Tribuna, mai 1888 (Anul 5, nr. 98-123)

1888-05-01 / nr. 98

Pag. 390 E sublimă, e divină instituţiunea si­nodală în biserica ortodoxă şi vai! de cel­­ce cutează se lucre la ruinarea acestui aşedământ democratic al creştinismului. Şi tocmai la noi în diecesa Aradului se stărue mai mult pentru compromiterea şi răsturnarea lui din temelie. Ceea­ ce pre­vestisem în Nr. 65 al „Tribunei“ s’a împlinit aproape ad literam. D-nii Sta­ne­scu, Dr. O­neu, Mangra, Lazar şi Suciu sunt scoşi din sinodul epar­­chial. Abia s’au strecurat, ca prin ure­chile acului, d-nii Rotariu, Ungurean şi Veliciu. Terorismul episcopal a fost la culme. Preoţii au fost îndrumaţi de arendul ca să se conformeze dorinţei exprese a epis­copului, de a nu alege în sinod pe na­ţionalii ultraişti, inimicii interese­lor bisericii (!) Căci, vedi Doamne, epis­copul M e ţ i a n u nu poate mai comod a-­şi asigura interesele sale personale şi nu poate mai cu înlesnire a-­și masca planurile clandestine, ca punendu-se sub pariul intereselor bisericii, pe care în reali­tate nu o servesce, ci o exploatează.*) Libertatea alegerilor sinodale pentru acest episcop nu există. Prin rostul se­cretarului seu dl Ignatie Popp a spus în coloanele acestui diar, că mistificările și falsificările de protocoale electorale nu-’l genează, numai oamenii sei de încredere să vină în sinod. El sufere toate ne­­orănduelile, procese scandaloase, atentate în contra bunelor moravuri, numai Stă­­nescu et comp.­se nu între în sinod. Astfel s’a întemplat, că acum a doua oară în cercul Chişineului a ajuns­ la man­datul de deputat profesorul de preparan­die dl Teodor C e o n t e a, în contra advo­catului Stănescu. Şi numai astfel se poate întempla ca un om cu desăvîrşire necunoscut în popor să ajungă la majori­­tatea voturilor faţă cu un bărbat popu­lar şi iubit în cercul Chişineului. Şi este foarte caracteristic pentru situaţiune, că acel domn profesor preparandial, cu un an doi înainte nu era preţuit de epis­copul seu mai mult ca cel din urmă das­căl de sate, cară acum dintr’odată a ajuns la atâta vrednicie, încât trebue să fie în sinod tocmai cu excluderea lui S­t­ă­­­ne­scu. Aşa în cercul Chişineului, aşa în alte cercuri, unde au fost aduse în combinare persoane libere şi indepen­dente. Ei, de ce aceste excomunicări ofici­oase? Afară de interesele personale mai este şi altceva la mijloc. Este cestiunea averilor şi finanţelor diecesei. Secretarul Preasfinţiei Sale s-a prea forţat în Nr. 70 al „Tribunei“ ca să producă im­­presiunea asupra cetitorilor, în respectul unei stări splendide a fondurilor diecesane. Viitorul cel mai de aproape va arăta, cine dintre noi este în drept, eu ori se­cretarul episcopesc. Cu digresiuni inutile şi cu alusiuni maliţioase fie încredinţat D. Ignatie Popp, că n’a pus de loc în evidenţă sta­rea adevărată a fondurilor. Se vede, că e în firea oamenilor păcătoşi, a se pune, de câte­ ori sunt vădiţi, în dosul altora, ca să-’şi ascundă defectele. Nu de cine sânt în consistor şi în comisiuni, ci de ceea­ ce se lucrează şi cum se lucrează este vorba. Astfel dacă odată s’a pus în discusiune persoane, apoi trebue să reflectez d-lui secretar consistorial, că de doi ani dl Dringou n’a luat parte nici în sinod, nici în comisiunea epitropească; car’ dl Ungureanu, care numai anul trecut a intrat în sinod, n’a făcut parte de loc în comisiunea epitropească, ci în cea pentru petiţiuni. Şi chiar de ar fi în sinod doi trei oameni mai scrupuloşi, ce pot ei face în faţă cu ceata acelora, care nu vor să scie de argumentare? Deocamdată mă restrig la atâta, pănă ce voiu avă ocasiunea să mă conving din rapoartele consistorului despre starea fon­durilor. **) Observ numai, că este lip­sită de seriositate, e de tot naivă ma­niera secretarului consistorial, după care d-sa ar face responsabili pentru desordi­­nea ce există în administrarea fondurilor diecesane pe membrii fostei epitropii co­mune şi pe membrii delegaţiunii, care au lucrat la împărţirea fondurilor între die­cesa Aradului şi Caransebeşului. Se pare, că dl secretar ar fi supărat, că pentru munca lor, Dr. O­neu şi Mangra au primit diurne de 4 fi. la di, împreună cu alţi doi membri din delegaţiunea sinodu­lui din Caransebeş. Dar’ apoi d-sa numai pentru socoţile comunei bisericesci din Peşca a luat diurne preste 300 fi. v. a. Negreşit că şi acestea on. domn se­cretar le-a câştigat din nimica, precum şi Preasfinţia Sa tot din nimica (l)­a­inte­ *) Pentru sine numai, ori şi pentru lacheii sei? Red. „Tribunei“. **) De cumva nu se vor face muşama, ca de ani în­coace. Red. „Trib.“ meiat fondul preoţesc, după cuvintele se­cretarului seu. In adevăr, a crea din ni­mica ceva este lucru providenţial. ’Mi­ se pare însă, că sesiunile vacante parochiale nu sânt nimica, şi în comitatul Aradului, Timişoarei, Torontalului etc., aceste sânt nisce surse nesfîrşite pentru fondul preo­ţesc. Ele singure formează un fond co­losal. Dar o să închei acum, ca să revenim altădată mai pe larg asupra cestiunii.*) Cincinatul. Voci asupra procesului de presă al „Tribunei“. Tot despre procesul de presă al „Tribunei“, „Luminătorul“ scrie în nu­mărul seu de la 5 Maiu a. c. următo­rul articol: Mari meşteri şi minunaţi dialectici sânt domnii ce compun guvernamentul actual al ţerii noastre, când lipsa ori cutezanţa lor oarbă îi împinge a se urca pe tribuna publi­cităţii spre guvernarea lor de o parte, de altă parte spre a ne acusa, învinui şi­­ umili pe noi. Măiestria şi artificioasa lor dialectică însă nu le ajută, ba chiar îi face de ruşine îna­intea lumii pricepătoare, care so re judeca după propria sa minte şi pricepere; pentru­ că măie­stria lor este întortocarea adevărului, este o fabulistică goală, care dialectica artificioasă are în sine păcatul, că nu ajunge nici­odată pănă la realitate, nici chiar în dextera gură a procurorilor regelei de stat. De aceea noi, ear’ și ear’ trebue să o spunem guvernului nostru, că nu-’l pricepem, nu ne putem explica de ce el tot mereu re­curge la aceste mijloace, nu aflăm alt motiv pentru aceste mijloace ale sale, decât eronata presupunere, că va îmbăta lumea cu apă rece, ori­ că guvernul însuşi într’adevăr nu observă batjocura, căreia ’i­ se supune, însă să-’i demonstrăm aceste pe faţă şi prin propriul seu act, ce ni ’l-a oferit procu­rorul reg. cu ocasiunea pertractării procesu­lui celui mai recent de presă, pertractat la 25 ale lunei trecute în Cluj contra d-lui Slavici de la „Tribuna“. în acest act de acusare învinuirile se ţinură în termini generali pana atunci, pănă când acusatul şi preşedintele tribunalului ad­­moniară pe procuror, ca să nu învinueze şi acuse pe toţi Românii, pe toate foile române, ci numai pe dl Slavici. Va să fiică, e evident, că respectivul domn procuror şi înaltul seu stăpâtnitor, carele ’l-a împintenat spre acusare, nu a învinuit numai pe scriitorul articolului încriminat, nu a vorbit numai la adresa acestuia, ci la adresa tuturor Românilor, şi şi la a noastră, deci, drept avem ca şi noi să ne apărăm, care nu eram citaţi la pertractarea din Cluj şi nu aveam onorul de a ocupa loc pe banca onorabilă de acusaţi, stând de faţă cu harni­cul domn procuror de sub întrebare. Ba­ să vedem dlar, vrednicia înaltului nostru guvernament, cu carea se laudă el pe sine însuşi, acusându-ne pe noi pentru neîn­­destulirea cu dînsa şi pentru nerespectarea ei. Dl procuror, respectiv e actul de acusare rostit de dînsul fiice. Idea de naţionalitate e o parolă, (?) carea în fiina de afii mulţumesce popoarele în timp de pace, şi le face îngrozitoare în timp de răsboiu. Aceasta idea (nu parolă? Red.) — continuă procurorul — decide cu pu­terea ei asupra tronurilor, creează state, unesce popoare înrudite şi.... duce la sporirea puterilor spirituale şi materiale ale naţiunii“. Câte construcţiuni în acest pasagiu al actului de acusare, atâtea întortocări. Cine sub soare susţine, că „idea de naţionalitate“ este o „parolă“ ! „Idea de naţionalitate“ n’a fost nici­odată, nici va fi o „parolă“, a fost însă şi va fi o manifestaţiune a genuităţii interne, ne­­despărţibilă de individualitate. Deci nu „pa­rola“, ci aceasta manifestaţiune de sentiment, sentimentul însuşi aflându-se el atacat, violat ori sugrumat, este ceea­ ce, în isbucnirea sa, le face pe popoare de a fi „îngrozitoare“ etc. Insă dacă aceasta parolă e aşa de pu­ternică, oare ce urmează de aci, care este consecvenţa logică în dejudecarea acestor îm­­pregi­urări ? Doară acea sufub­are voinicoasă a gu­vernului nostru, de a sugruma, ori de a sterpi aceasta „ideă-parolă“ din inima şi sen­timentele Românilor? De fel nu, şi eară nu. Logica adevărată şi dreaptă este aceea, ca guvernul ţerii se lase curs liber desvoltării şi cuceririi „ideii“, căci la din contră, tocmai prin pornirea guvernului şi prin înţelepciunea sa se va procura „îngrozirea“ şi „deciderea asupra tronurilor“ etc. etc. pentru­ că ideile nu se lase a fi îngrădite în staul, ca blându­ţele oiţe, ci ele sunt libere şi libere voesc să rămână. Iată dar’, că guvernul nostru, sciind şi cunoscând puterea „ideii de naţionalitate“ re­­cunoasce, că n’are deodată şi inima şi price­perea pentru a-’i lăsa curs liber, natural. El este întocmai ca cel din poveste, care, dus cu sila, întră în biserică, dar’ cruce tot nu-’şi face. Procurorul din Cluj se laudă în gura mare cu următoarele trase umflate: „Statul ungar se închină înaintea re­­ligiunii . . . asigură libertatea instrucţiunii publice, extinde pănă la cele mai departe ho­tare marginile dreptului de presă şi de întru­nire ; proclamă deplina egală îndreptăţire a tuturor cetăţenilor din Ungaria etc. etc. Adecă „statul“ este aceasta fiinţă ge­neroasă ! Dar, guvernul acestui „stat“ cum e el oare? Oare închină-se şi guvernul „statului ungar“ înaintea „religiunii“ ? Respectează şi el generositatea cea de sus a „statului“? Executează el legile statului aşa precum pre­tinde „statul ungar“? — Vorbă să fie! Şi „pentru toate acestea“ — continuă procurorul — „li se cere (naţionalităţilor) în schimb un singur lucru: credinţă şi ali­pire cătră stat“. Ce absurditate! Din partea cui „li se cere“? Din a statului ? Unde s’a mai văfiut una ca asta: ca „statul“ să ceară alipire, pe când soiut şi natural este, că numai cei­ ce alipiţi sânt deja, numai aceia constituesc statul! „Li se cere“ doară din partea gu­vernului ?! Asta e alta. Asta ar fi natural lucru, adecă: ca guvernul să ceară alipire; ba, ce e drept, are guvernul să ceară una ca asta atunci, când el, guvernul, nu cere alipirea pentru „stat“, ci pentru maghiarism! Când guvernul numai din gură se mândresce cu in­teresele statului, până când de fapt el stă în serviciul minorităţii statului, în al maghiaris­mului exclusiv?! Crede oare într’adevăr dl procuror re­gesc din Cluj că lumea, şi în special noi Românii nu cunoascem deosebirea cea mare, foarte mare, ce există între noţiunea de „stat“ şi între cea de „guvern?“ Cred oare domnii noştri stăpânitori, că atât de luminaţi sânt ei, încât lumina înţelepciunii lor ne orbecheazâ ochii noştri, ori că minţile noastre sânt atât de întunecate încât nu vedem nici rafiele soa­relui ? Amar se înşeală ei, crefiând unele ca acestea ! Dar’ dacă noi, capabili n’am­ fi ca cu minţile noastre să străbatem la grozava age­rime a minţii lor, atunci ar trebui să se ferea­scă domniile lor înşişi de aceea, ca­ propriile lor fapte să nu stee în flagrantă contrafiicere cu înţelepciunea lor, precum de exemplu se con­stată aceasta şi mai învederat în următoarele pasaje din acusare: „Ungaria — fiice procurorul — şi le­­gislaţiunea ungară totdeauna a fost, faţă cu naţionalităţile, liberală, dreaptă şi.......... mai echitabilă decât ori­care stat din Europa“. —­ear, cu 20 de şire mai jos, în aceeaşi vorbire a sa, fiice acelaşi pro­curor : „Ungaria nu poate suferi, precum nu sufere nici un stat din Europa, ca în te­­ritorul său o naţionalitate să poată ave drepturi deosebite, fie auto­nome, fie naţionale sau aibă ori­ce alt nume“. Va să fii că „Ungaria“ este cea liberală, etc. şi aceeaşi „Ungaria“ e aceea, care „nu poate suferi“. . . Care este adevăratul adevăr dintre ace­ste două contrafiiceri ? Iată-­l: Ungaria este liberală şi sufere atâta, pe cât sufere, ba guvernul Ungariei nu numai că nu e liberal, ci este chiar despotic, netolerant, brusc în cele politice faţă cu na­ţionalităţile nemaghiare, faţă cu religiunea bisericească română, faţă cu egala îndreptăţire a Românilor. Nici Slavici, nici noi ceştialalţi n’am atacat pe Ungaria şi am atacat şi atacăm acea „parolă“ a guvernului, carea se numeşee „Maghiaria“, şi am combătut şi combatem pe guvernul şi guvernamentul Ungariei, carele nu poartă nici un cont de interesele ţerii, nu se acomodează postulatelor firesci ale ţerii, ci umblă cu „parolele“ sale prin nori, unde nu poate afla decât fulgere şi trăsnete. „Ungaria e mai echitabilă (faţă cu na­ţionalităţile) ca ori­care stat din Europa“, fiice dl procuror din Cluj. Risum teneatis . . . sau, pe românesce: „laudă-te gură, că eată pumnul“ — răspun­dem noi. Nu putem șei, la care „state“ din Eu­ropa se cugetă dl procuror, când în cele de ace­stea, le învoacă drept dovadă. Dacă e însă, ca să-’i răspundem spre a-’i răsturna dovediile apoi să cităm pe Austria, care, precum le place d-lor să creadă, este un stat deosebit de Ungaria, şi care le stă înaintea ochilor şi îi întreabă pe domnii noştri: Oare în Au­stria n’au naţiunile negermane cu mult mai multe libertăţi ca în Ungaria. Câte universităţi, gimnasii, teatre, insti­tute culturale­ naţionale au naţionalităţile ne­germane din Austria şi câte avem noi, na­ţiunile nemaghiare, majoritatea absolută a ce­tăţenilor, în Ungaria? Dintre acestea, pe câte le susţine ori cel puţin le subvenţionează statul austriac, pe câte le subvenţionează — de susţinut nici vorbă nu e — statul ungar ? In câte districte sau provincii austriace e permisă şi ordinată limba n e g e r m­ a n­ă la administraţiunea politică, la justiţie etc. şi este oare la noi asta permis măcar numai într’o comună locuită exclusiv de Români? Cum, când şi în care parte a statului austriac s’a întrodus limba germană ca „stu­diu de obligat“ în şcoalele negermane dela sate, precum este introdusă cea maghiară la noi ? Iată, ca să nu înşirăm mai multe, un stat, carele atât el însuşi cât şi g­u­­v­er­nul seu, prin faptele sale desminte foarte energic afirmaţiunile domnului procuror din Cluj ! Insă de ce să mergem aşa departe, când cele mai frumoase lucruri ne sânt atât de aproape?! Se constatăm simplu, că grozavele laude despre „libertăţile Ungariei“ se accentuează chiar în actul de acusare, ridicată asupra R o­­m â n i l­o r. Să constatăm, că pe când — după fiice­­rea procurorului — în Ungaria există atâta silă de libertate, de libertate de presă, pe atunci —­ Românii nu mai scapă de temniță. Abia ese un Român din ele, pănă­ ce altul ’i­ se bagă în loc. în Martie fu judecat Bo­­bancu, în Aprilie Slavici, în Iunie vine ge­neralul Doda la rând ! Ce dovedii mai plau­­sibile, mai pipăite, ca acestea, mai voiţi la lauda cu „liberalismul din Ungaria“ ? — Destul de astădată. *) Am dori să stim cum se administrează fon­dul tipografiei diecesane. Nu ne-ai putea face și acest serviciu? Red. „Trib.“ TRIB­U­NA CRONICA. Promovare. Dl Florian St­a­nu, cu­noscut prin unele cercuri din Arad și împre­­giurime, a fost promovat la facultatea teolo­gică din Budapesta la gradul de Dr. în teo­logie, special în canoane. * Societatea literară „Virtus Romana Rediviva“ a junimii studioase de la gimna­­siul superior român gre­ car din Năsăud învită la şedinţa publică ce se va ţine în loca­­­litatea reuniunii de lectură la 22 Maiu 1888. Se va executa următorul program: „Mar­şul jubiliar“, executat de musica studenţilor. „Cuvânt de deschidere“, rostit de preşedintele societăţii Aureliu Oltean. „Frumos e omul D-ne“, cor mixt. „Istoria şi rolul eventai­­lului“, de S. Dr. Mândrescu, student decl. VIII gim. „Fantasia“, soţie de flaută cu acompaniament. „Libertatea“, dialog — tra­ducere de A. Chenixer, de S. G. Vargolici, predat de studenţii de cl VII. Ioan M­e­­­i­a­n şi Octavian Utalea. „Obosit de lucrul fiirii“, solio de voce, cântat de Aureliu M­o­­ţoc, stud. în cl. VII. gim „O pagină din istoria limbii române“, disertaţiune de Au­reliu Olteanu, stud. în cl. VIII. gimnasială. „Suspinul“, cor mixt. „Rolul fantasiei în concepţiunea poetică“, disertaţiune de Ioan Păcurar­iu, stud. în clasa VII, gimnasială „Suspinul“, vals de­ Ivanovici, executat de musica studenţilor. „Cuvânt de închidere“, rostit de vice-preşedintele societăţii Octavian P o p­e­s c u. * Lumineazâ-’i Doamne ! Au ajuns Clu­jenii cu spiritul lor întreprinf­ător de­­şi-au usat într’atât doaga a patra a formaţiunii creerilor lor, încât au pătruns acum pănă la doaga a treia de unde nu mai e reîntoarcere. Un ţigan — musicant — în Septemvrie îşi va sărba aniversarea a 50-a a activităţii sale pe terenul „csârdâs“-urilor. Se face în Cluj un hocus-pocus ne­mai­pomenit. Se constitue un fel de „kupak-tanács“ din grofii şi baronii clujeni, cărora nu le dă mâna să meargă nici pe două-trei fiile în Budapesta. Se adună căpeteniile oraşului în sala de gală a primă­riei. Ţin discursuri de câte două — trei oare, preamărind zelul Ţiganilor pentru desvoltarea musicei naţionale,­­fiarele oficioase şi neofici­­oase — trei la număr — îşi umplu coloanele cu proiectul sărbării acestui jubileu. Repro­duc, când n’au nimic de reprodus, în câte trei patru coloane discursul cutărui „aristo­crat“. Lumea cetesce aceste discursuri fulmi­nante, e nerăbdătoare, nu ştie de ce e vorba, cetesce şi mereu cetesce şi când colo la co­loana din urmă şi la rândurile din urmă se trezesce, că e vorba de iubireul unui musi­cant Ţigan.* Dl Dr. Teodor Nica, numit comisar al guvernului român la banca naţională din Bu­­curesci, a întrat în funcţiune. * Şi otrăvit şi înecat şi totuşi viu. Deunărui seara, pe la oarele 11, un tinăr veni pe una din pieţele de trăsuri din Viena şi ordonă birjarului să-­l ducă la Brigittenau. Trăsura se puse în mişcare şi în câteva mi­nute ajunse la podul Brigitta, pe care în acel timp nu se găsia nici un trecător. Deodată birjarul auzi­ o pleoscăitură în apă, ceea­ ce îl făcu cu drept cuvânt să bănuească, că cineva s’a aruncat de pe pod în apă. Se întoarse, și spre marea lui consternațiune descoperi, că acel „cineva“ era pasagerul lui. Portiera tră­surii era deschisă și pasagerul nu se vedea nicăiri. Sub pod se auru­ră strigăte de a­­ ur. 98 larmă; pasagerului nocturn nu-­i era dat, cu toată oara înaintată și pustietatea locului, să-­și săvîrșească proiectul seu desperat. Un pescar era tocmai ocupat cu diregerea năvodului, când cel satul de viaţă venise în atingere cu valurile. Corpul tinărului veni în scurt timp care la suprafaţă şi pescarul se sili din toate puterile să pună mâna pe candidatul morţii, ceea­ ce îi şi reuşi. Dus la secţie tinărul scă­pat declară, că se cheamă Oscar Trankler, de profesiune, contabil. Motivul tentativei sale de sinucidere, este după spusele sale, desgustul de viaţa, care­­l-a cuprins în timpul din urmă, în ori­ce caz desgustul de viaţă al tinărului contabil trebue să fie de o natură prea in­tensă, căci chiar în trăsura pe drum spre po­dul Brigitta tinărul spre a fi mai sigur de succes house o soluţiune de otravă. Din fe­ricire nici otrava nici valurile Dunării n’a primit sarcina de a expedia pe contabilul Trankler într’o lume mai bună. Testamentul lui Avram Ia­ncu, bărbatul din 1848. (Urmare şi fine.) La această stare a lucrului acum mult indulgentul comitet al Asociaţiunii, cu data din 30 Maiu 1883 la Nr. 144 a adresat d-lui ad­vocat Mateiu Nicola următoarea recercare: „Cu provocare la adresa prea onorat „d-tale dt. 8 Maiu a. c. Nr. 133, prin care „ai pus în vedere trimiterea raţiociniului în „termin de 10 fiile, şi a actelor privitoare la „lăsământul după, Avram lancu, comitetul vă­­„fiând că chiar, nici pănă la data presentă „această trimitere nu s’a efectuit, şi fiind con­­­vins, că raţiociniile cerute despre manipularea „averii testate, independent de actele ce se află „la oficiul pentru designarea competenţelor de „mult s’ar fi putut trimite încoace, te pro­­„voacă prin aceasta, ca neamânat să presenţi „încoace toate actele, căci în cazul când după „10 fiile dela data primirii acestei noue recer­­„cări, actele şi datele cerute nu vor fi intrate „la comitet, acesta se va vede pus în neplă­cuta posiţiune de a te constrînge pe calea „legii la îndeplinirea celor cerute prin adresa „din urmă dt. 9 Martie Nr. 91 ex 1883.“ La această recercare dl advocat Mateiu Nicola aproape la un an de fiile, adecă cu data de 13 Martie 1884 la Nr. 75 pro­mite, că: „după adunarea unor documente ce-­i „lipsesc, îşi va lua libertate­a subşterne şi „computu­ despre fatigele şi expensele în această „causâ, precum şi despre ce a incurs la mâna „lui spre acoperirea acestora.“ Astfel presidiul, acum al prea mult in­dulgentului comitet, s’a văfiut silit cu data din 3 Iulie 1884 la Nr. 185 a-’i adresa din nou d-lui advocat Nicola următoarea provocare: „Deoare­ce comitetul Asociaţiunii, în urma „raportului prea onorat d-tale din 11 Ianuarie „a. c., îndreptăţit a aştepta în fine o promptă „terminare a afacerii cu lăsământul după Avram „Iancu, totuşi nici chiar la data presentă încă „nu este în posesiunea raportului final în „aceasta, acum aproape odioasă afacere, sub­semnatul presidiu îţi revoacă în memorie pro­­„misiunile de repeţite ori făcute în această „materie, şi te recearcă a nu mai întârfiia cu „aşternerea raporturilor şi raţiociniului, menite „a termina odată afacerea atât de mult tră­­­gănată etc. etc. Presidiul Asociaţiunii tran­silvane pentru literatura română şi cultura „poporului român.“ La această provocare a urmat apoi scri­soarea d-lui Mateiu Nicola, dto 10 August 1884, intrată la Nr. 266, de următorul cuprins: „Cu provocare la mult stimata dto 3 „Iulie a. c. Nr. 185 am onoare a reflecta, că „afacerea lăsământului după răposatul Avram „Iancu ar fi terminată , pentru­ că relaţi­unea ce „se aşteaptă dela mine se refere la unele per­­­cepte şi erogate, pentru a căror exactitate „se cer unele documente, această relaţiune încă „nesubsternută ’mi-a împedecat şi împedeca­t luarea de cond­use referitoare la administrarea „şi menirea lăsământului din cestiune.“ Va să fii că „ibis, re di bis“ fără de nici un sens, aşa ca să-’şi mântue urechia! La această manevră şi procedere neco­rectă a d-lui Mateiu Nicola faţă cu comitetul Asociaţiunii, acesta s’a văfiut silit a curma co­respondenţa ostenitoare şi fără de nici un re­­sultat cu dl adv. Mateiu Nicola, luând o ţi­nută de aşteptare pănă în Iulie a anului 1886. După­ ce însă dl Mateiu Nicola, care dela anul Domnului 1882 pănă în Iulie 1886, adecă în restimp de 4 ani de fiile, deşi re­­cercat de repeţite­ ori, nu ’şi-a împlinit dato­­rinţa de a-’şi subşterne raţiociniul, cu data din 19 Iulie 1886 la Nr. 219 după­ cum s’a văfiut şi din întimpinarea secretariatului, publicată în coloanele fiiarului „Tribuna“ Nr. 77 ex 1888 ’ia abfu­s plenipotenţ», provocându-’l din nou ca în termin de 3 luni dela data pri­mirii acelei provocări să-’şi substearnâ ra­ţiociniul deja de repeţite­ ori recercat, şi să tri­mită comitetului şi banii ce se află în mâna d-sale, dimpreună cu toate scrisorile şi docu­mentele de această afacere ţinătoare. Şi cugetaţi doară, că dl advocat Mateiu Nicola a satisfăcut acestei ultime şi solemne provocări a comitetului Asociaţiunii ? Nu! — pănă în fiina de astăzii nu a subşternut aici raţiociniul, nici documentele, şi nici banii aflători în mâna d-sale ci — în loc de a-’şi împlini datorinţa — a eşit în faţa publicului cu manifestul seu împroşcă­­tor în toate pârtiile, care nu poate avea alt efect, decât a-’l compromite greu pe auto­rul seu! Domnul Mateiu Nicola la finea fili­picei sale fiice, că despre micul întrat de 280 de fi. va da comput în public! Las’ că nici aceasta a sa promi­siune nu ’şi-a împlinit -o, dar’ ce are publicul cu raţiociniul d-lui advocat Mateiu Nicola? ! Computurile publice se fac în cazuri când cineva primesce bani de la public, şi ast­fel de computuri se fac în scop de a pute publicul contribuent controla pe primitor des­pre acurata administrare a banilor, şi între­buinţarea acelora spre scopul menit.

Next