Tribuna, iulie 1888 (Anul 5, nr. 147-173)

1888-07-01 / nr. 147

Anul Y Miwwsw^räääSBae«»8B«iaaBaiEaB«5BMiaEMM«iB<a»MiM<fflafia^ ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., r/a an 5 fl., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 111 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru ÎNSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii nr. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un minier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ca la Iulie v. 1888 se începe Abonament nou la „Tribune“. Preţurile ro - • an fi pentru actualul format tot cele de până acum şi sunt însemnate în capul fe". Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis Ţarul până acuma. Administraţiunea diarului I hu si Sibiiu, 30 Iunie st. v. Cine ar pute să se îndoească, că Potemkin n’a rămas om renumit? Ca mareşal campestru şi favorit al Ţarevnei rusesci, al Catarinei a Il-a, avusese şi ocasiuni destule de a se face om renumit. Nu însă cariera militară, nici cea politică ’l-a făcut om renumit, cu toatecă timp îndelungat a avut administraţiunea rusească în mânile sale. Satele improvisate de dînsul într’un mod ne mai pomenit în drumul Ţarevnei, spre a comproba progresul administraţiei sale, ’i-a păstrat aducerea aminte. Satele, care noaptea dispăreau, ca în dimineţile următoare să apară într’alt loc, ’l-au făcut neuitat în memoria omenirii, firesce, că într’un mod nu prea favorabil pentru admirabilul improvisator, însă ce să-’i faci! Precum a fost autorul, aşa este şi aducerea aminte de dînsul. Va întreba însă cetitorul, cum de ne aducem aminte tocmai de Potemkin ? Apariţiunea în adevăr e cam curioasă, lucrul însă cu toate acestea, nu e decât firesc. De ani încoace în statul nostru Potemkin-iadele sânt la ordinea dilii. dar’ dacă de Potemkin-iade poate fi vorba, se înţelege, că legea asociaţiunii de idei trebue se ne deschidă calea cugetării şi la idea sau, cui îi mai convine, la idealul: „Potemkin“. Când în jumătatea monarchiei răsăritene Maghiarii se îndesau spre a lua administraţiunea ţerilor coroanei unguresci din mânile provisoriului, Ziaristica maghiară promitea munţi de aur. Nimica nu era bun ce făcuse „Nemţii“ şi toate aveau să se îndrepteze sub administraţiunea maghiară. înainte de toate, presa avea se se bucure de o libertate nemărginită. Financele statului unguresc aveau să fie regulate astfel, încât datorii regatul unguresc să nu mai aibă. Şi timbrele şi monopolurile aveau să înceteze. Cu un cuvânt, era se fie în regatul unguresc un eldorado cum nici fantasia cea mai înferbântată să nu ’şi-’l poată închipui. Dar’ unde am ajunge, când am sta se înşirăm toate câte le promitea prăsa maghiară, câte le promiteau bărbaţii de stat maghiari? Dl Trefort era pe acelea timpuri cu totul alt om. Atunci recunoscea dreptul de existenţă şi pe al altora. Nu era de loc exclusivistul de astăzi, care şi din petri ar plăsmui Maghiari. Ei bine, au luat în sfîrşit Maghiarii administraţiunea regatului unguresc şi, nici că se putea altfel, administratorii cei noui, administratorii, care toate aveau să le facă mai bine, s’au pus pe lucru. Au lucrat douăzeci şi unul de ani neîntrerupţi şi neconturbaţi de nimenea. Şi ce au făcut ? De tot posomorită este icoana, care ni se presentează în urma lucrării administratorilor noui. Căci presa, deşi nu putem fce, că nu este liberă, ba pentru patrioţii de predilecţiune putem afirma fără leac de temere de păcat, că este prea liberă, că de multe ori dela libertate trece la licenţă, pentru naţionalităţile nemaghiare libertatea este de tot severă. Când vine însă vorba de presa naţionalităţilor nemaghiare, libertatea ungară de presă atâta este de scrupuloasă, încât nu cântăresce numai tot cuvânţelul tipărit ne-Baba, care îşi făcea lucru prin casa fetei, o tot sfătuia şi o îndemna să nu lase furca „ca doară un sărutat nu ţine toată zloua“ —jicea baba. Dela un timp fata se înduplecă după sfaturile babei şi spuse să facă de scrie la slugă, că se învoesce. Dacă fata nu ar fi vărfuit pe fecior când a eşit din poiată, ar fi fost gata se joare de o miie de ori, că nu e acela sluga cu furca. El se spălase cu săpunul şi îmbrăcă vestmintele dela bătrânul şi acum nu mai era cel dintâiu, aşa umbla, de gândiai că nu se atinge de pământ. Şi fetei ’i-a plăcut feciorul, ear’ feciorul a vândut furca. Nu trecură douăfile şi oarba eară se gătase, ca de unde tot iai şi nu mai pui. Feciorul cel ce se făcea pe sine fecior de împărat, cară porunci să-’i aducă oarbă, dar’ se fie împletită în 4 şi în 5. Feciorul de împărat nu aşteptă mult rugat, ci şi plecă, că doar’ scia el unde se află şi aceea, întorcându-se cu oarba acasă, aduse încă cu el o pasăre, care scia cânta mai frumos ca toate paserile, şi un rând de vestminte de argint. Pe ce a vândut furca, pe aceea a vândut şi pasărea la fata împăratului. La a treia poruncă, feciorul de împărat a adus oarbă împletită în 5 şi în 6, un rând de vestminte ţesute cu fir de aur şi o cloşcă cu pui de aur limpede, grupe alb, ci printre şirurile tipărite vânează şi după cugetele scriitorilor în presa naţională. Financele regatului unguresc în timpul cel urgisit al absolutismului şi al provisoriului steteau cu mult mai bine. Şi pre lângă aceasta, impozitele erau cu mult mai puţine la număr şi în privinţa sumelor şi în privinţa felurilor ca înziua de astăcji, când prelângă toate celelalte nici timbrele, nici monopolurile nu s’au înlăturat nici baremui spaţiu de o linie, ba pare-că sânt cu mult mai înăsprite ca mai nainte. Am pută sta de vorbă şi să dăm prin alta cea deasă a criticei ramul justiţiei, al administraţiunii politice, al comunicaţiunii, al instrucţiunii. La toate s’ar găsi câte ceva de dis, chiar şi dacă, după felul nostru, n’am dice atâta câtpice presa din oposiţiunea extremă maghiară. De lipsă ar fi, însă presa română, şi precum se scie, şi presa celorlalte naţionalităţi nemaghiare, de douădeci şi unul de aur destul au bătut toacala urechia surdului, fără de nici un resultat. Carul administraţiunii actuale s’a înglodat prea tare. Nu presa naţionalităţilor nemaghiare, chiar nici presa oposiţiunii maghiare nu e în stare a-’l mişca din nomol. De unde urmează, că pe calea presei puţină speranţă în lua de astăzji de ajutor. Administratorii cei noui pare că au simţit şi ei neajunsurile puterilor lor pentru de a face ceva din câte s’au promis. Ca însă totuşi pe lume şi anumit pe lumea maghară să o facă să creadă, că ei sânt în stare a face lucruri mari, s’au pus să imiteze pe Potemkin, înainte de toate au luat măsuri, prin care legea de naţionalităţi, articolul 48 din 1868, ca să întrebuinţăm terminul cel mai domol, să fie eludată în favorul maghiarisării. Tot pentru eludarea legii de naţionalităţi şi de instrucţiune s’au adus legi noue pentru mghiarisarea instrucţiunii inferioare şi medie (1879 şi 1882); cea superioară era din capul locului maghiarisată. S’a pus la cale instruirea asilurilor de copii, unde să se primească cu-Numai bătrânul singur scia de ce face atâta bine cu feciorul cel de împărat, car’ altul nimeni, suflet de om. Când veni timpul să cumpere fata de împărat cloșca cea cu puii, feciorul se îmbrăca în vestmintele cele cu fir de aur și spălându-se ca niciodată, se duse la fata împăratului. Aceasta după ce îi văziu, nu o ţinea pământul de nerăbdare să cumpere cloşca. Târgul a fost gata şi cu aceasta. Dar’ aveau să ese lucrurile la lumină. Baba a mers şi a însdiinţat pe împăratul despre cele întâmplate. împăratul, dintâiu era foc de mânios, dar’ când a văitut pe feciorul de împărat, a rămas ca înlemnit; şi cum nu, copiii moşului, când el nu mai văzuse, cât umblase un om aşa frumos, numai ca el. Şi n’a trebuit multă bătaie de cap, căci în aceea ţeară împăratul-roşuşi-a încredinţat fata cu feciorul cel de împărat. Nu se mână mult şi împăratul şi făcu ospăţ, nu de alta, dar’ se temea, că se vor suci lucrurile. La ospăţ veniră crai şi împăraţi din toate părţile, ba veni şi tatăl feciorului, fără a sei, că el se ospăta la feciorul seu. Când se ospătau mai bine, iată că sosesce un căruţ ferecat cu aur şi în căruţ un om, la care te-ai fi tot uitat la ei, aşa era de frumos. Nime nu-’l cunoscea afară de mire. Şi ca petrecerea să fie mai eu Voe bună, se învoiră să spună fiecare câte o poveste. pii străini de naţionalitatea maghiară spre a-’i învăţa de mici a vorbi în limba maghiară. S’a dat nascere aşa numitelor reuniuni de cultură (kultur-egylet), sub cuvânt, ca acestea să apere elementul maghiar, dominat şi neatacat de nimenea, în realitate pentru răspândirea limbii maghiare, pentru care se dau şi premii. S’au amăgit bieţii Ciangăi a-’şi lăsa vetrele, pe care şi le-au fost întemeiat în Bucovina, spre a întări elementul maghiar între Români şi a promova şi în chipul a esta maghiarizarea. Acum spun diarele maghiare cu multă satisfacţiune cum se adună copii de Slovaci, cum aceşti copii se aduc din ţinuturile unde s’au născut şi se împart între familiile maghiare din „Alföld“ spre a cresce din ei Maghiari. Ear’ „Budapesti Közlöny“ de mult nu mai încetează de a publica schimbări de nume de indivizi şi de comune, se înţelege, de nume transformate în nume maghiare din nume române, germane, sârbesci, slovăcesci, rutenesci, spre care sfîrşit? dacă nu tot spre sfîrşitul maghiarisării. Bietul popor maghiar este ţinut cu întreprinderile înşirate şi cu câtele alte de felul acestora într’o agitaţiune continuă. El vrând, nevrând, are să creadă, că dă înainte, elementul ’i se întăresce şi că prin aceasta este destul de despăgubit pentru miseriile materiale, de care sânt inundate ţerile regatului unguresc. Opinteala cu maghiarisarea costă multă trudă şi parale chiar, însă cum a observat „ Agram er Zig“ lacomului „Egyetértés“, care ar vra ca toate satele din ţerile unguresci să poarte nume maghiare, locuitorii acelor comune vor rămână cu toate acestea ceea ce au fost: Sârbi, Români, Germani. . . . Şi dacă vor rămână, precum vor şi rămână, care va fi resultatul opintelii ? Acela, care a fost şi al satelor lui Potemkin. Ce frumos, ce bine ar fi fost, dacă administratorii cei noui dela 1867 încoace aveau altă atitudine, dacă erau mai sinceri şi mai binevoitori măcar şi numai cu poporul maghiar. Unul spuse una, celalalt alta, pănă când toţi se plătiră cu vreo poveste. Chiar în urmă veni rândul şi la omul cel ce venise în căruţa cea ferecată cu aur. Acesta începu a spune: cum ’l-a prins un împărat şi din acea prinsoare cum a scăpat, că el a dat la un fecior de împărat vestminte de aramă, argint şi de aur, şi în urma urmelor spune: că el este împeratulflorilor. Veselia şi bucuria s’a îndoit şi ospăţul a fost prins de alt capăt şi s’a aflat, care este mirele şi cine este cel ce se ţinea pe ascuns a fi fecior de împărat. Şi, numai ea în vremurile acelea, a fost o veselie de nu-’şi avea fel şi chip pe la toţi împăraţii, câţi au fost de atunci pănă astăzi şi câţi au fost dela descălicatul lumii pănă atunci. Şi bine s’au potrivit mirii, amândoi frumoşi şi dragi, şi ei de n’au murit, cine mai scie de nu trăesc şi astăiji, în loc de a-’l îndopa cu ilusiuni şi a-’l face să creadă lucruri imposibile despre sine, pănă când de altă parte amărese pe naţionalităţi, era en înnlt mai folositor se fie condus şi încuragiat pe toate naţionalităţile de sub administraţiunea dînşilor deopotrivă la o conlucrare armonică în interesul regatului unguresc şi prin aceasta în interesul monarchiei austro-ungare. Atunci nu se da nimănui peasiune a înregistra un şir întreg de ilusiuni perdute îrntr’o paralelă cu o mulţime de miserii, care din urmă cu o egalitate inexorabilă ameninţă a ne copleşi pe toţi, fără deosebire de confesiune şi de naţionalitate. Şovinismul maghiar, Potemkinul nostru modern, nu vru însă să scie de ameninţările egalităţii inexorabile. Pe basa „satelor“ ce ’şi le-a clădit în ideă, continuă a se amesteca între puterile cele mari şi a disputa cu dînsele, ca şi când el, şovinismul, ar fi puterea cea mare şi nu popoarele monarchiei austro-ungare toate laolaltă. Aici este răul şi acesta pe noi ne supără, mai mult însă ne insuflă îngrijire. Mai ales ne insuflă îngrijire, căci vedem, că şovinismul mai e şi molipsitor şi îndeamnă şi pe alţii a trăi prinşi cu ilusiuni spre molestarea concetăţenilor şi chiar a conaţionalilor lor. Consecvenţele sânt incalculabile. FOIŢA „TRIBUNEI". Imperatul Florilor. — Poveste. — Urmare și fine. Cel ce îl mânase după oarbă, numai nu muria de ciudă, că eară venia și încă aducea oarbă după cum îi poruncise. A doua di feciorul de împărat voi să cerce furca cea de aur. El cugeta că nu-l vede puiu de om. O babă, care era pusă anume să bage seamă după toate slugile, îl vede, și cât ce-l vei du îndată și merse de spuse la fata împăratului despre furcă. Fata împăratului îl chema cu furca să o cumpere, căci nici că se potrivia la alții mai bine. Fată de împărat cu furcă de aur ce toarce singură, nici că se poate un lucru mai potrivit. — Ce vei cere pe furcă. — întrebă fata ? — Nu cer argint, nici aur, ci să-’mi dai o gură, aceea va fi tot ce-’ți cer pentru furcă. Fata împăratului însă nu s’a învoit la așa ceva odată cu capul. — Fata de împărat să dee gură la o slugă ce păzesce boii, cine a mai audit! Feciorului alta nu-’i trebuia, fata la aceea nu se învoia şi aşa rămase lucrul baltă. Sibiiu, Vineri 1/13 Iulie 1888 Nr. 147 Ioan Bota. O privire critică asupra poesiilor lui Oscar Cristea „Waldau.44 Sânt acum câteva luni, când un Român, dl Oscar Cristea, a făcut un debut strălucit, apărând în literatura germană cu un volum de poesii. Titlul culegerii, care este „Rose albe“, probează delicateţă de gust, şi pseudonimul „Waldau“, sub care se ascunde autorul, dovedesce „modestie.“ Se pare, că de astădată sesonul crastaveţilor, cum se numesc lunile de vară Iulie şi August în termin jurnalistic, are să fie mai bogat în evenimente, decât oricare alt seson din an, întrevederea celor, doi monarchi, afacerea de divorţ a părechii regale din Sârbia şi raportul medicilor despre boala decedatului împărat Frideric ofere publiciştilor material abundant şi întreaga presă europeană e preocupată de acestea trei obiecte de mare importanţă politică. Despre întrevederea împăratului Wilhelm cu Ţarul atâta se scrie şi atâtea combinaţiuni se fac, dintr’o parte şi dintr’alta, încât omul din toate acestea nu mai stie cu ce să se aleagă. „Pol. Korrespondenz“ primesce din Berlin o scrisoare oficioasă, în care se expune, că călătoria împăratului Wilhelm Deşi poetul a ţinut să se pună la adăpostul „pseudonimului“, totuşi presa ne-a făcut cunoscuţi mai în acelaşi timp cu adevăratul nume al poetului. Dl Oscar Cristea este Român, născut în Bucuresci, şi ca atare, acest poet german ne interesează de aproape; de aceea voiu cerca să-’mi dau seamă şi despre talentul, meritele şi geniul poesiilor lui. Dar’ înainte de toate îmi permit o digresiune. Prima datorie a criticului e să fie conscienţios şi imparţial, încât să-’şi şteargă propria sa individualitate în faţa caracterului rolului ce ’şi-a luat. A doua este, să nu se creadă o autoritate mai mare decât este în realitate. Acei pretinşi critici, care taie şi spânzură după bunul lor plac întreaga noastră activitate literară fără nici un alt brevet de capacitate decât, că unul n’a cetit în viaţa lui decât „teoriile lui Zola“, car’ altul n’a digerat nimic alta din toată „filosofia literară“ decât poate „cursul lui La Harpe“ sau „criticile lui Sarcey“, sânt sigur, că n’a putut niciodată să-’şi dee seamă despre rolul unui critic. Din punctul de vedere al raportului literar, autorul este representantul unei idei; criticul este numai organul public, care pune în desbatere aceasta ideă, care opiniunea publică este arbitriul suprem, care judecă pe amândoi. REVISTA POLITICA. Sibiiu, 30 Iunie st. v.