Tribuna, mai 1888 (Anul 5, nr. 98-123)

1888-05-04 / nr. 100

Anul V Sibiiu, Mercuri 4/16 Maiu 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., fr. an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 100 INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., si timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 3 Maiu st. v. Facem progrese, însă nu îmbucu­rătoare. Văzând situaţi­unea, în care se află financele regatului ungar, şi recunos­când, că trebue să se facă neapărat ceva pentru restabilirea echilibrului în bud­getul ţerii, dl Coloman Tisza, energicul om de stat, a primit el însuşi portofoliul financelor, ca se-­i încuragieze pe spri­­jinitorii financiari ai guvernului şi se deştepte pretutindenea speranţa, că în curând situaţiunea financiară a Ungariei se va îndrepta. Se poate, că se va şi realiza spe­ranţa aceasta, dacă nu pe deplin, cel puţin în parte, dacă nu acum deodată, încetul cu încetul. Reputaţiunea politică a d-lui Coloman Tisza e în tot caşul pusă în joc, şi soartea actualului gu­vern, ba chiar şi a actualului regim atîrnă deja succesele, pe care dl Co­loman Tisza va putea să le obţină ca ministru de finance. Deocamdată succesele aceste nu ne par de loc mari, şi dacă judecăm bine lucrurile, nu avem motive de a-­l feli­cita pe dl Coloman Tisza pentru resul­­tatele de pănă actun ale administraţiunii sale financiare. Şi în politica financiară, întocmai ca în cea internă a domnului Tisza nota caracteristică pare a fi pumnul. Ca ministru de interne dl Tisza ne fi­cea: Taci şi te supune! Ca ministru de finance ne 4ace: Taci şi plătesce! Veniturile s’au sporit în primele trei luni ale anului curgător cu vre-o 3 milioane. Cheltuelile s’au sporit în acelaşi timp şi ele, deşi numai cu vre-un mi­lion şi jumătate. Situaţiunea e deci mai bună ca în Maiu 1887, îndreptarea nu s’a fă­cut însă în cheltueli, ci storcându-se mai mult ca în anul trecut dela con­tribuabili. Dl Tisza a avut destulă energie, ca să sporească veniturile, n’a avut însă destulă energie ca să scadă cheltuelile ori să oprească, cel puţin, spo­rirea lor. Mai e însă şi altceva ce trebue să ne pună pe gânduri. Deficitul prevediut în budgetul anu­lui curgător e de vre­o 12 milioane. Tot mare, dar e destul de mic în com­paraţiune cu deficitele realizate în anii trecuţi­ . Luând însă drept punct de plecare situaţiunea de la finele primului trime­stru, nu ne vine să credem, că la sfîr­­șitul anului deficitul va fi numai de vre-o 12 milioane. S’au încassat în primele trei luni 69.309.771 florini; s’au cheltuit însă 95.124.275 fl, deficitul primelor luni trece deci preste 25 milioane. Din aceasta nu urmează de loc, că la finele anului deficitul are să fie de 100 milioane, câte 25 milioane pen­tru fiecare trimestru. Din darea de seamă a ministrului rezultă, din contră, cu destulă certitudine, că vom avă și trimestre, în care veniturile vor pute să întreacă cheltuelile. Nu credem însă că deficitul pri­melor trei luni va fi scăzut pănă la încheierea anului, ci avem cuvinte de a ne teme, că el se va spori, dacă nu pănă la 50, cel puţin preste 40 milioane. Vom plăti deci mai mult ca în anii trecuţi, dar, de budgetele echilibrate, pe care ni le-a promis noul ministru de finance, tot nu ne vom apropia. E, în sfîrşit, din fii în ci mai în­vederat, că nu oamenii au să fie schim­baţi, ci întregul sistem de guvernare trebue să fie prefăcut potrivit cu ade­văratele exigenţe ale ţerii. FOIŢA „TRIBUNEI“. Palatul din Fărcădin. Un episod din analele aristocraţiei transilvane.*) In vremea aceea, în care iobăgia Un­gurului şi claca ciocoiului ţineau ferecaţi în lanţurile robiei pe părinţii noştri, spun bătrânii, că în ţeara Haţegului, în satul Fărcădin trăia un vrednic şi fruntaş Român. Numele lui era loan Nopcia, vor din fraţi cu loan Huniadi Corvinul, a cărui vitejie numai Mihai-Viteazul o întrecea. Ion Nopola adunase şi grămădise în casa şi ograda sa atâta bogăţie, încât se­­fice, că umbla înfăşurat cu obiele de mă­­tasă în opinci. Bogăţia lui ’l-a înălţat pănă la mărirea de nemeş şi baron; dar’ el şi ca nemeş şi ca baron tot Român şi Hăţegan a rămas, având o purtare blândă şi miloasă cu neamul lui. Veni îusă o­­fii fatală şi sosi dela „ta­bla crăiască“ Ungurul Werbőczy cu „consti­­tuţiunea aprobată şi compilată“ sau cum fiic Ardelenii: „Aprobata şi compilata „Care a mâncat pe tata,“ şi scris-au în cartea de legi a Ardealului, că toţi nemeşii, baronii şi grofii, care încă nu *) Din „Kotacismul la Moţi şi Istriani“ de Teo­­fil Frâncu şi George Candrea, s’au lăpedat de legea, portul şi graiul româ­nesc, nu mai sunt Români, ci nemeşi, baroni şi grofi unguri; căci Români sânt numai io­bagii şi fiilerii.*) Dela această fii încoace, baronii descen­denţi din loan Nopola, lăpădatu-s’au de nea­mul lor şi dând mâna cu Ungurii clădit-au în Fărcădin cu a iobagilor sudoare un strălucit şi pompos palat, din care cu pipa în gură şi cu gârbaciul în mâni cârmuiau ţeara Haţegului, după datina lui Ludovic-cel-mare, „L’état c’est moi“ şi după legile nemeşesci a lui Ku­tya teremtette învăluite în o­ii plesnituri­lor de gârbaciu trase pe spinarea iobagiului român. In curând obiceiurile şi datinele celor­lalte curţi domnesci, aşa numiau iobagii pala­­turile nemeşesci, s’au înrădăcinat şi la palatul din Fărcădin şi pentru cei cârmuiţi procedura judecătorească a baronului era scurtă şi sim­ţitoare: banca şi beţele în mâna argaţilor şi gârbaciul în mâna nemeşului judecător. Atâta era tot ce se cerea la fiile de judecată. Şi fiile de judecată se ţineau totdeauna, de câte ori nemeşii şi jupânesele se ospătau în palat. Apoi ospăţuri erau câte fiile într’un an. Nemeşii *) p i­­ e r i sau j e | e r i se numiau acei ţerani, care prin contracte se învoiau cu proprietarii, căci io­bagii fiind încâtva consideraţi ca proprietari nu erau supuşi legii tocmelilor agricole şi prin urmare n’aveau asemenea contracte, şi curtenii din palat nu cunosceau fiile de lucru; pentru ei tote fiilele erau scrise cu roşu în călindar. De câte­ ori pocniturile de gârbaciu, tro­potele ciardâs­ului, zurăiturile pintenilor, cânte­­cile lăutarilor şi chiuiturile de „Éljen“, stră­bateau de sus de la palat jos la coliba ţeranu­­lui, în care vântul arunca pe fereastră sloii de gheaţă şi zăpadă asupra copilaşilor golaşei, ghemuiţi şi amorţiţi de foame şi tremurându-le dinţii în gură de frig — în­totdeauna săr­manul fiilor pe viaţă, presimţind apropierea viforului judecăţii, ofta greu şi gânditor, căci păţania îl învăţase, că ospăţul nemeşesc are să-’l plătească spinarea desmoştenitului iobagiu. Dar’ după plâns urmează rîs şi după rîs urmează plâns, car’ după senin vifor vine. * * * Aurora soarelui primăverii anului 1848 se ivesce. Luminoasele ei fiile alungă întu­­nerecul cu a lui seculară domnie nemeşască şi dorul de dreptate şi libertate face să tre­sară inimile românesci. Piua mântuirii se apropie. Românii se mişcă. Groaza şi spaima cuprinde pe tirani. Porile fiilii de 15 Maiu 1848 se re­varsă înveselitor la uşa colibii ţeranului român. Mult mai sunt frumoase fiilele lunii lui Maiu, dar s­a fii de primăvară atât de fru­moasă ca fiiua de 15 Maiu 1848 numai sora sa iubită, fiiua de 11 Iunie 1848, mai este în analele românesci. Baronii de pe valea Streiului şi a Jiului, la vederea acestei mari rafie de lumină, cu­prinşi de frică, alergau în ruptul capului la palatul din Fărcădin, dar’ de astădată nu pentru a chefui, nu pentru a se ospăta, sau a rosti vre-o judecată, ci pentru a se sfătui şi a chibzui care în­cotro să apuce şi în ce pesceră întunecată să se ascundă. Spaima de mâna Nemesei îi făcuse să-’şi peardă capul. Numai baronul Vasile Nopola, dl de atunci al palatului, îşi păstrase cumpătul şi ridicân­­du-se din graiu aşa grăi: „Baroni! D-voastre sciţi, ca şi mine, că noi sfintem Unguri de origine română, dar­ ca să mai facem Ungur şi din ţeranul român nu o mai cred cât va fi lumea. „Viaţa română e ca şi a sălciei, unde o pui acolo se prinde şi cu cât o tai mai mult cu atât cresce mai tare şi capătă mai mare putere. „Goţii şi Hunii, Gepifiii şi Avarii, Tur­cii şi Tătarii nu putură stînge pe Români, şi dacă ei vor scăpa acum de robie, vă veţi uimi ce putere vor desfăşura. Se vor de­prinde în stiinţe, în arte şi în ale strategiei, şi fapte viteze, mari şi generoase ei lumii vor arăta. „Şi cine deşteaptă din somn pe Ro­mâni? Noi, care prin asprele mijloace ce le întrebuinţăm, în loc de a-­l atrage mai mult, îl înstrăinăm, şi adunarea de la 15 Maiu de la Câmpul­ libertăţii de la Blaj pune-va capăt iobăgiei, tirăniei şi domniei noastre pre­ste Români. „Cunoscut şi sciut de toată lumea este, că noi nemeşii, baronii şi grofii ţerii Ardea­lului am ţinut totdeauna cu cel mai tare. Cu Turcii am fost turci, cu Nemţii am fost nemţi, cu Ungurii sântem unguri, acum însă a sunat ceasul ca se ne întoarcem câtva timp earăşi la Români, de care numai pen­tru a pute trăi bine şi fără muncă cu vicle­şug ’i-am părăsit. Să părăsim dar’ hidosul obiceiu de a pribegi dela o naţiune la alta, ca şi lăeţii dintr’un cort la altul. Români au fost strămoşii noştri, Români să fim şi noi!“ N’apucase să sfîrşească bine­cuvântarea şi cei de faţă uimiţi şi posomoriţi o luară pe picior, ducând cu sine un simţ de neagră răs­­bunare în contra baronului devenit Român pe neaşteptate. De astădată baronul Vasile Nopola s’a ţinut de cuvânt. La 15 Maiu 1848, fiind adunaţi pe Câmpu­l­ libertăţii dela Blaj preste 40 mii de Români, în ceata Hăţeganilor se zăresce un bărbat voinic, înalt şi frumos, cu un tip pro­nunţat românesc, cu o frunte lată şi cu ochii de vultur, ţinând mâna dreptă ridicată, cu Sărăcie preste sărăcie.­ ii. Răspunsul are drept un fel de „m­otto“ fu­cătoarea „spune-mi cu cine te însoţesci, ca să-m fi spun cine eşti“. Aceasta e prima lipsă de tact a celui­ ce a formulat răspunsul. Căci dacă este adevărat, că dl P. Petrovici e un om, cu care n’ai să te însoţesci, atunci nu eu, care ’l-am des­cusut, ca să fiic aşa, pe acest om, ci părintele metropolit Miron e cel­ ce are să se simtă strîmtorat. Ce-am făcut eu? Timp de şeptesprăcjece ani, dela 1868 pănă la 1885 dl P. Petrovici a fost omul de încredere al părintelui Miron, care ’l-a adus în cele din urmă aici la Sibiiu, ca să-’l pună secretar me­tropolitan în locul d-lui I1­i­e Mă­cel­­­a­r­i­u, cum ’l-a şi pus. Ei bine, dl Ilie Măcellariu este un om onorabil şi bine reputat, cu care poate ori-şi-cine să se însoţească. Şi nu după părerea mea, ci după părerea părintelui Miron, care a stăruit ca dl Ilie Măcellariu să fie înlocuit cu dl P. Petrovici, acest domn P. Pe­trovici are să fie socotit drept un om mai onorabil ca dl Ilie Măcellariu, mai destoinic, mai vrednic de încredere, picătoarea pusă drept „motto“ în fruntea răspunsului numai atunci m’ar pută privi pe mine, dacă eu aş fi stă­ruit vre-odată, ca dl P. Petrovici să fie pus în înalta posiţiune de secretar la consistorul metropolitan ori m’aş fi în­soţit cu oamenii, care au stăruit ală­turea cu părintele Miron. Aceasta nu o susţine însă nimeni. M’am convins, că părintele Miron profită de destoinicia şi de încrederea d-lui P. Petrovici, ca să le facă greu­tăţi susţiitorilor causei, pe care o ser­vesc: n’aveam oare dreptul, nu eram chiar dator să-’i arăt, dacă pot, părin­telui Miron, că mai sein, când sânt provocaţi, şi alţii să profite? Nici măcar aceasta n’am făcut-o, ci m’am mărginit a zădărnici nisce si­linţe ascunse şi neiertate şi a pune ca­păt lucrării ce timp atât de îndelungat s’a continuat cu ajutorul d-lui P. Pe­trovici. Că trebuia să stau de vorbă cu dl P. Petrovici, pentru­ ca să obţin acest resultat, acesta e lucru de sine înţeles. Da, am avut întâlniri, am stat ceasuri întregi, ca să-­l conving pe omul de încredere al părintelui Miron, că nu e pe lumea aceasta lucru mai frumos şi mai cu minte decât ca omul să spună adevărul şi să umble pe căi drepte, şi ca să mă conving eu însumi, că este adevărat ceea­ ce-­mi spune. Organul personal al părintelui Miron publică acum drept acte i­m­­­portante două scrisori ale mele. I. Domniei Sale domnului actual metro­politan Petru Petrovici. Loco. Stimabile Domnule! Vă rugăm ca după înţelegerea luată să binevoiţi a stărui în cercurile cunoscinţelor d-voastre pentru mijlocitori de abona­mente la filalul „Tribuna“, făcându-vă cu­noscut, că le acordăm mijlocitorilor un rabat de fiece procente din abonamentele ce vor fi făcut. Primiţi, stimabile domnule, cu această ocasiune expresiunea deosebitei noastre stime. Sibiiu, 10 Decemvrie, 1884. Al D-voastre devotat servitor. Ioan Slavici m. p. * Am luat deci înţelegere, ca dl P. Petrovici să ne caute mijloci­tori de abonamente, şi după­ ce am luat înţelegere şi cu direcţiunea ,,Institutului“,­­l-am vestit pe dl P. Petrovici în numele „Institutului“, că li se acordă mijlocitorilor rabatul, pe care poate să-­l aibă ori-şi-cine, chiar şi părintele Miron, dacă ţine să facă abonamente pentru „Tribuna“. Ce-­i mai departe? Nu cumva are să-­mi fie ruşine, că am lucrat pănă chiar şi prin oamenii de încredere ai părintelui Miron pentru răspândirea „Tr­ibunei“ ? Nu! — forma e prea cuviincioasă şi autorul răspunsului pune stea la cu­vântul „servitor“ şi află, într’o no­tiţă pusă dedesubt, că e prea multă onoarea ce­­i-o fac adresatului. Aceasta dovedesce numai, că au­torul răspunsului e om lipsit de bună educaţiune, care scie cum se văzuesc ghetele stăpânului şi cum se şterge o farfurie, dar­ nu scie că fieşte­care om cu bună educaţiune se onorează mai presus de toate pe sine şi că tocmai acel „servitor“ e nota cuvenitei di­stanţe, care între oamenii de bună cu­viință e de rigoare față cu ori-și-cine, care nu-’ți este amic ori rudă. Să vedem dar’ ce dovedesce scri­soarea a doua. II. Domnului P. Petrovici, actual metropolitan. Loco Honterus-Gasse. Sâmbătă seara. Stimabile Domnule! Regret prea mult, că nu pot să viu să se văd acum, după înțelegerea luată între noi. De asemenea nici în cestiunea, de care a fost vorba între noi, tocmai acum nu am putut să pun nimic la cale. Procesul de presă ce ’mi­ s’a intentat mă silesce a rămâne în toate privințele în reservă, mai ales în ceea­ ce privesce angajeamentele mele față cu institutul, pe care procesul nostru poate să-­l coste mult. Altfel sperez, că fiilele aceste vom pute să ne întâlnim. Al d-voastre devotat servitor. loan Slavici, m. p. Aceeași reservă cuviincioasă. Scrisoarea dovedesce numai, că nu eu umblam după dl P. Petrovici, că dl Petrovici umbla după mine, şi că am fost mereu preocupat de interesele „Institutului Tipografic“, d­ear’ un lucru, de care n’am să mă ruşinez. Acelaşi lucru resultă cu mai multă claritate din o scrisoare adresată părin­telui Miron de dl P. Petrovici, din care organul Excelenţiei Sale publică numai câteva părţi. Eu am primit, aşa îmi aduc aminte, deodată cu Exce­­lenţia Sa, o copie a acelei scrisori, ca să fiu în curent despre cele ce se pe­trec. Aş pută deci să public scrisoarea întreagă, dacă cineva crede că ea poate să fie compromiţătoare pentru mine. — Acum observ numai, că extrasele nu sânt acte concludente. Mai rămân deci numai cele două adeverințe ale d-lui M. Békessi, care chiar și numai ele singure sânt destulă dovadă despre sărăcia sufletească a răs­­punzietorului. Dl M. Békessi, redactor al unui z­iar guvernamental, procede foarte corect, dacă îşi primesce informaţiunile privi­toare la Români dela oameni, care au reputaţiunea de a se bucura de încre­derea guvernului ori dela oamenii de încredere ai unor asemenea oameni. Şi este o cestiune de discreţiune, ca să nu spună nimănuia, dela cine îşi ia infor­maţiunile, într’un timp d-sa îşi lua in­formaţiunile mai ales prin dl P. Petro­vici, actual şi în urmă secretar la con­sistorul metropolitan, acum ’şi­ le ia, aşa ’mi­ se spune, cel puţin câte odată, dela dl Mateiu Voileanu, referentul şcolar al consistorului archidiecesan. Isvoare mai autorizate nu poate să ceară nici un filar guvernamental dela corespondenţii sei, şi inexactităţile, dacă sânt, fără îndoeală că nu în sarcina „corespondentului“ au să fie puse. Să vedem acum cele două adeve­rinţe date de d-sa. A. Cea dela 1882. Românesce: D-lui Petru Petrovici, actual la consistorul metropolitan gr.-or. Loco. După cererea verbală a d-tale prin aceasta adeveresc, că ciclul de articoli publicaţi în Nrii: 243, 244, 245 şi 246 din „Pester Lloyd“ anul 1881, sub titlul: „Die griechisch orienta­lische romanische Kirche in Ungarn und Sieben­bürgen“ a fost scris de mine şi trimis redac­­ţiunii numitului filar. Materialul întrebuinţat, cât pentru datele cuprinse în articole, ’mi­’l dăduseşi d-ta, — precum mă asiguraseşi, — după prealabila învoire a Excelenţiei Sale, şe­fului d-tale, domnului archiepiscop şi metro­polit Miron Roman, cu care am vorbit mai târziu şi eu despre aceasta, când Excelenţia Sa s’a declarat pe deplin mulţumit în ceea­ ce privesce publicarea aceasta. Sibiiu, 30 Ianuarie 1882. Marc Békessi m. p., redactor. B. Cea dela 1888. Românesce: „Relativ la scrisoarea adresată lui Petru Petrovici“, fost actuar la consistorul metropo­litan gr.-or. și publicată în jurnalul „Tribuna“ din 5 Maiu (23 Aprilie) a. c. mă simt dator, in interesul adevĕrului, a declara următoarele: în anul 1882, la repetitele rugări ale d-lui Petru Petrovici, am extrădat această scrisoare pănă la punctul referitor la convorbirea mea cu Excelenţia Sa archiepiscop-metropolit Miron Roman, în anul 1886, — prin urmare cu patru ani mai târfiiu, — di de fii năvălia asupra mea dl Petrovici, şi încă, precum (zicea el, la însăr­cinarea Excelenţiei Sale, ca se mai introduc ulterior şi acel adaus, pentru­ că dela acela atîrnă viaţa sa şi existenţa familiei sale. Eu vtiam, că dl Petrovici în toate­­filele întră şi ese din reşedinţă. Din milă, şi ca să­’l scap din posiţia sa desperată ce ’mi-o descria,­­i-am împlinit dorinţa în acea credinţă, durere, în-

Next