Tribuna, aprilie 1888 (Anul 5, nr. 74-97)
1888-04-22 / nr. 92
Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, */a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 22 Aprilie (4 Maiu) 1888 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. încă o racla de lumină. i. Sunt acum câteva Zile un diar din Budapesta, într’un articol asupra neînsemnatei mele persoane, a dat expresiune convingerii, că „Românii cu vederi mai moderate“ vor recunoasce şi ei, că curtea cu juraţi din Cluj trebuia neapărat să me condamne. Câtevazile în urmă acelaşi zjar publică o corespondenţă din Sibiiu, prin care li se spune tuturor celor interesaţi în cauză, că Românii au primit — nu cu părere de rău, ci cu viuă satisfacţiune — spirea despre condamnarea mea. In aceeaşi zni „Unirea“ din Bucuresci publică şi ea o corespondenţă din Sibiiu, în care de asemenea se constată, că adevăraţii Români au primit cu vină satisfacţiune scriea despre condamnarea mea. Pentru ori-şi-ce om mai deprins cu intrigile politice e lucru pus mai presus de ori-şi-ce îndoeală, că aceste două corespondenţe, deşi nu sânt scrise de acelaşi om, pleacă din acelaşi isvor şi au fost puse la cale în vederea aceluiaşi scop. Deşi în aceste corespondenţe, întocmai ca în o mulţime de articole şi notiţe apărute prin coloanele fiarelor, e scoasă îndeosebi persoana mea la iveală, nu e în întreagă această intrigă vorba de mine personal, ci de „Tribuna“ şi de partidul, pe carel-am servit timp de patru ani. Se crede, că prin lucrarea mea şi prin încordata atenţiune, cu care urmăresc desfăşurarea evenimentelor, eu contribuesc foarte mult la consolidarea partidului naţional şi că partidul acesta se va pute descompune, dacă voia fi eu înlăturat. De aici ne mai pomenita violenţă şi răutatea asmuţărilor din aceste două acte. O repet: timp îndelungat oamenii, care acum fac toate opintirile, ca să mă înlătureze, ’şi-au dat multă silinţă, ca să mă tragă în partea lor. Abia după ce s’au convins, că nu mă pot momi, au început să lucreze pentru ca, punându-mă în conflict cu unii dintre membrii mai influenţi ai partidului, să mă isoleze şi astfel să paralizeze puterea de acţiune a partidului. Au şi isbutit, ca prin intrigi, momeli şi presiuni să pună pe mai mulţi dintre acei onorabili bărbaţi în conflict cu mine şi astfel să paraliseze acţiunea partidului, pe mine însă nu m’au isolat, şi am astăzi consciinţa, că aceia, care s’au lovit de mine, pe sine înşişi s’au rănit, dar mie nu ’mi-au stricat. De aceea se lucrează acum pentru înlăturarea mea cu orice preţ. Ei bine! voiu fi înlăturat şi exprim cea mai intimă convingere a mea, când z zic, că este în interesul causei noastre naţionale să şi fiu înlăturat anume aşa, cum am să fiu, căci se va dovedi, că n’am meritat importanţa ce ’mi se dă, că curentul, pe care ’l-am representat, e tare şi puternic şi că partidul, pe care ’l-am servit, nu simte perderea suferită prin înlăturea mea. Aceste sânt lucruri, pe care astăzi, după atâtea frământări ar trebui să le înţeleagă ori şi ce Român, care ia parte la viaţa politică. Am avut însă adeseori ocasiunea de a mă convinge, că tot mai sânt oameni, care nici chiar pănă acum nu s’au luminat încă şi tot mai sânt accesibili pentru amăgitori, tot mai cred, că e vorba de persoane, când causa ea însăşi e în joc. Mai nainte dar’ de a reproduce corespondenţele din Sibiiu, trebue deci să le reamintesc cetitorilor „Tribunei“ lucruri, pe care le stiu, însă mulţi dintre dînşii le vor fi uitat poate. Sânt pretutindenea şi sântşi la noi oameni cu oare care posiţiune socială, care, spre a se pută menţină în posiţiunile, pentru care n’au cuvenitele aptitudini, sânt umiliţi în sus, car’ în jos fac vânătoare de suflete. Preocuparea de căpetenie a lor este să-’i angajeze pe oameni, să-’i lege prin interese ori prin afecţiuni, să şi-’i supună pentru ca să poată dispune de dînşii ca de nisce unelte oarbe. Căci numai aşa pot să aibă oarecare trecere în sus. Şi niciri la noi această vânătoare de suflete nu se face cu atâta premeditare ca aici în Sibiiu. Ochii vânătorilor de suflete sunt îndreptaţi mai presus de toate asupra tinerimii inteligente, şi vânătoarea se începe încă în timpul, pe când tinerii mai „de speranţă“ îşi urmează studiile. După ce îşi termină apoi studiile şi se întorc acasă, ei sânt îmbrăţişaţi cu o căldură extraordinară. Când sosesc, vânătorii îi aşteaptă la gară, îi primesc cu odaia caldă şi cu patul plin de permi de puf, se dau mese, se aranjează excursiuni în onoarea lor, şi dacă nu e vreun post vacant pentru dînşii, se crează — după putinţă — unul anume. — Căci vorba e de a-i angagea chiar dinjiua intrării lor în viaţa publică. Numai însă dacă sânt, — vorba d-lui Enea Hodoş, — „băieţi buni“. Altfel o pat ca dl Hodoş, ca dl Albini, o pat ca mine, o pat ca atât de mulţi alţii şi nu le rămâne în cele din urmă decât să părăsească ţeara, dacă n’au moştenit dela părinţii lor destulă avere, ca să poată trăi din al lor. în ţeara aceasta nu e loc pentru omul sărac decât dacă vrea să se facă slugă făţarnică. Dacă tot mai e încă cineva, care se îndoesce despre aceasta, îi reproduc aici următoarea scrisoare odată publicată . Mulțumim lui D-jeu, nu-’i ducem lipsa! răspunse ţeranul. Cum vine de satul vostru este aşa de împrăşciat, şi nu e la un loc, ca alte sate ? Apoi e rău destul! Satul nostru a ars înainte de asta cu cincispreciece ani; a trebuit să-’l facem din nou, aşa cum e acuma, căci stăpânirea a poruncit aşa. Mai rău nici că se putea! Eu am să fac o cale de jumătate de ceas bună în Dumineci pănă la biserică, şi asta e tare greu pentru oamenii bătrâni şi pentru copii, mai cu seamă în vreme de iarnă. Alţii şed şi mai departe decât mine. A fost un foc groasnic! Numai cinci curţi, mai la o parte, au rămas neatinse de foc. Cum de s’au aprins? Numai Dumnezeu poate sei! Dăm cu socoteala multe de toate. Unii ,flr e* astădi, că primarul ar fi pus focul, ca să ne sărăcească; dară eu nu potfice-Asta ar fi și grozav din partea primarului. Apoi da, face el câte o nefacută, căci e om cu inimă împetrită, o scie fiecare ! ’Mi-a făcut și mie destule năcazuri. Mai ântâiu a fost dascăl; pe urmă, dacă s’a pus bine cu stăpânirea, a trebuit să-’l primim de primar în sat. Așa Zeu de vulpe, cum nu găsesci alta, de-ai tot umbla. Arad, 18/30 Decemvrie 1873. Mult stimate domnule Din epistola dtale din 12 Decemvrie a. c. II d-l Episcop s’a convins cu mine dimpreună, că jurstările, în care te afli, nu-’ţi dau destulă garanţă cătră un scop sigur dupâ cum ai dori. Resoluţiunea d-tale de a merge la Viena a fost tare, doamnă şi corespundetoare scopului propus; tocmai pentru aceea nici ilustrul domn Epp. n’a putut alta să facă — chiar deşi ar fi avut altă voe — decât săţi-o încuviinţeze. Acum însă după cele ce scriseşi este pe deplin convins, că cta mai corespunzător chiar scopului ce ai — nu poţi lucra, decât dacă vei curma firul năcazurilor şi al îngrijirii din Viena şi fără trăgânare vei veni la Arad în mijlocul nostru. Singur ceri sfatul părintesc al Ilustrităţii Sale, care are să fie cel mai puternic pentru dta. Ilustritatea Sa cară, plecând astăzi la Pesta, ca Mercuri să depună jurământul de fidelitate, m’a însărcinat să’ţi scriu cu toată grăbirea, cum că pe iubirea şi sprijinul Ilustrităţii Sale poţi conta ca pe ale unui părinte adevărat; şi va dori din inimă să îngrijească de viitorul dtale; această îngrijire însă numai atunci ar ave resultatul dorit, dacă părăsind posiţiunea de acuma, vei veni la Arad, unde şi cura îţi va fi mai uşoară tot prelungă îngrijirea părintească a bunului nostru Epp. Ilustritatea Sa dlară are voe firmă a se îngriji pentru dta, aibi dară şi dta resoluţiunea de a te reînturna conform sfatului primit. Eu încă, ca un stimător sincer amic îţi recomand să primesci acest sfat, în care cas îmi scrie de loc, ca să trimitem suma necesară pentru călătorie măcar şi pe cale telegrafică. Crearea unei succrescenţe puternice în inteligenţă este scopul părintelui nostru Episcop, de unde dta, nu e bine să lipsesci în interesul nostru comun şi în al dtale personal. Scrie, rogu-te, sau telegrafează de loc! Stimător amic, nin te adevărat“, fiindcă pe mine nu mă iartă firea se fac ca dl P. Petroviciu, cg. dl P Cofreta, ca dl M. V o i e a n, ca Popa „Calieul“, ca amicul meu V. Bologa şi ca ceilalţi câţiva, care au primit să li se „facă viitorul“ sub aripile ocrotitoare ale Excelenţei Sale ocrotite de alte Excelenţe mai sus puse. Şi sânt mulţi oamenii, care fac ca mine, toţi aceia, cărora averea proprie, inteligenţa superioară ori educaţiunea mai bine îngrijită le dă dreptul şi le impune datoria de a umbla cu capul ridicat. Asemenea oameni au înfiinţat „Institutul Tipografic“ şi Ziarul „Tribuna“. Tocmai însă fiindcă asemenea erau oamenii aceştia, părintele Miron era convins, că asupra „Tribunei“ nu va putea să înrâurească nici direct, nici indirect, a făcut dlar, tot ceea ce îi stetea prin putințe, ca „Tribuna“ să nu se poată susține ca organ independent, ci ori să înceteze ori să cadă sub înrîurirea oamenilor, care sânt legaţi prin interese de Excelența Sa. Acesta e cuvântul, pentru care se ţese intriga contra „Tribunei“ şi — abia în linia a doua — contra mea. Ţesută de nişte oameni mediocri atât ca inteligenţă, cât şi ca cultură, intriga aceasta nu are fineţa, pe care o admirăm în intrigile ţesute de oamenii mai superiori. Firele sânt groase, încât orişice om cu bun simţ poate să le vadă, urzeala e rară, încât chiar şi ochiul mai nedeprins străbate prin ea, şi astfel intriganţii se dau la tot pasul de gol. Ce fel de intrigant e, de exemplu, dl P. Cosma, care, profitând de strîmtorarea d-lui P. Petrovici, îi iartă acestuia 50 fl. din o datorie contractată la „Albina“, pentru ca să mijlocească publicarea în foi guvernamentale a sciutului „material“? Un mai fin intrigant e dl P. Petroviciu, care-l pune pe dl P. Cosma se scrie cu mâna sa proprie „materialul“, pentru ca apoi să pună la disposițiunea celor atacați autograful d-lui P. Cosma. Zicându-le: iată dovada, că nu eu am făcut acest lucru! Eat’ mai fin ca dl P. Coama nu e nici părintele Metropolit Miron. Unul dintre oamenii, de care Excelenţa Sa s’a folosit în foarte multe rânduri, e dl P. Petroviciu, care, fiind om cam cheltuitor şi având să facă educaţiunea mai multor băieţi, se afla mereu în luptă cu fel de fel de „năcazuri“ şi „îngrijiri“. Protectorul seu îi sălta mereu într’ajutor şi nu-i cerea decât să facă oarecare servicii „confidenţiale“ pe la deosebite redacţiuni. Dl P. Petrovici, strîmtorat precum era, îi şi făcea serviciile, dar’ le La mine nu este locul pentru domni; d-ta vei merge la cârcima din sus; într’acolo s’au dus, cam de o jumătate de cias, un car stricat, poate va fi al d-tale. îmi pare rău, că nu pot rămână la d-voastră, jupâneasă cârcîmăreasă ! Dar’ unde-’i cârcima cea din sus? Vezi d-ta casa ceea mică, albă de pe culme, cu obloane verzi ? E casa primarului, lângă ea e birtul cel mare pentru străini. Este poate al primarului? Ba şi da, toate sânt ale lui şi nu sânt ale lui. El poartă vina, că s’a zidit. Nu-’ţi prea face câştig. Vezi bine, că nu. Nu-’i face câştig nimănuia. De când şede el în sat, cârcimăritul îmi merge încă odată aşa de rău. Dumnezeu să-’l ierte, are să dee seamă în Ziua de apoi! Da, să mă fi plecat înaintea lui şi a prostiilor lui, ca şi o slujnică, atunci mergea treaba altfel, însă asta nu o fac. Mulţumescu-’ţi Doamne, am cu ce să trăesc, şi nu-’mi pasă de el într’aceasta auzii într’o casă țerănească nu departe o mare gălăgie. Bătrâna își ascuți urechile, clătină repede din cap și murmură zimbind cu viclenie: Așa, așa! Așa’i trebue Margaretei! — Apoi se întoarse cătră mine, îmi arătă o cărare dealungul câmpiilăcea astfel, ca se poată dovedi, că nu din propriul său îndemn le face, și se poată avertisa pe cei interesați. Și eu am avut ocasiunea să văd un foarte curios arsenal de dovezi la omul de încredere al Excelenței Sale. Astfel, între altele, pentru ca să-l țină legat pe dl P. Petroviciu, Excelența Sa îi da bani cu împrumut din fondul metropolitan, pe care-l administra pe acel timp fără control, şi când datornicul face câte un serviciu,i se scade câte ceva din datorie, potrivit cu importanţa serviciului. Resultatul operaţiunilor de felul acesta a fost, că Excelenţa Sa era mereu în debite faţă cu fondul, că în cele din urmă s’au perdut socotelile fondului şi că după întrunirea congresului tot mai lipsiau din cassa preste 2000 fl.,*) pe care Excelenţa Sa le-a restituit în timp de 24 oare, pentru ca cestiunea să nu vină în discuţiune publică. Dl P. Petroviciu, ca om mai fin, asciut să potrivească lucrurile astfel, ca Excelenţa Sa se poarte cu mâna Sa proprie aceste socoteli „confidenţiale“. Mai mult. Sânt acum câţiva ani, chiar în ajunul sinodului, a apărut în „Pester Lloyd“ un şir de articole asupra bisericii române greco-orientale, care au produs multă agitaţiune între fiii acestei biserici. Articolele erau scrise de dl P. Petroviciu după instrucţiunile primite de la Excelenţa Sa, şi aveau scopul de a intimida sinodul şi de a dispune cercurile guvernamentale în favorul Excelenţei Sale. Ca om mai fin, dl P. Petroviciu a chibzuit însă lucrurile astfel, ca Excelența Sa să facă cu mâna Sa proprie oarecare îndreptări în manuscript și a arătat câtorva dintre membrii sinodului manuscriptul astfel corectat, pentru ca sinodul să nu fie surprins. Nici n’a fost. Excelența Sa își făcuse, din contră, sieşi însuşi greutăţi. Oamenii de felul d-lui P. Petroviciu sunt rari, fiindcă se cere şi inimă şi duh, pentru ca să faci ca această „unealtă“, care nu era de loc „oarbă“ , se găsesc însă totdeauna destui oameni, care pentru o plată mică fac „servicii“ ca cele făcute de dl P. Petroviciu. Şi dacă astăzi eu sânt denunţat la Budapesta într’un fel şi la Bucuresci într’alt fel, sânt — pentru că nu am voit să fac asemenea servicii nici chiar atunci, când mă luptam cu „necazuri“ şi „îngrijiri“, n’am primit protecţia „părintească“ a nimănui. Aici în Sibiiu numai cine nu vrea nu stie, de unde pornesc şi cum sânt puse la cale corespondenţele, notiţele şi articolele compromiţătoare fie pentru FOIŢA „TRIBUNEI“. Milionarul. — Două novele. — De Zschokke. (Urmare). Satul Hard. Abia o jumătate de oară de la oraş, calea se îmbunătăţi fără veste. De amândouă laturile drumului ţerii bine îngrijit se întindeau şire de pomi. Mă miram, cum de câmpurile poartă bucate atât de minunate; se părea că acolo burueana lipseşce cu totul, întreg ţinutul începea a fi mai frumos; chiar oarba pe livezi era mai grasă şi mai verde, înaintea mea zăcea satul cu căsulii departe împrăşciate, între arbori umbroşi, ca şi într-o mare grădină, în mijlocul satului pe o colină se înălţa biserica. Aceasta ordine, acest fel de a zidi, aceasta abundanţa forma un mare contrast cu tot ce găsisem pănă aci în părţile aceste. Trăiţi ca un raiu pe aici, amfl8 cătră un ţeran bătrân, care venia înapoia mea din orăşel. Aveţi pământul cel mai roditor în tot largul ţerii. .. Goldiş, protodiacon. Aceasta sânt acum 15 ani, când mă luptam cu „necazuri“ şi „îngrijiri.“ Şi ceea ce ’mi s’a întâmplat mie, multora li se întâmplă. N’ai decât să te lupţi cu „necazuri“ şi cu „îngrijiri“, pentru ca să poţi fi sigur, că vre-unul dintre vânătorii de suflete îţi va sări într’ajutor, şi va profita de ocasiune, ca să te pună în ceata celor legaţi cot la cot. Şi de aceea, dacă văd pe cineva stând alăturea cu generosul meu protector de odinioară, Ilustritatea, ar fi Excelenţa Sa Părintele Miron, mă apucă un fel de milă, căci sciu positiv, că nu din convingere, nu din sinceră pornire, ci fie de nevoe, fie în vederea vreunui câştig de natură «Ziliare», fie din prostie se află unde-’l văd. Eu, deși mă luptam cu „necazuri“ și cu „îngrijiri“, am rămas rece față cu „iubirea“ și „sprijinul“ ce-’mi oferia Ilustritatea Sa „ca unpăînsă o fi bogat? Cred Zău, e grozav de bogat! dar’ nu cheltuesce nici un ban; trăesce mai rău decât Ziler'd de rând, îi lipsesce o doagă. Când îi vin ceasurile lui aruncă banii cu pumnul. Se omoară cu nebuniile, şi are poftă să ne tot chinuească, pentru ca să-şi adune bani. Aşa vorbii o bucată de vreme cu bătrânul; apoi apucă pe o cărare laterală ce ducea preste câmpuri. Regiunea era atât de plăcută, atât de idilică, aş zice, încât m’am aşezat pe o peatră sub un nuc, să mă odihnesc şi să gust presentul în toată plăcerea. Ce fericit, gândiam eu şi’mi umpleam ciubucul, va trăi poporul din paradisul acesta! Şi totuşi dracul trebue să-’şi vîre coada în tot locul. Dacă stăpânirea le aruncă pe un om, care vrea săfacă pe regele satului, și tot norocul acestor oameni e perdut! Intr’aceasta îmi esi o bătrână în cale; am agrăit-o, ca să mai vorbesc ceva. Mătuşe, unde este cârcima satului? Mergi numai pe drum înainte, în mâna stângă, lângă biserică! Cârcimăreasa sânt chiar eu. De asta îmi pare bine; mă poţi primi în gazdă cu trăsura şi servitorul? *) Exact 2300 fl. Actele doveditoare poate orişicine se le vadă în redacţiunea „Tribunei“. rilor, pe unde pot ajunge mai degrabă la cârcima din sus, şi mă lăsă. Din casă esta un ţăran curat îmbrăcat, care se părea cam năcăjit. O femeie bătrână îi urma plângând, pe urmă un om mai tinăr. Ei îşi luară rămas bun de la omul supărat. Aveţi dreptate deplină, domnule primar! Zise cu căldură tinărul şi-i întinse mâna; ’i-am spus mamei destul să bage de seamă. Bine, bine! răspunse cu o seriositate impunătoare primarul, care părea a fi bărbat de vreo patruZeci de ani; de astădată am să fiu îngăduitor. — Bătrâna îl încredinţa, că pe viitor are să fie mulţumit. Boerul despot al satului se întoarse şi plecă. ’L-am văzut apucând pe aceeaşi cărare, care ’mi-o arătase mai nainte cârcimăreasa ca cea mai scurtă cătră cârcima din sus. M’am ♦ sculat repede, ca să cunosc faţă în faţă pe omul, despre care auzisem de ieri atât de multe. Ce era să fac mai bine? însă, când m’am gândit, că omul ăsta a scitit să deştepte în concetăţenii sei numai jeluiri, că eu însumi am fost odinioară martor ocular al purtării sale ambiţioase, aspre, ’mi-am perdut pofta să-’i fac cunoscinţa. Alerga şi fără de asta prea iute, şi ’l-am lăsat să alerge. (Va urma.) Nr. 92