Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)

1971-06-25 / nr. 8

­ ziua Învăţătorului Ziua învăţătorului ! Să fia oara nevoia de a d a lui pentru a ne aduce aminte de el ? Să fie oare copil sau om mare care să-şi­­ uitat Învă­ţătorul ? Asta nu înseamnă că se gîndeşte toată ziua la el, dar că el este prezent in sufletul lui, in structura lui spirituală, din prima zi cind s-a dus cu ghiozdanul in spate, ca o raniţă de joa­că, la şcoală, şi cit trăieşte din cunoaşterea da carta deprinsă de la acel om. Manifestările de dragoste de la om la om, de la bărbat la bărbat, sunt rare şi discrete ; rare­ori se manifestă prin vorbe directe. învăţătorul este poate singurul bărbat faţă de care altul işi mărturiseşte clar un sentiment de dragoste in care este şi recunoştinţă şi admiraţie şi, de multe ori, şi veneraţie. Nu este ştiutor de carte, adică individ format in esenţa lui umană de strădania şi căldura unui învăţător, care să nu ţină minte toată viaţa chipul şi bunătatea acestuia. Scriitorii, care au în Îndeletnicirea lor mărturia sentimentelor, şi-au divinizat în scrieri învăţătorii lor, primii lor das­căli. A făcut-o Sadoveanu, a făcut-o înaintea lui Creangă. Ne-au transmis numele lor ca şi cum ar fi al unui al doilea părinte. Şi este chiar, in adevăr, ceva de părinte în fiecare învăţător. El trebuie să aibă şi bunătatea, şi răbdarea, şi Înţelegerea părintească pentru a învăţa co­piii cu infinitatea lor de caractere. Şi trebuie ca el Însuşi să se adapteze unei psihologii de pă­rinte, cu toată responsabilitatea implicată. El trebuie să aibă darul de a înţelege mulţimea aceea de mică omenire de care trebuie să se apropie pentru a o înţelege. Şi, în definitiv, în­văţătorul fiecăruia este, dintr-un punct de vede­re, părintele nostru, căci el ne creează indivi­dualitatea noastră spirituală. De la el purced şi cele mai înalte cunoştinţe de mai tîrziu, ale ce­lui mai învăţat om. Muncii lui, îndeletnicirii lui, care nu este, toată, decît dăruire, merită în ade­văr să-i daruim ca recunoştinţă amintirea unei zile, preţuirea unei zile care să însemne un o­­magiu. Căci altfel, de ce ziua lui ? Altădată, in vechiul regim, învăţătorul avea o soartă peni­bilă. Salariul lui era de mizerie, pentru o muncă repetată pînă la nebunie, penibilă dacă nu-i simţi în tine rostul şi măreţia. Atunci, drept oma­giu aruncat de societatea strlmbă, cu o osten­tativă fudulie şi cinism, i se spunea „apostol". I se decernase acest titlu, pentru a-şi accepta soarta. In zilele noastre, învăţătorul nu mai e nici martir, nici apostol E numai om. Un om de-o factură sufletească aparte, care-şi face el sin­gur, prin superioritatea Iui spirituală, o min­­drie din munca pe care o duce şi care sta la te­melia progresului neamului său. Azi, ziua Iui înseamnă cinstirea nobleţei în­deletnicirii unui om, a înălţimii lui sufleteşti, iar nu un omagiu umilinţei suportate cu resemnare. Azi, învăţămintele morale pe care le propagă, şi care vor sta la temelia înălţării unui om nou, cu alte valori etice, nu-i mai silesc conştiinţa ca atunci cînd avea a preamări avuţia, exploa­tarea, lăcomia, puterea urii şi violenţa ei lipsită de simţul dreptăţii. învăţătorul este, azi, crescut şi învăţat el însuşi la o înaltă şcoală morală, un om cu un înalt sentiment de mindrie şi demnita­te. El îşi duce, în modestie, o muncă de o mare importanţă, perfect conştient, perfect Împăcat in conştiinţa sa, ştiind că el pune prima piatră de temelie la ridicarea unei lumi noi, mai dreaptă şi mai bună. Ziua învăţătorului este ziua sa. Dar este mai cu seamă — dacă sîntem perfect conştienţi — ziua noastră, cea care aduce aminte de începu­tul cunoaşterii, al acelei cunoaşteri care trans­formă lumea brută în una nobilă, a spiritului uman, în care omul este stăpînul naturii. Fără învăţătorul acela, de care fiecare dintre noi ne aducem aminte, nu mai ajungeam stăpîni ai forţelor naturii — victorie pe care a hotărît-o cu­noaşterea ce nu se poate concepe fără învă­ţătura primelor litere de alfabet şi a primelor cifre. Iată, după 70 de ani, port în minte şi în inima mea chipul învăţătorului meu, Lâzârescu, acel om scund, Încovoiat de greutăţile vieţii şi de existenţa nedreptăţii din satul lui. Memoria în­văţătorului, aducerea lui aminte, e lungă , e fără uitare. In ziua asta a lui e mai prezentă. Fără ea nu l-am uita, dar chipul lui ar fi ca Intr-o fotografie de pe a cărei sticlă nu s-a şters de mult praful. Să o facem cu recunoştinţă. Sintem­ în mare parte din noi, poate in ce avem mai bun, fii al DEMOSTENE BOTEZ Proletari din toate ţările, twitl-ul | Tii&UAUl scoţii REVISTĂ SÄPTÄMINALÄ ANUL I — Nr. 8 VINERI 25 IUNIE 1971 12 PAGINI — 1 LEU Desen de GION MIHAILI Admiraţie şi stimă­ m amintiri foarte vechi des­pre munca învăţătorilor de pe vremuri, a învăţători­lor de la ţară, datorită faptului că, în anul 1900, fratele meu cel mai mare îşi începea cariera de dascăl în unul dintre satele din nordul fostului judeţ Putna, iar eu intram în prima clasă a gim­naziului din oraşul meu natal, Tecuci. Mă duceam destul de des, mai ales în vacanţa de vară, la fratele meu şi aveam astfel prilejul să citesc Anuarul pe care îl publica Asociaţia învăţătorilor din timpul acela. Totodată, pu­team vedea „pe teren“, cum se zice, bineînţeles cu ochii mei de copil, ce putea să realizeze, in condiţiile de atunci, un tînăr ab­solvent al şcolii normale lucrînd concomitent cu elevii celor cinci clase. De atunci cred că s-a năs­cut în mine sentimentul de ad­miraţie de care nu-mi dădeam prea bine seama, dar care s-a dezvoltat ulterior, pentru sutele şi miile de învăţători care, ei cel dinţii, puneau în mina copiilor de 7 ani condeiul şi îi deprindeau să facă primele litere şi cifre, să silabisească cuvintele mai lungi şi să se iniţieze încet, încet, în tainele învăţăturii. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Încă in epoca dintre cele două războaie s-au făcut pro­grese din punctul de vedere al condiţiilor muncii cu copiii din primele clase. Cit despre epoca de după 23 August şi, mai ales, de după instaurarea regimului nos­tru democrat, situaţia, aşa cum o cunoaşte toată lumea, se pre­zintă cit se poate de favorabil, pentru ca, pe de o parte, ostenea­la învăţătorilor să nu se iroseas­că pentru lucruri de prisos, iar pe de altă parte, progresul co­piilor să se realizeze mai repe­de şi cu rezultate superioare. După părerea mea, învăţătorii, in sensul la care m-am referit pînă acum, au, in­formarea viito­rilor oameni de care avem ne­voie in toate ramurile de activi­tate, un rol mai important decît profesorii de liceu şi decit cei de universitate. Cred ci de felul cum începe un copil la vîrsta de 6 ani să-şi însuşească primele cu­noştinţe, să se formeze din punct de vedere educativ, depinde în gradul cel mai înalt dezvoltarea lui ulterioară. Evident că nu nu­mai şcoala contribuie la această dezvoltare, dar contribuţia ei este, într-un anumit sens, hotărîtoare- Dacă în clasa a V-a, în termino­logia noastră actuală, intră co­vin care au avut învăţători la înălţimea cerinţelor noastre de astăzi, munca profesorului din clasele următoare, pînă la termi­narea ciclului de cultură generală şi, mai tîrziu, pînă la terminarea liceului, este, în multe­­­rivinţe, nu numai uşurată dar şi cu sorţi mari şi siguri de izbîndă. Aceeaşi afirmaţie o pot face, fiindcă por­neşte din aceeaşi convingere, şi cu privire la absolvenţii liceului care vin la universitate şi la ce­lelalte instituţii de invăţămtnt superior. Legătura dintre cele trei grade de învăţămtnt este Acad. IORGU IORDAN (Continuare în pag. a 11-a)

Next