Tribuna, mai 1888 (Anul 5, nr. 98-123)
1888-05-04 / nr. 100
Anul V Sibiiu, Mercuri 4/16 Maiu 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., fr. an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 100 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., si timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 3 Maiu st. v. Facem progrese, însă nu îmbucurătoare. Văzând situaţiunea, în care se află financele regatului ungar, şi recunoscând, că trebue să se facă neapărat ceva pentru restabilirea echilibrului în budgetul ţerii, dl Coloman Tisza, energicul om de stat, a primit el însuşi portofoliul financelor, ca se-i încuragieze pe sprijinitorii financiari ai guvernului şi se deştepte pretutindenea speranţa, că în curând situaţiunea financiară a Ungariei se va îndrepta. Se poate, că se va şi realiza speranţa aceasta, dacă nu pe deplin, cel puţin în parte, dacă nu acum deodată, încetul cu încetul. Reputaţiunea politică a d-lui Coloman Tisza e în tot caşul pusă în joc, şi soartea actualului guvern, ba chiar şi a actualului regim atîrnă deja succesele, pe care dl Coloman Tisza va putea să le obţină ca ministru de finance. Deocamdată succesele aceste nu ne par de loc mari, şi dacă judecăm bine lucrurile, nu avem motive de a-l felicita pe dl Coloman Tisza pentru resultatele de pănă actun ale administraţiunii sale financiare. Şi în politica financiară, întocmai ca în cea internă a domnului Tisza nota caracteristică pare a fi pumnul. Ca ministru de interne dl Tisza ne ficea: Taci şi te supune! Ca ministru de finance ne 4ace: Taci şi plătesce! Veniturile s’au sporit în primele trei luni ale anului curgător cu vre-o 3 milioane. Cheltuelile s’au sporit în acelaşi timp şi ele, deşi numai cu vre-un milion şi jumătate. Situaţiunea e deci mai bună ca în Maiu 1887, îndreptarea nu s’a făcut însă în cheltueli, ci storcându-se mai mult ca în anul trecut dela contribuabili. Dl Tisza a avut destulă energie, ca să sporească veniturile, n’a avut însă destulă energie ca să scadă cheltuelile ori să oprească, cel puţin, sporirea lor. Mai e însă şi altceva ce trebue să ne pună pe gânduri. Deficitul prevediut în budgetul anului curgător e de vreo 12 milioane. Tot mare, dar e destul de mic în comparaţiune cu deficitele realizate în anii trecuţi . Luând însă drept punct de plecare situaţiunea de la finele primului trimestru, nu ne vine să credem, că la sfîrșitul anului deficitul va fi numai de vre-o 12 milioane. S’au încassat în primele trei luni 69.309.771 florini; s’au cheltuit însă 95.124.275 fl, deficitul primelor luni trece deci preste 25 milioane. Din aceasta nu urmează de loc, că la finele anului deficitul are să fie de 100 milioane, câte 25 milioane pentru fiecare trimestru. Din darea de seamă a ministrului rezultă, din contră, cu destulă certitudine, că vom avă și trimestre, în care veniturile vor pute să întreacă cheltuelile. Nu credem însă că deficitul primelor trei luni va fi scăzut pănă la încheierea anului, ci avem cuvinte de a ne teme, că el se va spori, dacă nu pănă la 50, cel puţin preste 40 milioane. Vom plăti deci mai mult ca în anii trecuţi, dar, de budgetele echilibrate, pe care ni le-a promis noul ministru de finance, tot nu ne vom apropia. E, în sfîrşit, din fii în ci mai învederat, că nu oamenii au să fie schimbaţi, ci întregul sistem de guvernare trebue să fie prefăcut potrivit cu adevăratele exigenţe ale ţerii. FOIŢA „TRIBUNEI“. Palatul din Fărcădin. Un episod din analele aristocraţiei transilvane.*) In vremea aceea, în care iobăgia Ungurului şi claca ciocoiului ţineau ferecaţi în lanţurile robiei pe părinţii noştri, spun bătrânii, că în ţeara Haţegului, în satul Fărcădin trăia un vrednic şi fruntaş Român. Numele lui era loan Nopcia, vor din fraţi cu loan Huniadi Corvinul, a cărui vitejie numai Mihai-Viteazul o întrecea. Ion Nopola adunase şi grămădise în casa şi ograda sa atâta bogăţie, încât sefice, că umbla înfăşurat cu obiele de mătasă în opinci. Bogăţia lui ’l-a înălţat pănă la mărirea de nemeş şi baron; dar’ el şi ca nemeş şi ca baron tot Român şi Hăţegan a rămas, având o purtare blândă şi miloasă cu neamul lui. Veni îusă ofii fatală şi sosi dela „tabla crăiască“ Ungurul Werbőczy cu „constituţiunea aprobată şi compilată“ sau cum fiic Ardelenii: „Aprobata şi compilata „Care a mâncat pe tata,“ şi scris-au în cartea de legi a Ardealului, că toţi nemeşii, baronii şi grofii, care încă nu *) Din „Kotacismul la Moţi şi Istriani“ de Teofil Frâncu şi George Candrea, s’au lăpedat de legea, portul şi graiul românesc, nu mai sunt Români, ci nemeşi, baroni şi grofi unguri; căci Români sânt numai iobagii şi fiilerii.*) Dela această fii încoace, baronii descendenţi din loan Nopola, lăpădatu-s’au de neamul lor şi dând mâna cu Ungurii clădit-au în Fărcădin cu a iobagilor sudoare un strălucit şi pompos palat, din care cu pipa în gură şi cu gârbaciul în mâni cârmuiau ţeara Haţegului, după datina lui Ludovic-cel-mare, „L’état c’est moi“ şi după legile nemeşesci a lui Kutya teremtette învăluite în oii plesniturilor de gârbaciu trase pe spinarea iobagiului român. In curând obiceiurile şi datinele celorlalte curţi domnesci, aşa numiau iobagii palaturile nemeşesci, s’au înrădăcinat şi la palatul din Fărcădin şi pentru cei cârmuiţi procedura judecătorească a baronului era scurtă şi simţitoare: banca şi beţele în mâna argaţilor şi gârbaciul în mâna nemeşului judecător. Atâta era tot ce se cerea la fiile de judecată. Şi fiile de judecată se ţineau totdeauna, de câte ori nemeşii şi jupânesele se ospătau în palat. Apoi ospăţuri erau câte fiile într’un an. Nemeşii *) p i e r i sau j e | e r i se numiau acei ţerani, care prin contracte se învoiau cu proprietarii, căci iobagii fiind încâtva consideraţi ca proprietari nu erau supuşi legii tocmelilor agricole şi prin urmare n’aveau asemenea contracte, şi curtenii din palat nu cunosceau fiile de lucru; pentru ei tote fiilele erau scrise cu roşu în călindar. De câte ori pocniturile de gârbaciu, tropotele ciardâsului, zurăiturile pintenilor, cântecile lăutarilor şi chiuiturile de „Éljen“, străbateau de sus de la palat jos la coliba ţeranului, în care vântul arunca pe fereastră sloii de gheaţă şi zăpadă asupra copilaşilor golaşei, ghemuiţi şi amorţiţi de foame şi tremurându-le dinţii în gură de frig — întotdeauna sărmanul fiilor pe viaţă, presimţind apropierea viforului judecăţii, ofta greu şi gânditor, căci păţania îl învăţase, că ospăţul nemeşesc are să-’l plătească spinarea desmoştenitului iobagiu. Dar’ după plâns urmează rîs şi după rîs urmează plâns, car’ după senin vifor vine. * * * Aurora soarelui primăverii anului 1848 se ivesce. Luminoasele ei fiile alungă întunerecul cu a lui seculară domnie nemeşască şi dorul de dreptate şi libertate face să tresară inimile românesci. Piua mântuirii se apropie. Românii se mişcă. Groaza şi spaima cuprinde pe tirani. Porile fiilii de 15 Maiu 1848 se revarsă înveselitor la uşa colibii ţeranului român. Mult mai sunt frumoase fiilele lunii lui Maiu, dar sa fii de primăvară atât de frumoasă ca fiiua de 15 Maiu 1848 numai sora sa iubită, fiiua de 11 Iunie 1848, mai este în analele românesci. Baronii de pe valea Streiului şi a Jiului, la vederea acestei mari rafie de lumină, cuprinşi de frică, alergau în ruptul capului la palatul din Fărcădin, dar’ de astădată nu pentru a chefui, nu pentru a se ospăta, sau a rosti vre-o judecată, ci pentru a se sfătui şi a chibzui care încotro să apuce şi în ce pesceră întunecată să se ascundă. Spaima de mâna Nemesei îi făcuse să-’şi peardă capul. Numai baronul Vasile Nopola, dl de atunci al palatului, îşi păstrase cumpătul şi ridicându-se din graiu aşa grăi: „Baroni! D-voastre sciţi, ca şi mine, că noi sfintem Unguri de origine română, dar ca să mai facem Ungur şi din ţeranul român nu o mai cred cât va fi lumea. „Viaţa română e ca şi a sălciei, unde o pui acolo se prinde şi cu cât o tai mai mult cu atât cresce mai tare şi capătă mai mare putere. „Goţii şi Hunii, Gepifiii şi Avarii, Turcii şi Tătarii nu putură stînge pe Români, şi dacă ei vor scăpa acum de robie, vă veţi uimi ce putere vor desfăşura. Se vor deprinde în stiinţe, în arte şi în ale strategiei, şi fapte viteze, mari şi generoase ei lumii vor arăta. „Şi cine deşteaptă din somn pe Români? Noi, care prin asprele mijloace ce le întrebuinţăm, în loc de a-l atrage mai mult, îl înstrăinăm, şi adunarea de la 15 Maiu de la Câmpul libertăţii de la Blaj pune-va capăt iobăgiei, tirăniei şi domniei noastre preste Români. „Cunoscut şi sciut de toată lumea este, că noi nemeşii, baronii şi grofii ţerii Ardealului am ţinut totdeauna cu cel mai tare. Cu Turcii am fost turci, cu Nemţii am fost nemţi, cu Ungurii sântem unguri, acum însă a sunat ceasul ca se ne întoarcem câtva timp earăşi la Români, de care numai pentru a pute trăi bine şi fără muncă cu vicleşug ’i-am părăsit. Să părăsim dar’ hidosul obiceiu de a pribegi dela o naţiune la alta, ca şi lăeţii dintr’un cort la altul. Români au fost strămoşii noştri, Români să fim şi noi!“ N’apucase să sfîrşească binecuvântarea şi cei de faţă uimiţi şi posomoriţi o luară pe picior, ducând cu sine un simţ de neagră răsbunare în contra baronului devenit Român pe neaşteptate. De astădată baronul Vasile Nopola s’a ţinut de cuvânt. La 15 Maiu 1848, fiind adunaţi pe Câmpul libertăţii dela Blaj preste 40 mii de Români, în ceata Hăţeganilor se zăresce un bărbat voinic, înalt şi frumos, cu un tip pronunţat românesc, cu o frunte lată şi cu ochii de vultur, ţinând mâna dreptă ridicată, cu Sărăcie preste sărăcie. ii. Răspunsul are drept un fel de „motto“ fucătoarea „spune-mi cu cine te însoţesci, ca să-m fi spun cine eşti“. Aceasta e prima lipsă de tact a celui ce a formulat răspunsul. Căci dacă este adevărat, că dl P. Petrovici e un om, cu care n’ai să te însoţesci, atunci nu eu, care ’l-am descusut, ca să fiic aşa, pe acest om, ci părintele metropolit Miron e cel ce are să se simtă strîmtorat. Ce-am făcut eu? Timp de şeptesprăcjece ani, dela 1868 pănă la 1885 dl P. Petrovici a fost omul de încredere al părintelui Miron, care ’l-a adus în cele din urmă aici la Sibiiu, ca să-’l pună secretar metropolitan în locul d-lui I1ie Măcelariu, cum ’l-a şi pus. Ei bine, dl Ilie Măcellariu este un om onorabil şi bine reputat, cu care poate ori-şi-cine să se însoţească. Şi nu după părerea mea, ci după părerea părintelui Miron, care a stăruit ca dl Ilie Măcellariu să fie înlocuit cu dl P. Petrovici, acest domn P. Petrovici are să fie socotit drept un om mai onorabil ca dl Ilie Măcellariu, mai destoinic, mai vrednic de încredere, picătoarea pusă drept „motto“ în fruntea răspunsului numai atunci m’ar pută privi pe mine, dacă eu aş fi stăruit vre-odată, ca dl P. Petrovici să fie pus în înalta posiţiune de secretar la consistorul metropolitan ori m’aş fi însoţit cu oamenii, care au stăruit alăturea cu părintele Miron. Aceasta nu o susţine însă nimeni. M’am convins, că părintele Miron profită de destoinicia şi de încrederea d-lui P. Petrovici, ca să le facă greutăţi susţiitorilor causei, pe care o servesc: n’aveam oare dreptul, nu eram chiar dator să-’i arăt, dacă pot, părintelui Miron, că mai sein, când sânt provocaţi, şi alţii să profite? Nici măcar aceasta n’am făcut-o, ci m’am mărginit a zădărnici nisce silinţe ascunse şi neiertate şi a pune capăt lucrării ce timp atât de îndelungat s’a continuat cu ajutorul d-lui P. Petrovici. Că trebuia să stau de vorbă cu dl P. Petrovici, pentru ca să obţin acest resultat, acesta e lucru de sine înţeles. Da, am avut întâlniri, am stat ceasuri întregi, ca să-l conving pe omul de încredere al părintelui Miron, că nu e pe lumea aceasta lucru mai frumos şi mai cu minte decât ca omul să spună adevărul şi să umble pe căi drepte, şi ca să mă conving eu însumi, că este adevărat ceea ce-mi spune. Organul personal al părintelui Miron publică acum drept acte importante două scrisori ale mele. I. Domniei Sale domnului actual metropolitan Petru Petrovici. Loco. Stimabile Domnule! Vă rugăm ca după înţelegerea luată să binevoiţi a stărui în cercurile cunoscinţelor d-voastre pentru mijlocitori de abonamente la filalul „Tribuna“, făcându-vă cunoscut, că le acordăm mijlocitorilor un rabat de fiece procente din abonamentele ce vor fi făcut. Primiţi, stimabile domnule, cu această ocasiune expresiunea deosebitei noastre stime. Sibiiu, 10 Decemvrie, 1884. Al D-voastre devotat servitor. Ioan Slavici m. p. * Am luat deci înţelegere, ca dl P. Petrovici să ne caute mijlocitori de abonamente, şi după ce am luat înţelegere şi cu direcţiunea ,,Institutului“,l-am vestit pe dl P. Petrovici în numele „Institutului“, că li se acordă mijlocitorilor rabatul, pe care poate să-l aibă ori-şi-cine, chiar şi părintele Miron, dacă ţine să facă abonamente pentru „Tribuna“. Ce-i mai departe? Nu cumva are să-mi fie ruşine, că am lucrat pănă chiar şi prin oamenii de încredere ai părintelui Miron pentru răspândirea „Tribunei“ ? Nu! — forma e prea cuviincioasă şi autorul răspunsului pune stea la cuvântul „servitor“ şi află, într’o notiţă pusă dedesubt, că e prea multă onoarea cei-o fac adresatului. Aceasta dovedesce numai, că autorul răspunsului e om lipsit de bună educaţiune, care scie cum se văzuesc ghetele stăpânului şi cum se şterge o farfurie, dar nu scie că fieştecare om cu bună educaţiune se onorează mai presus de toate pe sine şi că tocmai acel „servitor“ e nota cuvenitei distanţe, care între oamenii de bună cuviință e de rigoare față cu ori-și-cine, care nu-’ți este amic ori rudă. Să vedem dar’ ce dovedesce scrisoarea a doua. II. Domnului P. Petrovici, actual metropolitan. Loco Honterus-Gasse. Sâmbătă seara. Stimabile Domnule! Regret prea mult, că nu pot să viu să se văd acum, după înțelegerea luată între noi. De asemenea nici în cestiunea, de care a fost vorba între noi, tocmai acum nu am putut să pun nimic la cale. Procesul de presă ce ’mi s’a intentat mă silesce a rămâne în toate privințele în reservă, mai ales în ceea ce privesce angajeamentele mele față cu institutul, pe care procesul nostru poate să-l coste mult. Altfel sperez, că fiilele aceste vom pute să ne întâlnim. Al d-voastre devotat servitor. loan Slavici, m. p. Aceeași reservă cuviincioasă. Scrisoarea dovedesce numai, că nu eu umblam după dl P. Petrovici, că dl Petrovici umbla după mine, şi că am fost mereu preocupat de interesele „Institutului Tipografic“, dear’ un lucru, de care n’am să mă ruşinez. Acelaşi lucru resultă cu mai multă claritate din o scrisoare adresată părintelui Miron de dl P. Petrovici, din care organul Excelenţiei Sale publică numai câteva părţi. Eu am primit, aşa îmi aduc aminte, deodată cu Excelenţia Sa, o copie a acelei scrisori, ca să fiu în curent despre cele ce se petrec. Aş pută deci să public scrisoarea întreagă, dacă cineva crede că ea poate să fie compromiţătoare pentru mine. — Acum observ numai, că extrasele nu sânt acte concludente. Mai rămân deci numai cele două adeverințe ale d-lui M. Békessi, care chiar și numai ele singure sânt destulă dovadă despre sărăcia sufletească a răspunzietorului. Dl M. Békessi, redactor al unui ziar guvernamental, procede foarte corect, dacă îşi primesce informaţiunile privitoare la Români dela oameni, care au reputaţiunea de a se bucura de încrederea guvernului ori dela oamenii de încredere ai unor asemenea oameni. Şi este o cestiune de discreţiune, ca să nu spună nimănuia, dela cine îşi ia informaţiunile, într’un timp d-sa îşi lua informaţiunile mai ales prin dl P. Petrovici, actual şi în urmă secretar la consistorul metropolitan, acum ’şi le ia, aşa ’mi se spune, cel puţin câte odată, dela dl Mateiu Voileanu, referentul şcolar al consistorului archidiecesan. Isvoare mai autorizate nu poate să ceară nici un filar guvernamental dela corespondenţii sei, şi inexactităţile, dacă sânt, fără îndoeală că nu în sarcina „corespondentului“ au să fie puse. Să vedem acum cele două adeverinţe date de d-sa. A. Cea dela 1882. Românesce: D-lui Petru Petrovici, actual la consistorul metropolitan gr.-or. Loco. După cererea verbală a d-tale prin aceasta adeveresc, că ciclul de articoli publicaţi în Nrii: 243, 244, 245 şi 246 din „Pester Lloyd“ anul 1881, sub titlul: „Die griechisch orientalische romanische Kirche in Ungarn und Siebenbürgen“ a fost scris de mine şi trimis redacţiunii numitului filar. Materialul întrebuinţat, cât pentru datele cuprinse în articole, ’mi’l dăduseşi d-ta, — precum mă asiguraseşi, — după prealabila învoire a Excelenţiei Sale, şefului d-tale, domnului archiepiscop şi metropolit Miron Roman, cu care am vorbit mai târziu şi eu despre aceasta, când Excelenţia Sa s’a declarat pe deplin mulţumit în ceea ce privesce publicarea aceasta. Sibiiu, 30 Ianuarie 1882. Marc Békessi m. p., redactor. B. Cea dela 1888. Românesce: „Relativ la scrisoarea adresată lui Petru Petrovici“, fost actuar la consistorul metropolitan gr.-or. și publicată în jurnalul „Tribuna“ din 5 Maiu (23 Aprilie) a. c. mă simt dator, in interesul adevĕrului, a declara următoarele: în anul 1882, la repetitele rugări ale d-lui Petru Petrovici, am extrădat această scrisoare pănă la punctul referitor la convorbirea mea cu Excelenţia Sa archiepiscop-metropolit Miron Roman, în anul 1886, — prin urmare cu patru ani mai târfiiu, — di de fii năvălia asupra mea dl Petrovici, şi încă, precum (zicea el, la însărcinarea Excelenţiei Sale, ca se mai introduc ulterior şi acel adaus, pentru că dela acela atîrnă viaţa sa şi existenţa familiei sale. Eu vtiam, că dl Petrovici în toatefilele întră şi ese din reşedinţă. Din milă, şi ca să’l scap din posiţia sa desperată ce ’mi-o descria,i-am împlinit dorinţa în acea credinţă, durere, în-