Tribuna, decembrie 1884 (Anul 1, nr. 185-207)
1884-12-04 / nr. 187
Anul I Sibiiu, Marţi în 4/16 Decemvrie 1884 Nr. 187 ^ Abonamentele Pentru Sibini: 1 luna 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Vi an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 3 Decemvrie st. v. în casa deputaților Ungariei desbaterea budgetului a luat preste tot, cu deosebire însă desbaterea specială, dimensiuni neașteptate. E interesantă priveliste o desbatere de budget la noi în Ungaria. Budgetele în toată lumea se scie, sunt o clădire de cifre, din care are să fie învederat de câte mijloace dispune o țeară pentru chivernisirea sa și câte îi trebue pentru ca chivernisirea să nu lase nimic de dorit. Ar crede dar, omul, că discusiunea întreagă a budgetului se învârte pe lângă cum să se sporească mijloacele pentru chivernisirea ţerii şi pre lângă cum se se reducă la un minim sumele, cari trebuesc pentru chivernisire. Din toate aceste puţine s’au audit, şi se aud vorbinduse de „părinţii patriei“ şi casa ţerii. Abia doi, trei oratori ne au spus, că deficitul, cu toate meşteşugirile guvernului, e în crescere; că în anul viitor deficitul în faptă va fi de 37—38 milioane, ceea ce față cu urcările cele teribile de dări de tot soiul este un fiasco hotărît; că datoriile de tot felul câte apasă pe contribuabil sânt deja miliarde. Dar’ nici deja aceştia nu am aflat să fi propus modalităţi positive pentru vindecarea relelor financiare, ci am avut numai ocasiunea a vedea cum se mărginesc şi dînşii la generalităţi, din care, nici ascultătorii sau cetitorii, cu atât mai puţini acei pe cari îi privesce mai deaproape, nu se vor înțelepți, ca să stie ce se facă în viitor și imputările ce li se fac astăzi să nu se mai repetească. Am audit înse discutându-se cu ocasiunea desbaterii budgetului despre politică de stat, despre politică națională, despre maghiari care, despre lipsa de mijloace escepţionale, despre separarea armatei, despre corupţiunea în alegeri, despre postituţiunea poliţiei capitalei şi de câte alte de toate, care pot fi bune şi folositoare la lucid şi la timpul lor, nu însă acum şi acolo, când şi unde ar fi ca lucrul de căpetenie să fie uşurarea sarcinilor pentru contribuabili. Căci ne vor excusa „părinţii patriei“ dacă ne vom permite a le observa, că dacă prin legi şi conduse nu se face vre-o îndreptare, discusiunile academice n’au alt folos decât deosebirea între acei ce sciu vorbi frumos şi acei cari nu es din platidudini pe toate filele. De altă parte ni se par şi prea scumpe discusiunile academice ale „părinţilor patriei“. Aşa trebue să le numim după ce experienţa, an de an ne învaţă, că nu folosesc nimic, deoarece în Ungaria nici politica de stat, nici cea naţională nu e mai bună; maghiarisarea nu înceată de a fi propagată sub auspiciile guvernului; dar mijloacele excepţionale ar fi bune pentru cei ce le plănuesc, căci ei sânt aceia, cari vor se ruineze monarchia, bătendu-şi capul cum se dismembreze şi ararata, unica instituţiune, care mai representă unitatea monarchiei austro-unguresci; ei sânt aceia caii seamănă corupţiunea între cei chemaţi a fi legislatorii ţerii şi au lăsat-o să se lăţească ca o leprdă în organismul executiv, şi, în măsura cea mai scârboasă, în sinul poliţiei capitalei.„Părinţii patriei“ ar fi datori ca să fie mai cu consideraţiune cătră posiţiunea lor cea înaltă şi dacă nu sânt în stare se pună freu milioanelor deficiente, cari se desvoaltă ca baccillele în canalul bugetului, din an în an, se gândească, cel puţin, că discusiunile lor costă pe fiecare cei cel puţin 20.000 fl., pănă când biata patrie cu multă gâfăeală abia mai poate stoarce cele trei sute de milioane neapărat de lipsă pentru administraţiunea sa. Se potrivesce de minune şi în împregiurările de astă di dicătoarea: „satul arde şi baba se peptenă.“ Cele trei sute pănă în trei sute şi jumătate de milioane asudate de ţeară cu mult năcaz, abia fac a patra parte din ceea ce ar fi de lipsă spre a acoperi a patra parte din a treia parte a datoriilor de tot felul, ce atârnă asupra capetelor contribuabililor noştri şi cu toate aceste avem timp destul ca să le ascultăm şi cetim şi bani destui pentru a plăti cu ei digresiunile cele mai excentrice dela lucrul de căpetenie al budgetului. Şi dacă ar fi numai atâta! Audiin din diverse părţi şi dela oameni ale căror spixse merită a fi crezute, *că pe când discusiunile academice cele scumpe, va săibă, scump plătite, resună între păreţii din casa ţerii, un fel de devastaţiune este pornită în ţeară, care ajunge cu deosebire pe Români. Executorii de dări au devenit una din cele mai periculoase plage chiar şi pentru stat, pentru că cu toate că o mulţime de Români prin mijlocirea executorilor se expatriează, patria este aceea care se sărăcesce de braţe muncitoare. Ce folos va avèa guvernul unguresc, dacă d. e. prin manipulaţiunea executorilor statul unguresc ar fi constrîns a simţi vreodată lipsa de trei milioane de locuitori, trecuţi din causa miseriei în ţeri vecine? Pentru o ţeară săracă de locuitori, cum este Ungaria, lipsa de trei milioane de locuitori, mai ales dacă aceştia ar fi toţi Români, ar fi egală cu o lovitură de moarte. Căci Maghiari statul n’are de unde lua, ca să înlocuiască cu ei pe Români; apoi cu Germani sau cu Slavi să-’i înlocuiască? ar fi la tot caşul o verosimilă moarte a Ungariei. Unii sau alţii, Germanii sau Slavii ar fi avantgarda, acelor ce ar avă să vină dela Apus şi dela Nord spre a-’şi adăpa caii în Dunărea medie şi în Tisa superioară. Dar’ să nu dăm creclământ celor ce le audim di de di dela ţeară despre bietul popor asuprit! Aşa ar fi să fie, dacă nu ar veni înşişi adversaiii noştri politici de toate categoriile şi nu ar povesti ei înşişi în dietă lucruri, cari întru nimic nu sânt mai puţin ameninţătoare cu vre-un fel de crisă într’un viitor nu prea îndepărtat, întâmplarea a voit ca în cjilele aceste să cetim o dare de seamă interesantă despre două tomuri eşite de curând sub ochiul I.Mmutuetda Vaticana Hungáriae*), în care se tratează despre catastrofa dela Mohács și căuşele ei. Fără de a căuta după asămănarea timpului dinainte de Mohács cu cel de acum, unele momente se obtrud cetitorului, constringându-l, să afle că sânt particulaiităţi de pe atunci, cari seamănă cu unele din diua de astăzi. Inimicul extern, Turcul, bătea la porţi şi poporul, talpa ţerii, se lega de glie, ca să fie supus şi totodată nemulţumit. Cei puternici sfâşiaţi în partide, vânau după măriri deşerte, puse mai presus de adevăratul patriotism. Posturile cardinale se dedeau la oameni nebarnici de ele etc. Ne oprim aici şi credem a mulţumi de astădată pe cetitorii cu reflexiunea, că astăzi bat două pericole puternice la porţile patriei, nu unul; că cu toate aceste guvernul nu se silesce de loc a grupa toate popoarele în giurul seu şi ori câte aude spunendui-se, lăclămat pe majoritatea ce însuşi ’şi-a creat-o, merge înainte, ignorând pe oamenii car’i nu se supun guvernului chiar şi făcând parte din naţionalitatea maghiară. Dacă am fi noi patrioţi răi, după cum ne descriu fiarele oficioase, ar trebui să zicem că ne pare bine că lucrurile sânt aşa cum sânt; ar trebui să ne pară bine că seamănă cu cele dinainte de catastrofa de la Mohács. Pe noi însă tocmai ne supără când vedem din atitudinea casei deputaţilor şi a guvernului, precum şi a organelor acestora, cât de puţină grije se poartă pentru a face politică de stat care să mulţumească pe toţi cetăţenii din stat, dar se poartă multă grije de a face paradă cu lucruri, cari îmbată pe moment pe cei setoşi de ambiţiune deşartă. Puterea nu e în mâna noastră. Prin urmare şi de risipa cu bani pe discusiuni academice şi de toate celelalte neajunsuli, nu noi vom avă se dăm seamă cu consciinţa noastră. Cu aceasta însă nu voim săjicem că în veci şi purure am fi dispensaţi dela orice întreprindere spre binele patriei. Să fim cu atenţiune că ne va veni şi nouă rîndul poate în scurt timp, ca să stăruim mai mult decât acum pentru viaţa publică de stat. Va veni timpul când vom trebui să întrevenim şi noi cu corecturile binefăcătoare, salutare pentru toţi locuitorii de orice naţionalitate. Poate că atunci nu se va vorbi aşa de mult şi aşa de pe larg la budget, dar, după ce vorbă va fi mai puţină, va fi ispravă mai multă. *) Relationes oratorum pontificiorum 1524—1526. Budapesta, 1884, CLIII, 456. Roma locuta esti Deva, înfina sântului A n dreiu. Cu multă nerăbdare am aşteptat răspunsul de pe băncile ministeriale la vorbirile deputaţilor Wolf şi Babeş. Toată lumea era curioasă să vadă cum se va svârcoli „zdrobitorul de naţionalităţi“ dintre ciocan şi nicovală, dintre Wolf, Babeş şi Grünwald. Roma locuia este prim ministrul Ungariei s’a declarat în cestiunea maghiarisării. Clar, respicat şi categoric ni-a spus dl Tisza noué, la ai sei şi lumei întregi, că dânsul nu voesce să maghiariseze cu forţa; că au trecut timpurile, când aşa ceva mai era posibil. Mai presus de toate dl prim ministru doresce insă ca legile din vigoare să nu se jignească, să nu se violeze prin tendențele și faptele de maghiarisare. Nu cu puterea, ci cu înțelepciunea, nu în ruptul capului în 2—-3 ani, ci după multă rătăcire prin pustie s’a ajuns pământul făgăduință. Dl Tisza nici nu calculează să vată cu ochii sei ţara Canaanului, adecă „Grünwaldia“, în care afară de 15 milioane Maghiari neaoşi să nu mai fie altă suflare. Dînsul se mulţumesce cu rolul lui Moise, să scrie cele 10 porunci (legi) pentru poporul seu, şi legile să nu se calce. A mai declarat dl Tisza în mod categoric că nu este iertat ca guvernul să folosească mijloacele statului spre scopuri de maghiarizare. După aceste declaraţiuni cine va mai îndrăsni să susţină că guvernul actual nu e cel mai cinstit şi potrivit pentru ţeara noastră? Ear’ despre capul guvernului şi al partidei de la putere, cine va mai îndrăsni se afirme ceea ce se zice despre pesce ? ‘ 4 Eu unul cred că dl Tisza a vorbit din deplină convingere. Cred şi aceea că domnia-sa va şi urma după vorbele sale, cred că faptele îi vor fi conforme principiilor ce le-a profesat. Nu cred însă că şi organele domniei-sale urmează după aceste principii. Firesc e că maghiarizarea cu forţa (magyarosítás) se neagă cu cerbicie din toate părţile. O neagă funcţionarii şi o neagă şi numeroasele societăţi înfiinţate anume spre scopul acesta şi încuviinţate de guvern, cum e societatea „Széchenyi“ din Satmar şi multe altele. Faptele însă, ce le vedem în toată ziua, nu se pot numi alta decât maghiarisare cu forţa. Şi dacă în parlament contestându-se maghiarisarea cu forţa s’a cerut dela dl Babeş să aducă dovedi, noi nu ne putem mărgini la aceea ce poate improvisa un singur om într’o vorbire parlamentară. E datorinţa noastră, celor cari stăm cu ochii la jar, cari trăind în provinţă, vedem ai de di acele fapte, să le înşirăm, să aducem dovedile ce ni se cer. Sau vom convinge pe compatrioţii noştrii şovinişti maghiari despre adevărul ce-’l susţinem, sau ne vom convinge noi, că boala lor e necurabilă, şi că din orbia lor nu-i va scoate nici Wolf, nici Babeş, nici chiar Tisza, ci numai sapa şi lopata. Cu aducerea dovezilor voiu începe şi eu, ca d-l Babeş, cu terenul cultural. Pentru că pe terenul strîns politic, noi Românii nu avem nimic, prin urmare nu ni se poate lua nimic, suntem inviolabili. Unica lege, ce ni-a fost şi nouă favorabilă încâtva, legea de naţionalităţi, aparţine istoriei, nu mai există decât pe hârtie. Părţile cele mai esenţiali, cari ne garantau dreptul a ne cultiva şi desvolta în limba noastră proprie, s’au abrogat indirect prin legea despre obligata propunere a limbei maghiare în şcoalele poporale şi prin legea despre şcoalele medii. Restul de favor din lege, dreptul de a ne folosi în ■ viaţa publică de limba noastră naţioală, ’l-a declarat d-l ministru-preşedinte cu altă ocasiune de literă moartă. Astfel toată legea e moartă, şi moartă fiind, nu se poate viola. Cu deplină linişte sufletească şi fără de cel mai mic pericol pentru poporalitatea sa, d-l Tisza poate pretinde