Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)

1971-06-11 / nr. 6

SCULPTORUL, PICTORUL, SCRIITORUL ION VLASIU: „Am vrut sâ mă fac inginer... Ion Vlasiu se impune în arta noastră contemporană prin­­tr-un complex de vibraţii care acoperă un vast orizont de manifestări — în sculptură, în pictură, în literatură. Prin nivelul înalt al creaţiei sale, prin originalitate, mereu actual şi continuu prezent pe şantierul artei noastre, în con­fruntare permanentă cu marile evenimente din istoria po­porului nostru. Ion Vlasiu este o prezenţă de necontestat. L-am surprins în atelier, acolo unde se confruntă durita­tea materiei cu patosul crea­ţiei, la hotarul dintre eterni­tatea marmurii şi setea de împliniri spirituale, pentru a-i solicita interviul de faţă la care mi-a răspuns cu amabi­litate. — Cînd şi unde, în ce îm­prejurare, şi cu ce aţi înce­put cariera dumneavoa­stră ? — Nu fac parte dintre feri­­c Tiţii care şi-au ales o carieră. Visul meu de copil era să a­­jung inginer. E drept şi ace­ea că inginer însemna pentru mine un om care ştie face orice : case, maşini, avioane, trenuri, ceasuri, tot ce mi se părea mai spectaculos sub unghi vizual era făcut de in­gineri. Asta încă înainte de a fi plecat din sat... Cînd am a­­juns la oraş la o şcoală de me­serii, acest mit frumos avea să se destrame cîte puţin. N-am putut ajunge inginer, am ajuns numai tîmplar şi bineînţeles că eram nemulţu­mit. Această nemulţumire m-a îndreptat spre Academia de Arte Frumoase, unde idealul meu de inginer avea să fie convertit spre ceva asemănă­tor. Am făcut o expoziţie de sculptură la Tg. Mureş, în 1932, dar multă vreme m-am simţit îndoit. Mi se părea că fac prea puţin, că arta poate mai mult. — Ce orizonturi aţi vizat la începutul carierei dv. şi unde consideraţi că aţi atins, pină in prezent, apo­geul artistic ? — Căutam să leg arta de viaţă, să-i dau un înţeles, un sens care să-mi justifice pre­zenţa în societate. Mă simţeam singur şi disperat că sînt inutil. -Aim­ făcut expoziţii una după vi­ta şi eram lăudat în gazete, fre critici şi încetul cu încetul m-am consolat întrucîtva. Am înţeles foarte greu noţiunea şi formele culturii, îmi lipsea perspectiva pe care ţi-o dă cultura. Cred că lectura, dar şi munca în atelier m-au ajutat să înving acest moment. Şi scrisul m-a ajutat. Exerciţiul de a scrie l-aş recomanda ori­cui, fiindcă te obişnuieşte cu idei clare. Vorba o duce vîntul şi nu ştii bine cum a fost. — Ce consideraţi în ope­ra dv. ca definitiv şi repre­zentativ în Pantheonul ar­tei noastre ? — Definitiv e un cuvînt de circumstanţă, reprezentativ pentru mine sînt acele lucrări care mă reprezintă, lucrări în care sînt limpezi ideile şi ori­ginal exprimate. Sînt cîteva de un relief spaţial mai dez­voltat, mă refer la lucrări cu caracter statuar : Mama cu gemeni din Grădina Icoanei, lucrare într-un material neco­respunzător care ar trebui să fie cioplită într-o piatră ; Ion Creangă din Parcul Herăstrău şi o altă piatră pe tema iubirii în Parcul Horească. Mai sunt şi prin muzee cîteva lucrări, bronzuri, lemne şi pietre, une­le închegate ca viziune şi des­tul de expresive. Oamenii fă­cuţi de mine sunt gindiţi ca ti­puri, dar timpul singur va decide asupra duratei lor. Realismul plastic trece prin­­tr-o criză care se prelungeşte deocamdată şi se răsfrînge şi în cultura noastră. — Ne puteţi cita citeva nume care v-au stimulat meşteşugul scrisului în car­tea dv. „Drum spre oameni“ deosebit de bogată in­vi­ziune, şi mijloace de crea­ţie ? — Eu nu cred că meşteşugul cărţilor mele este atît de deo­sebit ca să aibă nevoie să se justifice prin căutarea unor stimulente în contact cu alţi scriitori. Scriind, eu n-am vrut să fac literatură, ci să-mi lă­muresc mie nişte contradicţii intime. Scrisul meu este sim­plu: linia de interes cade pe conţinut. Ca cititor sînt cititor de po­ezie. N-am citit multă proză, în orice caz nu toată. Cîte pu­ţin din fiecare prozator, care mi-a plăcut fragmentar, nu în întregime. Se pare că e foarte greu să faci o carte bună de la început pînă la sfîrşit, în mod egal pentru toţi cititorii. Sînt rare astfel de cărţi. Ion Creangă a reuşit, dar el, propriu-zis, n-a scris o carte. Mai nou, scriitorii mo­derni au şi renunţat. Se vor­beşte de romanul deschis... Poate că această modalitate tinde să salveze scriitorul din impasul clasic atît de rar, de­păşit, vreau să spun că au fost cîţiva scriitori care au reuşit, dar nu mulţi. — Ce consideraţi mai re­prezentativ în plastica ge­neraţiei tinere, şi dacă se menţine o continuitate in arta plastică românească ? — Ideile în jurul cărora mi­litează plasticienii tineri sînt foarte variate, dar nu imposi­bil de inventariat. Multe sunt parazitare, în sensul că nu pot fi asimilate de cultura noastră, mai ales cele pesimiste, ma­cabre. Contactul cu culturile mari ale lumii culte au fost pentru arta noastră ca şi pen­tru alte genuri de creaţie, con­structive, acum însă acest as­pect s-a hipertrofiat sub for­mula unui universalism încă nu destul de motivat filozofic şi estetic. Cum, cînd, cu ce as­pecte, este sau poate fi uni­versală o operă de artă ? A­­cesta este noul context al în­trebărilor la care generaţiile tinere s-au angajat să răspun­dă. Eu am încredere, o mare încredere şi foarte bune spe­ranţe, dar e necesară şi multă răbdare, fiindcă în această fază s-au deschis toate uşile artei şi pătrund elemente fără vocaţie, prea multe. Debutează virtuosul , artistul interiorizat este pus la mare încercare, dar poate chiar această încleştare este legea care verifică talen­tul. Ca să putem recunoaşte o continuitate e necesar în prealabil să fim de acord asu­pra unui orizont de valori sti­listice originale. E prezent şi azi ca şi in trecut simţul pen­tru culoare, cu sens liric, pen­tru sensul poetic al plasticei. Ar fi bine mai ales în sculp­tură, dar şi în pictură să se producă schimbarea de mult aşteptată, spre evocări monu­mentale, spre arta evocatoare. Ideile mari, evenimentele is­torice ale ultimelor decenii încă nu şi-au­ găsit interpreţii geniali. Nu avem un bun re­gulament pentru debutul sculpturii monumentale, e frîntă iniţiativa artiştilor, nu reuşim să eliminăm unele pie­dici de ordin organizatoric. — Nu consideraţi că se abuzează de arta de sinte­ză brâncuşiană in pastişe care generează o stagnare în afirmarea unor noi ta­lente ? — Experienţa stimulată de Brâncuşi nu e rea, dar încă n-a dat rezultate bune, fiindcă nu totdeauna este înţeleasă. Nici nu e uşor, esenţial este să nu renunţăm ; prea multă nervo­zitate e semnul diletantului. Brâncuşi a pus cîteva probleme estetice sculpturii : de spaţiu, de materie şi altele de conţi­nut încă nu destul de clar pentru toţi. Tentativele cîte există să nu ne mirăm că sînt hibride. Trebuie bine cunos­cute izvoarele viziunii brân­­cuşiene. — Ce consideraţi — ca viziune modernă — în arta plastică românească, fără a părăsi contingenţa cu specificul artei naţionale ? — Specificul nostru naţional înglobează într-o arie foarte largă sensuri filozofice şi este­tice care sînt tot atîtea punţi de tangenţă cu stiluri şi cul­turi umane. Este chiar marea mîndrie pe care o putem avea că nu ne mişcăm spiritual în­tr-un cadru închis. Noi nu sun­tem­ orgolioşi, putem fi trişti sau fericiţi, în funcţie de triumful sau eşecul acţiunilor noastre. Această concluzie eu o deduc din întreg folclorul nostru literar, care se pare că şi în această epocă ne expri­mă. Să nu ne temem că ceea ce e foarte modern nu poate fi accesibil spiritului româ­nesc. Tradiţia pentru noi nu e ceva ţeapăn, dimpotrivă, stilul din trecut a fost doar o matcă a noului stil, una care a ga­rantat spontaneitate talentu­lui. Mă deranjează orchestrele populare şi ansamblurile core­grafice care, prin repetiţie, fac odioase cîntece şi dansuri su­blime. Pentru plastică trag de aici o concluzie : să nu re­petăm motivele populare, pe scurt, să nu-i imităm pe ţă­rani, dar nici pe altcneva. Să credem în sinceritatea noastră şi s-o căutăm cu răbdare.­ — Cum vedeţi oglindirea în artă a revoluţiei socia­liste ? — Salvatoare pentru evolu­ţia artelor plastice la noi. La început prea demonstrativ, dogmatic şi descriptiv, talen­tul s-a angajat în compoziţii facile, dar timpul a îndreptat această greşită direcţie... Aşa se vorbeşte acum despre pe­rioada de început, dar ch­iar în acest timp au fost artişti care au făcut opere realiste cu care azi se mîndresc mu­zeele noastre. Acum se face o artă în care predomină o pro­blematică obscur-intelectuală. Criticii n-au definit exhaustiv acest moment, se practică re­cenzia de servici, şi e regreta­bil că revistele nu aplică un principiu cultural superior. Cîştigul ar fi imens în sensul că s-ar face o distincţie a încer­cărilor sincere, cît a realiză­rilor originale. Problema unui realism nou figurativ, atît de dificilă pentru teorie, artiştii încearcă s-o­­ rezolve intuitiv. Sînt salturi în cultură, astfel de salturi pe care teoreticianul se mulţumeşte să le înregis­treze mai tîrziu, explicîndu-le. Oare trecem printr-un astfel de moment ? Interviu realizat de C. BIVOLARU 3 PARADIGME ŞCOALA TALENTELOR Oraşul academic de la Novosibirsk este un a­­devărat simbol al caracterului de pionierat al ştiinţei. Pădurea a fost defrişată ca să lase loc institutelor de cercetări. La un pas de oraş în­cepe taigaua siberiana. In inima oraşului ştiin­ţei stau cele 22 de institute ale Academiei. Nu-­ mele lui Lavrentiev este pe buzele tuturor. El e preşedintele Secţiei siberiene a Academiei de ştiinţe a I­.R.S.S. L-au urmat, părăsind confor­tul capitalei, numeroşi savanţi de renume mon­dial : Sobolev, Liapunov, Kantorovici, Agaitbe­­ghian. In jurul nucleului de institute orbitează instituţiile de învăţămint. Universitatea, condu­să de tînărul rector Beliaev, una din cele mai bune universităţi din U.R.S.S., împreună cu Le­ningradul şi Moscova formează un triunghi cu­noscut de litere : L., M. N. N-am să vorbesc de un club special tehnic în care academicienii lu­crează cot la cot cu tinerii elevi, club care are dimensiunile şi dotarea unui adevărat institut de cercetare. Remarcabilă este şcoala de matematică şi fi­zică pe care am vizitat-o. Şcoala specială cuprin­de numai clasele 9 şi 10, clasele terminale ale sister­­ului de formaţie generală din U.R.S.S. Există şi clasa a VIII-a pregătitoare pentru ele­vii proveniţi din mediul rural. Pentru aproxima­tiv 500 de elevi predau 100 de cadre, din care 50 de profesori universitari şi cercetători ştiinţi­fici, iar ceilalţi pe bază permanentă. Elevii sunt admişi la această şcoală după o olimpiadă de fizică sau de matematică sau dacă s-au eviden­ţiat în cluburile tehnice ale tineretului prin crea­ţii originale. Este locul să medităm asupra ceea ce este o şcoală specială ? Primul răspuns şi cel mai frec­vent constă în acordarea de mai multe ore la disciplinele de specialitate ale şcolii. Nu o dată, prin sistemul claselor speciale, se dă regimul de specialitate peste raţia cotidiană de cultură gene­rală,­­ca în povestea acelui individ care a inte­les că dieta pentru slăbire pe care i-o recoman­dă medicul trebuie luată la sfîrşitul mesei. Al doilea răspuns constă nu în număr sporit de ore consacrate specialităţii, ci în calitatea şi in ca­racterul intensiv al educaţiei. Surpriza pentru expert la Novosibirsk este că matematica şi fi­zica, care constituie baza învăţămintului de speci­alitate, nu se bucură de mai multe ori decit la o şcoală obişnuită. Planul de invăţămînt, elaborat de un consiliu ştiinţific, în frunte cu doctorul Smirnov, prevede un regim de cursuri şi semi­­narii, întocmai ca la universitate. Nu se depă­­şeşte pe săptămînă numărul de 30 de ore. O zi este prevăzută liberă, miercurea, pentru activi­tăţi de cercetare personală. Sunt 35 de cursuri facultative, printre care şi fizica plasmei, astro­fizica, topologie şi spaţii liniare. Elevii sunt îm­părţiţi pe grupe mici de 15 persoane. In ultimă instanţă, profesorul le determină regimul de lec­ţii, teme, colocvii şi lucrări. Unele discipline sunt comasate in obiecte unite şi o „ştiinţă a pămîn­­tului“ cuprinde totul, de la geografie la geologie. Şcoala dă un răspuns şi presupunerii false că umanităţile ar suferi într-o educaţie intensiv ştiinţifică. La una din olimpiadele de limbă rusă copii de la şcoala specială de matematică şi fi­zică au cîştigat primul loc. Şcoala este construită pe două postulate. Unul că cercetarea în ştiinţa modernă presupune o so­lidă formaţie teoretică în domeniul matematicii şi fizicii. Matematica este considerată limbaj universal. Formaţia teoretică trebuie cucerită la o virstă fragedă. Aplicaţiile teoriei pot fi mai degrabă dobindite într-o fază ulterioară. Ştiinţa modernă consumă teorie multă. Progresul şti­inţei este direct proporţional cu stăpinirea fun­damentelor. Al doilea postulat este că ştiinţa trebuie să-şi formeze colaboratorii de mici. Tre­buie respirat aerul laboratoarelor pentru dedi­caţie ulterioară în tâm­pul ştiinţei. Un tinăr, ve­nit pentru anul pregătitor la şcoala specială de fizico-matematică din Novosibirsk, a spus că ceea ce l-a impresionat mai mult a fost că a văzut un academician cu barbă, în carne și oase. Acest lucru mi-a amintit de marele matematician en­­glez Hardy, care in copilărie visa să bea porto și să mănince nuci la Oxford. Este o grijă spe­cială a academicienilor sovietici de a nu pier­de tinerele talente. Să nu-l pierdem pe noul Lo­monosov ! Lomonosov este printre cei mici. Un mare om de ştiinţă sovietic a spus că vrea s­ă trăiască atita, incit să vadă naşterea unei noi mari teorii fizice. Este vorba de Tamm, laureat al premiului Nobel. E.i bine, creatorii marilor teorii ce urmează să vină sunt şcolari şi liceeni şi atenţia care li se dă este o grijă pentru viitorul ştiinţei. MIRCEA MALIŢA

Next