Tribuna, iunie 1888 (Anul 5, nr. 124-146)
1888-06-25 / nr. 143
Anul V Sibiiu, Sâmbătă 25 Iunie (7 Iulie) 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 143 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară, 6 cr, a treia oară 5 cr., si timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11, — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca la Iulie v. 1888 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile rămân şi pentru actualul format tot cele de până acum şi sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis Ziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „Tribuna“, Sibiiu, 24 iunie st. v. Ieri, nu mai de mult, am avut prilegiu să ne exprimăm părerea noastră, cum înţelege ministrul de culte al Ungariei îmbunătăţirea pe terenul cultural. Dar’ nici că trebuia să o mai spunem, căci cunoscută este, amar cunoscută, în toate părţile ţerii, pe unde voea sorţii a dispus ca locuitorii să nu fie Maghiari, rîvna cea fără seamăn, prin care dl Trefort şi cu deosebire creaturile lui mai mari şi mai mici se silesc a ne cultiva după tipicul şoviniştilor, care le-a dat puterea în mână. Rar însă ni s’a dat prilegiu să vedem un specimen mai caracteristic de şovinism în treburi de ale instrucţiunii, decât acela, care ne face să scriem aceste rânduri. Se pun adecă Românii din Braşov, în mare parte comercianţi fiind, şi întemeiază acolo în colţul sud-estic al ţerii o şcoală secundară comercială, pe care cu destule greutăţi numai o pot susţină pre lângă celelalte şcoale primare şi secundare, pe care tot numai din puterea lor le-au creat şi le susţin. Cunoscând împregiurările locale, orice om cuminte şi nepreocupat ar trebui să-l şiibă, că numai românească ar şi pută să fie o şcoală comercială în Braşov. Căci, care îi este scopul ei? A prepara pentru viaţa practică pe viitorii comercianţi din părţile sudice ale ţerii. Solut este însă, că întreg comerciul Braşovului şi al împregiurimii este în timpuri normale îndreptat spre regatul României, fără de care nici că se poate desvolta viaţă comercială prin acele părţi. De aceea, prelângă cunoscinţele mercantile, limba românească se impune de sine ca o necesitate pentru neguţătorul din localităţile mărginaşe cu România şi în vederea acestei necesităţi chiar şi străinii s’au bucurat şi s’au folosit de întemeierea şcoalei române comerciale din Braşov. In adevăr, în fiece-care an se găsesc tineri neromâni în numita şcoală, uneori din familii avute, care uşor ar pută să-’i trimită la alte şcoale comerciale mai vechi şi poate mai perfecte, nu o fac însă, ci anume îi lasă la Braşov ca să înveţe românesce. Ca toate şcoalele publice şi aceasta, după cum de sine se înţelege, stă sub controla statului. Ca toate şcoalele secundare complete, aşa şi aceasta are dreptul de a prevede pe absolvenţii sei cu atestate de maturitate valabile înaintea legii. Ca pretutindenea în timpul din urmă, şi la aceasta şcoală, examenul de maturitate se face sub asistenţa unei representanţe a guvernului. Numai cât şcoală comercială fiind, este interesat şi ministerul de comerciu, nu numai cel de culte şi instrucţiune publică, ca ea să prospereze şi de aceea amândouă ministeriile îşi exercită dreptul lor de controlă şi cu deosebire trimit câte un representant la examenul de maturitate. Pănă aici tot lucru firesc, nimic nelegal, nimic surprinzător. Aflăm însă într’o foaie oficioasă maghiară un raport despre decursul şi reuşita examenelor din estimp la şcoala din cestiune, care raport, după cum credem noi, numai careva dintre representanţii celor două ministerii a putut să-l publice. Iar’ în acest raport şcoala românească este lăudată afară din seamă. Comisarii guvernului au fost deplin mulţumiţi, au fost aproape încântaţi de răspunsurile strălucite ale elevilor maturisanţi. Credem bucuros, că aşa va fi fost, căci îi stim pe studenţii români şi mai ales pe profesorii români, că îşi fac datorinţa cu drag şi însufleţire. Raportul foii oficioase însă habar nu are, că vorbesce despre o şcoală comercială, în zadar s’ar întreba cetitorul seu, care sânt obiectele ce se propun la acea şcoală şi pănă la ce grad ajunge desvoltarea capacităţii comerciale a absolvenţilor ei? Aceste sânt lucruri secundare în Ziua de astăzi. Lucrul principal, unicul, despre care se raportează, unicul, care merită amintire şi atenţiune, este, că s’a propus cu succes limba maghiară. Cu nespusă satisfacţie ne arată raportorul foii maghiare, cât de strălucit răspundeau elevii despre Petőfi, Vörösmarty şi alţi corifei ai literaturii maghiare şi cum unul dintre dînşii între aplause generale a declamat poesia „ Hunyady“. Cum a decurs în celelalte examenul, asistat de representantul ministerului de comerciu, nu se mai spune nici cu un cuvânt. Eara aceasta în acelaşi timp, pe când ministrul Trefort le spune alegătorilor săi, că situaţia noastră economică este rea şi că trebue să ne dăm toată silinţa să o îmbunătăţim. Nu ne îndoim, că examenul de maturitate la şcoala comercială română din Braşov va fi decurs din toate obiectele de învăţământ tot atât de bine ca şi din limba maghiară, şi aflăm totodată, lucru foarte corect, că şi acest obiect în supunere câtră legile ţerii se predă cu intensivitatea necesară. Ne mirăm însă, şi se va mira tot omul cuminte, pănă unde merge puterea şovinismului. Şi astfel se întâmplă aceasta pretutindenea, la toate categoriile de şcoale din patria noastră. Controla statului asupra mersului instrucţiunii se reduce simplu la supraveghierea exagerată a instrucţiunii în limba maghiară. Inspectorii, cu ocasiunea visitărilor şi a examenelor, pentru nimic nu au interes decât pentru limba maghiară, cel mult poate, dacă mai întreabă, că nu cumva este românească sau preste tot nemaghiară nomenclatura pe mapele din şcoală? Celelalte sânt lăsate în scirea Domnului şi, dacă nu va îngriji altul de ele, de pe partea statului poate cresce oarbă verde. Am avut deci dreptate, când am Zis în numărul nostru de ieri după cum am Zis de multe ori, că progres în cultură însemnează maghiarizare, care este principiul conducător pe toate terenele, chiar și pe acele unde șovinismul nu numai că face sânge rău, ca pretutindenea, el este chiar păgubitor, cum e bunăoară pe terenul comercial şi industrial. FOIŢA „TRIBUNEI“. Oaspete mort. După H. Zschokke. (Urmare.) Iarăşi frică şi spaimă. Deşi primarul era un bărbat fără prejudiţii şi superstiţiuni, totuşi avu o noapte neliniştită, nu putea dormi. Noaptea, la vederea ce răspândesce luna şi stelele, o au când este totul întunecat, atât lumea externă, cât şi cea internă, au alt aspect. Suntem mai religioşi, aplicaţi a crede mai curând ceea ce e extraordinar, mai necreijibil, mai aventurios, deşi mintea înţeleaptă se insuesce a ne abate de la acestea. Mintea e lumina de la sentimentelor noastre şi prin dînsa primim noi cunoscinţa tuturor obiectelor, cu care venim în atingere; credinţa este lumina întunerecului, a nopţii sentimentelor noastre şi aci îşi are fantasia puterea de activitate, e în sfera ei. Când cugeta primarul mai serios asupra împregiurărilor acestei poveşti, apoi combina siua şi ceasul, în care ajunsese în oraş Hainescu, apoi mai gândia la statura sa înaltă, faţa lui prea palidă, costumul seu cel negru şi original, donurile ce le arunca cu mâna plină, apoi, lucrul naibii, confidenţa cea prea mare cu fidanţatele, căci — uitasem să vă împărtăşesc — şi Anica îşi avea fidanţatul, apoi mai şi istoria aceea cu cusătoreasa Vulpean, — era ceva prea suspect. Fecioara Vulpean a mărturisit adevărul dragului ei, d-lui poliţist , că adecă într’adevăr a trecut încă în seara aceea „oaspete mort“ pe strada aceea, însă mai mult nu, nici n’a întrat pe uşa din dos a grădinii la dînsa. A considera pe acest bărbat înhămat în negru, înalt şi serios, de un nevoiaş nu o putea, căci îl trada seriositatea cea mare. Dar’ şi presenturile sale erau prea preţioase decât să producă numai glume cu drăgăstoasele de Sălcilene. Dl Bontescu, odinioară omul inimic superstiţiunii, povestise primarului multe multe cam prea originale, încât acesta avu într’adevăr o noapte neliniştită. Era dimineaţa, se mijia de «Jiu» şi stradele oraşului erau liniştite, când plecă poliţistul spre hotelul „Cruce“, spre a se convinge de plecarea străinului şi încă pănă a nu ajunge acolo începură a-i şopti unii „gură-cască“ de pe stradă, că: „oaspele mort“ a perit cu servitor cu tot şi nimenea nu ştie când şi în care parte! N’a plecat nici cu trăsura, nici călare, şi nu ’l-a observat nimeni eşind din oraş. Ospătarul confirma acestea şi conduse pe poliţist în odaia locuită de Hainescu. Aci era totul în ordine, ca şi când n’ar mai fi locuit suflet de om, paturile neatinse, scaunele la locul lor şi nu rămase dela dînsul nici cel mai mic semn. Pe masă zăceau însă vre-o câţiva arginţi — plata ospătarului pentru cuartir, care bani însă ospătarul nu voia a-’i atinge. „Aceştia sânt banii necuratului şi să-’i fee cine doresce, eu unul nu mă ating de dînşii! — Tse ospătarul. „Stiu bine, că nu-’mi aduc vre-o binecuvântare, căci de îi voiu pune în punga mea îmi vor năpăstui şi pe cei ce îi am. Ar fi mai potrivit să-’i iai şi să-’i duci primarului, spre a-’i folosi pentru morboşii săraci, eu nu voesc să-’i am“. Schrea, că a perit „oaspele mort“ şi sub ce împregiurări, se lăţi îndată în oraş. Dl Bontescu și nevastă-sa îndată ce se ridicară din pat auriră aceasta veste mare din gura servitoarelor. „De mirare!“ — exclama domnul Bontescu câtră nevastă-sa. „Ce mailici tu la toate acestea ? Eu unul mă bucur că s’a dus naibii. Nu vei crede nici acum, că acesta a stat în legătură cu diavolul? Eu îţi mărturisesc, că acesta n’a fost de fel fiiul prietenului meu Hainescu. Cine ar fi dat crezământ vreodată la atari poveşti, dacă nu venia afurisitul acesta de om şi să-l privim cu ochii“. Doamna Bontescu nu voia a crede servitoarelor şi trimise cassarul la „Cruce“ spre a se convinge, care se întoarse îndată constatând cele aurite. Dînsa zimbi necretător şi tăcu, căci aştepta să se explice altfel întâmplarea aceasta. Deodată se ridica tata Bontescu şi era palid şi perdut, încât doamna Bontescu începu a tremura de spaimă. O vreme nu putură exprima un cuvânt. în fine începu dînsul a şopti cu voce slabă şi nesigură : „Nevastă! de este una adevărată, poate fi și ceealaltă asemenea“. „Ce, pentru D-leu!“ „Credi tu, că doarme încă Veronica? Noi ne-am ridicat cam de o vreme și n’am mai auijit din odaia ei nici cel mai neînsemnat semn de viaţă“. „Cum, dragă bărbăţele, nu cumva cretji, că fiica noastră ar fi................“ „Dar’, dacă este una adevărat, poate fi şi ceealaltă, ceea ce ar fi prea groaznic! Nevastă, eu n’am curagiul să merg să mă conving“. „Ce, doară crezi, că dînsa e.............?“ „Omorîtă de caii Sân-Toaderilor !“ Dicând aceste săli bătrânul și, chinuit de o temere grea, întră în odaia de dormit a Veronicei, o deschise încet şi nu cuteza, sărmanul tată, nici să resufle doară și deoarece n’auzia nici șoaptă, nu mai cuteză nici să privească spre pat, ci abia îngânând 4180 : „Ban’ privesce nevastă!“ Dar’ că doarme ca un prunc!“ — exclamă doamna Bontescu. Dînsul ridicând ochii privi spre fiică-sa, carea dormia. „Dar’ trăesce dînsa? — întrebă el și privia cu neîncredere la palpitarea peptului. Abia când îi prinse mâna cea călduță se înveseli, dar şi mai mult când ea se deşteptă din somn şi îi privia mirată şi zimbind. Mamă-sa îi descoperi îndată causa acestei cercetări, îi onolă şi plecarea misterioasă a lui Hainescu, — precum şi frica tătâne-seu. Acum erau fericiţi şi îndestulaţi, barometrul prevastia vreme bună. Sfîrşit bun, noroc bun! Familia cea fericită a d-lui Bontescu era tocmai la cină când se auzi duruitul unei trăsuri. Veronica auzise şi sărind dese: — „Vlăduleanu !“ — Da, era el şi îi eşiră spre întimpinare. Dl Bontescu îl îmbrăţişă mai sincer, mai cu iubire ca de altădată. — Vorbiră despre diverse lucruri, pănă ce bătrânul făcu sfîrșit acestora, aşeza pe comandant la locul obicinuit și doroboiul reîncepu mai vesel, mai animos. „Și gândesce numai“, •— strigă bătrânul — „au4i căpitane, noi am avut aici pe satana, pe oaspete mort — aievea în Săhileni, ba chiar în casa noastră. Ce 4'°* la aceasta? Da, ce 4icb a avut în 24 oare trei mirese; adecă mai întâiu pe fata asta pe Veronica, apoi pe cea a primarului, pe Anica și în fine pe cocoana Vulpean. Toți Sălilenii ne-am temut ca copiii cei fără minte“. Comandantul râse din inimă și zise: „Eu însă, dacă de dl de Hainescu amintesci, îţi împărtăşesc, că am prânzit cu dînsul la staţiunea din G. . . „Ei, Hainescu, nu sciu ! El totuşi a fost oaspete moşt — şi nu va ave în veci pe Veronica mea, de ar fi chiar adevăratul fiiu al prietenului meu Hainescu. N’aş pute să-’l sufer şi m’ar prinde fiori de moarte când ’l-aş privi ca ginere. De a fost acesta adevăratul fiiu al prietenului meu, cu atât mai rău pentru dînsul, căci sămăna întocmai oaspelui mort“ — descris de d-ta“. „Aşa!“ — strigă căpitanul; „dar’ că sărmanul e inocent în toată treaba aceasta, în seara aceea când vă enorai eu povestea — oaspelui mort — n’am aflat o figură mai potrivită pentru acel — oaspe — decât pe Hainescu. Acesta îmi veni înainte, pentru că îmi era îndoit nesuferibil. înainte de a fi transferat cu compania aici eram în capitală și, REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 24 iunie st. v. Călătoria împăratului Wilhelm la Petersburg dă şi poate va mai da încă mult de lucru presei europene, în special Ziare din Germania îşi dau multă silinţă de a asigura, că întrevederea celor doi monarchi nu va avă nici o înrîurire asupra, alianţei austro-ungare-germane. Numai o singură voce ce se pretinde oficioasă din „Rheinisch-westfäliche Zeitung“ aşteaptă o răcire a relaţiunilor austro-germane, pentru că în Austria s’ar ivi un curent, care s’ar opune unei înţelegeri ce ar voi Germania să producă între Austria şi Rusia. Elilele acestea s’a fost împărtăşit din mai multe părţi, că guvernul rusesc ar fi adresat o notă cabinetelor puterilor Signatare, prin care s’ar fi iniţiat din nou schimbările de vederi în cestiunea bulgară. Foile vieneze află, că cabinetul din Viena n’a primit nici o notă rusească în acest înţeles. Dar, după o depeşă ce am primit-o ieri se vede, că nici chiar cabinetul englez nu a primit o asemenea notă; în Anglia se crede însă, că acest pas diplomatic din partea Rusiei se va face imediat înaintea întrevederii împăratului Wilhelm cu Ţarul. Se pare, că cabinetul Salisbury priveste de sosit timpul, spre a pune în lucrare acele măsuri economice în Irlanda, pe care le-a fost pus în perspectivă când a luat frânele guvernării în mână. Zilele acestea secretarul de stat suprem Kric Balfour a presentat în cameră trei proiecte pentru regularea fluviilor irlandeze Shannon şi Barrow, declarând totodată, că proiectele aceste formează partea dintâie a măsurilor ce le-a fost promis guvernul în scopul desvoltării bunăstării materiale în Irlanda. Proiectele pentru desvoltarea pescuitului, pentru legăturile căilor ferate şi pentru construirea porturilor se vor presenta în Zilele viitoare. Pameliţii au întimpinat favorabil proiectele aceste. Căpitanul Cechi, care a fost plecat într’o misiune specială pentru aplanarea certurilor Italiei în Z a n z i b a r, are, după cum spune „Times“, cele mai conciliabile instrucţiuni, dar va persista pre lângă o scusă suficientă pentru scrisoarea ofensătoare ce a trimis-o Sultanul regelui. Textul scrisorii, care a sosit acum în Roma, conţine o insultă bine premeditată! La cas, că aceea nu se va retrage, va urma o pedepsire după cum se cuvine. Atât guvernul englez, cât şi cel german admit îndreptăţirea jalbei şi prin urmare atitudinea lor prietenoasă este asigurată. Se stie, că cei mai mulţi exilaţi sau urmăriţi din alte ţări, pentru cause politice mai ales, îşi caută refugiul în Elveţia, prin ceea ce adeseori se creează neînţelegeri internaţionale între aceasta mică ţeară liberală şi alte state, cum s’a întâmplat nu de mult cu Germania. în aiele trecute consiliul naţional din Berna a tranşat o cestiune ce interesează dreptul public elveţian, salerată de un deputat socialist al curţii. Spre acest scop el formulase o propunere, tintând a retrage guvernului puterea de a pronunţa expulsările, spre a o transfera tribunalelor, cerând astfel garanţii contra expulsării cetăţenilor elveţieni pe cale administrativă şi luarea unor disposiţiuni penale contra agenţilor provocători. Aceasta moţiune din urmă era de altfel de prisos, căci consiliul federal a anunţat deja luarea în studiu a acestei cestiuni. Cât priveste expulsarea unui cetăţean elveţian pe cale administrativă, singurul precedent este caşul cu Mermillod, care în 1873 luase ilegal titlul şi funcţiunile de episcop, un delict, contra căruia legislaţiunea nu dădea nici o armă. Propunerea, de a substitui disposiţiunile codului penal federal măsurilor administrative în materie de expulsiune, a fost motivată prin propunerea redactorilor Ziarului „Social Democrat“, pe care oratorul a atribuit-o unei presiuni exercitate de Germania