuri de creaţie, constructive, acum însă acest aspect s-a hipertrofiat sub formula unui universalism încă nu destul de motivat filozofic şi estetic. Cum, cînd, cu ce aspecte, este sau poate fi universală o operă de artă ? Acesta este noul context al întrebărilor la care generaţiile tinere s-au angajat să răspundă. Eu am încredere, o mare încredere şi foarte bune speranţe, dar e necesară şi multă răbdare, fiindcă în această fază s-au deschis toate uşile artei şi pătrund elemente fără vocaţie, prea multe. Debutează virtuosul , artistul interiorizat este pus la mare încercare, dar poate chiar această încleştare este legea care verifică talentul. Ca să putem recunoaşte o continuitate e necesar în prealabil să fim de acord asupra unui orizont de valori stilistice originale. E prezent şi azi ca şi in trecut simţul pentru culoare, cu sens liric, pentru sensul poetic al plasticei. Ar fi bine mai ales în sculptură, dar şi în pictură să se producă schimbarea de mult aşteptată, spre evocări monumentale, spre arta evocatoare. Ideile mari, evenimentele istorice ale ultimelor decenii încă nu şi-au găsit interpreţii geniali. Nu avem un bun regulament pentru debutul sculpturii monumentale, e frîntă iniţiativa artiştilor, nu reuşim să eliminăm unele piedici de ordin organizatoric. — Nu consideraţi că se abuzează de arta de sinteză brâncuşiană in pastişe care generează o stagnare în afirmarea unor noi talente ? — Experienţa stimulată de Brâncuşi nu e rea, dar încă n-a dat rezultate bune, fiindcă nu totdeauna este înţeleasă. Nici nu e uşor, esenţial este să nu renunţăm ; prea multă nervozitate e semnul diletantului. Brâncuşi a pus cîteva probleme estetice sculpturii : de spaţiu, de materie şi altele de conţinut încă nu destul de clar pentru toţi. Tentativele cîte există să nu ne mirăm că sînt hibride. Trebuie bine cunoscute izvoarele viziunii brâncuşiene. — Ce consideraţi — ca viziune modernă — în arta plastică românească, fără a părăsi contingenţa cu specificul artei naţionale ? — Specificul nostru naţional înglobează într-o arie foarte largă sensuri filozofice şi estetice care sînt tot atîtea punţi de tangenţă cu stiluri şi culturi umane. Este chiar marea mîndrie pe care o putem avea că nu ne mişcăm spiritual într-un cadru închis. Noi nu suntem orgolioşi, putem fi trişti sau fericiţi, în funcţie de triumful sau eşecul acţiunilor noastre. Această concluzie eu o deduc din întreg folclorul nostru literar, care se pare că şi în această epocă ne exprimă. Să nu ne temem că ceea ce e foarte modern nu poate fi accesibil spiritului românesc. Tradiţia pentru noi nu e ceva ţeapăn, dimpotrivă, stilul din trecut a fost doar o matcă a noului stil, una care a garantat spontaneitate talentului. Mă deranjează orchestrele populare şi ansamblurile coregrafice care, prin repetiţie, fac odioase cîntece şi dansuri sublime. Pentru plastică trag de aici o concluzie : să nu repetăm motivele populare, pe scurt, să nu-i imităm pe ţărani, dar nici pe altcneva. Să credem în sinceritatea noastră şi s-o căutăm cu răbdare. — Cum vedeţi oglindirea în artă a revoluţiei socialiste ? — Salvatoare pentru evoluţia artelor plastice la noi. La început prea demonstrativ, dogmatic şi descriptiv, talentul s-a angajat în compoziţii facile, dar timpul a îndreptat această greşită direcţie... Aşa se vorbeşte acum despre perioada de început, dar chiar în acest timp au fost artişti care au făcut opere realiste cu care azi se mîndresc muzeele noastre. Acum se face o artă în care predomină o problematică obscur-intelectuală. Criticii n-au definit exhaustiv acest moment, se practică recenzia de servici, şi e regretabil că revistele nu aplică un principiu cultural superior. Cîştigul ar fi imens în sensul că s-ar face o distincţie a încercărilor sincere, cît a realizărilor originale. Problema unui realism nou figurativ, atît de dificilă pentru teorie, artiştii încearcă s-o rezolve intuitiv. Sînt salturi în cultură, astfel de salturi pe care teoreticianul se mulţumeşte să le înregistreze mai tîrziu, explicîndu-le. Oare trecem printr-un astfel de moment ? Interviu realizat de C. BIVOLARU 3 PARADIGME ŞCOALA TALENTELOR Oraşul academic de la Novosibirsk este un adevărat simbol al caracterului de pionierat al ştiinţei. Pădurea a fost defrişată ca să lase loc institutelor de cercetări. La un pas de oraş începe taigaua siberiana. In inima oraşului ştiinţei stau cele 22 de institute ale Academiei. Nu- mele lui Lavrentiev este pe buzele tuturor. El e preşedintele Secţiei siberiene a Academiei de ştiinţe a I.R.S.S. L-au urmat, părăsind confortul capitalei, numeroşi savanţi de renume mondial : Sobolev, Liapunov, Kantorovici, Agaitbeghian. In jurul nucleului de institute orbitează instituţiile de învăţămint. Universitatea, condusă de tînărul rector Beliaev, una din cele mai bune universităţi din U.R.S.S., împreună cu Leningradul şi Moscova formează un triunghi cunoscut de litere : L., M. N. N-am să vorbesc de un club special tehnic în care academicienii lucrează cot la cot cu tinerii elevi, club care are dimensiunile şi dotarea unui adevărat institut de cercetare. Remarcabilă este şcoala de matematică şi fizică pe care am vizitat-o. Şcoala specială cuprinde numai clasele 9 şi 10, clasele terminale ale sisterului de formaţie generală din U.R.S.S. Există şi clasa a VIII-a pregătitoare pentru elevii proveniţi din mediul rural. Pentru aproximativ 500 de elevi predau 100 de cadre, din care 50 de profesori universitari şi cercetători ştiinţifici, iar ceilalţi pe bază permanentă. Elevii sunt admişi la această şcoală după o olimpiadă de fizică sau de matematică sau dacă s-au evidenţiat în cluburile tehnice ale tineretului prin creaţii originale. Este locul să medităm asupra ceea ce este o şcoală specială ? Primul răspuns şi cel mai frecvent constă în acordarea de mai multe ore la disciplinele de specialitate ale şcolii. Nu o dată, prin sistemul claselor speciale, se dă regimul de specialitate peste raţia cotidiană de cultură generală,ca în povestea acelui individ care a inteles că dieta pentru slăbire pe care i-o recomandă medicul trebuie luată la sfîrşitul mesei. Al doilea răspuns constă nu în număr sporit de ore consacrate specialităţii, ci în calitatea şi in caracterul intensiv al educaţiei. Surpriza pentru expert la Novosibirsk este că matematica şi fizica, care constituie baza învăţămintului de specialitate, nu se bucură de mai multe ori decit la o şcoală obişnuită. Planul de invăţămînt, elaborat de un consiliu ştiinţific, în frunte cu doctorul Smirnov, prevede un regim de cursuri şi seminarii, întocmai ca la universitate. Nu se depăşeşte pe săptămînă numărul de 30 de ore. O zi este prevăzută liberă, miercurea, pentru activităţi de cercetare personală. Sunt 35 de cursuri facultative, printre care şi fizica plasmei, astrofizica, topologie şi spaţii liniare. Elevii sunt împărţiţi pe grupe mici de 15 persoane. In ultimă instanţă, profesorul le determină regimul de lecţii, teme, colocvii şi lucrări. Unele discipline sunt comasate in obiecte unite şi o „ştiinţă a pămîntului“ cuprinde totul, de la geografie la geologie. Şcoala dă un răspuns şi presupunerii false că umanităţile ar suferi într-o educaţie intensiv ştiinţifică. La una din olimpiadele de limbă rusă copii de la şcoala specială de matematică şi fizică au cîştigat primul loc. Şcoala este construită pe două postulate. Unul că cercetarea în ştiinţa modernă presupune o solidă formaţie teoretică în domeniul matematicii şi fizicii. Matematica este considerată limbaj universal. Formaţia teoretică trebuie cucerită la o virstă fragedă. Aplicaţiile teoriei pot fi mai degrabă dobindite într-o fază ulterioară. Ştiinţa modernă consumă teorie multă. Progresul ştiinţei este direct proporţional cu stăpinirea fundamentelor. Al doilea postulat este că ştiinţa trebuie să-şi formeze colaboratorii de mici. Trebuie respirat aerul laboratoarelor pentru dedicaţie ulterioară în tâmpul ştiinţei. Un tinăr, venit pentru anul pregătitor la şcoala specială de fizico-matematică din Novosibirsk, a spus că ceea ce l-a impresionat mai mult a fost că a văzut un academician cu barbă, în carne și oase. Acest lucru mi-a amintit de marele matematician englez Hardy, care in copilărie visa să bea porto și să mănince nuci la Oxford. Este o grijă specială a academicienilor sovietici de a nu pierde tinerele talente. Să nu-l pierdem pe noul Lomonosov ! Lomonosov este printre cei mici. Un mare om de ştiinţă sovietic a spus că vrea să trăiască atita, incit să vadă naşterea unei noi mari teorii fizice. Este vorba de Tamm, laureat al premiului Nobel. E.i bine, creatorii marilor teorii ce urmează să vină sunt şcolari şi liceeni şi atenţia care li se dă este o grijă pentru viitorul ştiinţei. MIRCEA MALIŢA