Tribuna, august 1888 (Anul 5, nr. 174-197)

1888-08-05 / nr. 177

Anul V * 1 Sibiiu, Vineri 5/17 August 1888 Nr. 177 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/­ an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr­, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 4 August st. v. Oareşicare sensaţiune a produs „Tageblatt“ din Bucuresci cu scirea, că trupele române ar putea primi ordinul, de a întră în Bulgaria. în cele mai multe ziare, prelunga sensaţiune se ob­servă lipsa credinţii în posibilitatea unei eventualităţi de felul acesta. Nici nu e mirare, că scriea despre o eventuală intrare de trupe române în Bulgaria, pusă pe aripile publicităţii de un chiar dintre­­ziarele din Bucuresci de mai puţină importanţă, întimpină atât de puţină credinţă. Este cea mai nouă scrie între toate câte s’au putut auz­i şi ceti dela urzirea cestiunii bulgare în­coace, pentru­ că anunţă eventualitatea celei mai noue rase, în care ar ave se între cestiunea bulgară, piarele maghiare, tipărite ungu­­resce şi nemţesce, se miră şi ele de scrrea aceasta sensaţională. Mirare rnsé, că nu se silesc într’ atâta a o desminţi, cât mai vârtos a face ridicoli pe Ro­mânii din România cu vanitatea lor, de a juca şi ei un rol în cestiunea orien­tului. Modalitatea aceasta de combatere este suspectă. Privită mai deaproape, îl pune pe om pe gânduri şi provoacă într’însul, dacă nu credinţa, cel puţin temerea, că scirea din cestiune nu va fi fără leac de simbure. Căci iată cum am putè resona: Scirea, că trupele române ar putea primi ordinul de a întră în Bulgaria, n’a apărut în public venind printr’o ușe oficială, nici măcar oficioasă. Ea a întrat printr’o ușe laterală mai puțin băgată în seamă. Este aceasta titlu de­­ajuns a nu ’i­ se da crelément? De când s’a ivit, n’a fost desavuată sau desminţită cu toată hotărîrea, cel puţin, pe cât seim noi, nici combătută, decât persiflată de­­jiaristica maghiară. Aceasta însă încă nu justifică necredinţa abso­lută şi fără de nici o reservă. Pentru­ că trebue băgat bine de seamă, abstrăgend, că vorba este de o posibilitate, nu se scrie, că România din propria ei putere şi din inițiativa ei proprie ar avea să intre cu putere ar­mată în Bulgaria. împregiurarea aceasta nu se expune presa maghiară ridicolului, când aiurează cu halucinațiuni de vanitate, de ilu­­siuni, de evaluarea exagerată a puteri­lor sale. România numai cu mandat european, cu alte cuvinte, la ordinul puterilor mari ar avea să între în Bul­garia. Oari cine are să îndeplinească ceva la ordinul altora, nu poate fi in­­vinuit nici de vanitate, nici de ilusiuni, nici de evaluarea exagerată a puteri­lor sale. Poate­ că România însași, venind în posițiunea, de a primi dela puterile mari europene mandat pentru Bulgaria, s’ar gândi, că îi vine ori nu-ș i vine la socoteală să primească mandatul. De altă parte iarăși, tot dânsa ar trebui bine să cumpănească, dacă la o astfel de eventualitate ar fi în stare să re­fuse ? Cât ne privesce, noi n’am dori României un astfel de mandat. Româ­nia este un stat cu mult mai tiner și are cu mult mai mult de lucrat în in­teriorul său, decât să-­și poată permite luxul cu intervențiuni înarmate îna­­fară și mai ales preste Dunăre în Bul­garia. Să nu ne pripim însă cu judecata asupra unei eventualități, care a apă­rut poate înainte de timp în public. Să aşteptăm până atunci, pănă când ce­stiunea intervenției României în Bulga­ria va fi în toată forma pusă la ordi­nea zilit. Zn­aristica maghiară de altă parte ar fi bine să nu fie așa darnică, când e vorba de apostrofări necalite. Cu deosebire ,Pester Lloyd ar trebui să-­şi aducă aminte, că a mai păţit-o cu Ro­mânii din România. La 1877 scria cu multă sumeţie, că Românii trecând Dunărea, făceau bine dacă lăsau puşcile acasă, ca să poată fugi mai uşori, şi în cele din urmă tot „P. Lloyd“ a trebuit să înregistreze smerit victoriile strălucite ale Româ­nilor, admirate de toată lumea. Preste tot sunt curioşi oamenii de la presa maghiară. Ei de o parte adese­ori te asurzesc cu cântecul, că recu­nosc interesele comune ale elementului român cu ale elementului maghiar, dar’ de altă parte nu lasă să treacă nici o ocasiune, în care să nu-’şi arete arama faţă cu elementul român din patrie şi afară de patrie. Se vede, că au o ideă de tot originală despre modul de a câş­tiga simpatiile vecinilor. Poate­ că aceasta este şi causa, că h­aristica maghiară vede numai vanități, ilusiuni, evaluări exa-Hedviga. Ascultă mă cu sânge rece! Tinerul conte mă iubesce și încă cu toată seriositatea, dar’ liniștea părinților îmi e sfântă, nici­odată nu voiu ceda deci rugării lui, dacă voesc, ca lumea să nu me timbreze cu numele de „nerecunoscătoare“. Eu voesc să sacrific iubirea, care nu o neg datorinţii. Rudolf. Tu îl iubesci? Drace! Hedviga. Da! Eu îl iubesc, din mică copilărie e îndatinată inima mea cu acest sen­timent sfânt, aceasta nu-­mi poate lipsi ca şi respiraţiunea, nimic, nici chiar moartea nu m’ar pute sili să abdic de acest sentiment. Rudolf: Şi totuşi tu vrei să fii a­gerate de puteri, trădări şi gravitări în­­afară etc., la alţii, şi toate virtuţile ci­vice numai la elementul maghiar. Nu poate surprinde pe nimenea aşadară, că foile maghiare şi scriea din „ Tageblatt“-ul bucurescean o folosesc pentru a apostrofa cum le place lor pe Români, fără a-­şi da seamă, dacă fac bine ori fac rău când urmează astfel. FOIŢA „TRIBUNEI". Hedviga. (Dramă în trei acte, de Teodor Körner). (Urmare.) Scena XI. Rudolf. (Singur). Cu car© îţi poţi cerca fericirea ta mai departe? Hai Dacă te-am în­ţeles bine! Omule, nu mişcaţi tigrul pănă doarme, căci se poate trezi. Scena XII. Rudolf. Hedviga. Hedviga.. Au plecat. Rudolf. Da! Hedviga. Nu scii încotro? Rudolf. Cătră Werneck. Acuma lasă-mi să plece ori să stee, ce ne interesează pe noi? Spune-­mi ce a fost acea scenă, când am în­trat în sală? Ce te-a mişcat aşa repede la mărturisirea iubirii taie? Vorbesce! Mult îmi pasă mie de pronunciamentul lui, eu mă aflu iarăşi în lupta, din care am scăpat, tu singură eşti, care mă mai ţii sus şi tare. Hedviga. Eu sunt îndatinată a vorbi numai în limba dreptății şi a sincerității. Eu sc­iu, că pentru tine ar fi mai de dorit amă­girea decât purul adevăr, dar’ nu pot înşela încrederea ta. Rudolf. Ce să fie asta , Hedvigă ? mea ? Hedviga. Da! Vreau să fiu a ta! Să fiu soția ta fidelă și aceasta fidelitate o voiu păstra pănă­ ce durerea mută a iubirii va desface sufletul în ultima luptă. Rudolf. Ha! Tristă amintire va fi aceasta în peptul meu! Eu nebunul visam de fericire! Vino încoace tu ultimă credinţă a umanităţii! Lumii! Suntem amândoi în curaj, tu ’ţi-ai perdut jocul! (Ese repede). Hedviga. Rudolf! încotro!? D-`jeule! Te conjur! (După el). Scena XIII. (Pădure). Zanaretto. Lorenzo. Bandiţi. Zanaretto. Rudolf încă nu se vede, dar’ credeţi-’mi, că nu o să rămână mult. Unul dintre cei mai distinşi frun­taşi din munţii­ apuseni ne trimite spre publicare următorul articol, pe care­­l-a scris sub impresiunea adunării generale din Abrud. Ca completare a rapoarte­lor noastre publicate în nu­merii trecuţi, îl publicăm şi pe acesta fără alt co­mentai’, decât acela, că ne-am bucura şi noi, dacă urmările vor arăta, că sti­mabilul scriitor n’a fost prea optimist în aprecierile sale: „S’a ţinut şi adunarea generală a „Asociaţiunii transilvane pentru litera­tura română şi cultura poporului ro­mân din Transilvania“, — în acest an în capitala munţilor­ apuseni, — şi după­ ce am petrecut cu atenţiune atât rapoar­tele publicate în ziarele noastre naţio­nale, cât şi în cele maghiare, bine, este ca acum să ne dăm seamă noi de noi atât asupra mersului desbaterilor, cât se decise a cumpăra preţul vieţii sale cu pum­nalul uci­lător de bandit, noi totdeauna am fost tare confidenţiali, scia întreagă istoria bi­sericii sale. Lorenzo. Ei! Să auzim dară! Zanaretto. Ascultați. El rămase de timpuriu orfan, marchisul era epitropul său și­’l trimise prin școale înalte. într’aceea dia­volul lăcomiei îi propusese tutorului un plan infernal, care pe mine, ca bandit, mă face să roșesc. El lăcomi la banii pupilului seu. Deci declară publice, că ar fi descoperit un com­plot periculos, pupilul seu e membrul conju­­raţiunii, şi-a aflat epistolele şi îşi ţine de da­­torinţă, deşi cu inima frântă de durere, o acusa pe pruncul orfan al amicului cu lesa maiestate. Aceasta se şi întâmplă. Epistolele, care fuse­seră scrise chiar de marchisul, condamnară pe inocentul băiat, pentru­ că valora puţin faţă cu jurămintele tutorului seu. Inocentul fu deci condamnat, declarat de infam; cu bunurile „celui mult stimat“ premiă patria amăgită pe mult preţuitul salvator, pe marchisul. Lorenzo. Dacă nu mă înşel, cată-mi vine pe colo! Zanaretto. El e! Retrageţi-vâ, nu trebue să ne afle încă. Scena XIV. Rudolf, (singur.) Ce baţi cu aşa vio­lenţă, inima mea ? De ce tremură paşii mei ? De ce ochii îmi stau ţintiţi spre o singură di­ REVISTA POLITICA. Sibiiu, 4 August st. v. Când Maiestatea Sa Monarchul a dispensat prea graţios pe generalul de artilerie, baronul de K h u­n, de la postul seu de comandant al corpului de ar­mată din Gratz, erau mulţi, care cre­deau, că generalul părăsesce acel post spre a se dedica unei misiuni mai înalte, şi în aceasta credinţă îi intăriau şi cu­vintele din autograful împărătesc, că ge­neralul se pune în disponibilitate „cu reserva unei aplicări în altă parte.“ După cuvintele, pe care le-a adresat însă noul general de corp din Gratz, baronul Anton de S­c­h­­ö n­fe­l­d, corpului ofice­­resc din Gratz, nu mai încape îndoeală, că baronul Kuh­n a ajuns în disgraţia cercurilor preaînalte, şi demonstraţiunea ce oficerii din Gratz au inscenat-o cu prilegiul banchetului arangiat în onoarea generalului Kuhn a displăcut în acelea cercuri. Arch­iducele Albrecht, ca inspec­torul suprem al armatei,­­şi-a exprimat regretul faţă cu acelea demonstraţiuni şi comandantul de corp, baronul de Schön­feld, a fost autorizat să declare, că Ma­iestatea Sa nu va participa la mane­vrele din estan ale acelui corp tot din causa acelor demonstraţiuni. în acelaşi timp a fost transferat din Gratz la Bosnia brigadierul, generalul Ludovic Schwitzer, cavaler de Bayersheim, şi aceasta măsură încă se aduce în le­gătură cu cunoscutele demonstraţiuni. Abstracţie făcând dela împregiu­rarea, că disciplina şi spiritul ce trebue să domnească într’o armată nu permit manifestaţiunile sgomotoase, acelea au fost de astădată o lipsă de tact şi potrivite, de a da prilegiu la interpretaţiuni false ch­iar şi din partea străinătăţii. Credem, că măsurile, oricum destul de domoale, ce s’au luat din acest incident, vor fi înţelese de cătră toţi oficerii armatei noastre şi, după­ cât cunoascem noi spi­ritul ce domnesc. In aceasta armată, sântem siguri, că manifestaţiuni de felul celor dela Gratz nu se vor mai repeta. Organul episcopului Strossmayer, „Obzor“, raportează despre paşii ce s’au întreprins la nunțiul Galimberti, spre a interveni în contra lui Stross­mayer, că aceia au fost h­otărât res­pinşi. Nunţiul a declarat, se zice, că Lorenzo. Locuința sa e aici în pă­dure, prin urmare trebue să dee încoace când va veni din castel. Zanaretto. Pentru mine tot e ceva neexplicabil! Cum a cutezat să treacă graniţa, când pe capul lui e pus premiul de 1000 zechini şi portretul lui atârna de furci în Fiume, ba trăesce în linişte, ca­ şi­ când nu s’ar fi încălflit hangerul seu în o mulţime de inimi omenea ci! Cum a sosit totuşi în acestea ţinuturi. Lorenzo. Se afla în Rialto. Noi fă­cusem un plan asupra marchisului şi pum­nalul nostru ar fi fost plătit bine, dar’ la ai noştri le lipsia curagiul şi plăcerea de ucidere, pentru­ că inimicul era bine păzit şi întărit. Atunci pe neaşteptate păşesce Rudolf în mij­locul nostru (f­ând, că el va lua asupră-’şi aceasta comisiune, ca o probă, și apoi să­’l primim în banda noastră. Zanaretto. Da! îmi aduc aminte,­­i­ se concredii comisiunea şi în aceeaşi noapte fu ucis marchisul. Lorenzo. Ca recompensă n’a primit nimic, dar’ pare­ că aud jurământul crâncen ce a făcut, de a ucide pe ori­ care ar cuteza să-’l împedece în continuarea răsbunarii sale, căci marchisul­­i-a fost ipotecat şi în altul au ar avea plăcerea să-’şi sângereze pumnalul. Zanaretto. El e urmaşul unei fa­milii de posiţie înaltă, era încă băieţandru când lumea catolică cunoasce îndestul senti­mentele episcopului şi nunţiatura nu se află îndemnată a raporta sfântului pă­rinte în aceasta afacere. Despre situaţia politică după intrevederea împăraţilor scrie „Kreuz­zeit­ung“ . Nu mai încape îndoeală, că în conducerea politicei Ţa­rului a întrat o schimbare. Cestiu­nea bulgară s’a luat oficial dela ordinea 4*1 ni- O eventuală consultare a lui Bismarck cu Kál­­noky și cu Crispi asupra cestiunii bulgare are numai o Însemnătate aca­demică. Giers cu anevoe va asista la aceasta consultare. împărtășirea ziaru­­lui „Times“ despre pertractările imi­nente ale lui Bismarck cu Giers în pri­vinţa întrunirii unui congres, e acum cel puţin prematură. Congresul a eşit din ori­ce perspectivă, după­ ce Ţarul e hotărît a nu se amesteca în lucrurile Bulgarilor. Toate rapoartele ce vin la cabinetul Ţarului arată, că p­oz­iţi­a Coburg-ului e nesigură. Serios însă nu s’ar pută afirma, că ţinta tu­turor domnitorilor ar fi asigurarea păcii neîntrerupte, din contră Rusia recu­­noasce numai, că străbaterea la Con­­stantinopol prin Bulgaria ar reuşi prea neavantagios din punct de vedere po­litic şi militar şi că spre ajungerea sco­purilor sale ș i-ar trebui o mutare a terenului de pregătire şi o altă constelaţiune politică, de­­cum îi ofere­a fi Europa. Singur numai în Francia pot lucrurile să se întoarcă spre résboiu, dar’ acolo se vor feri oamenii de aceasta, după­ ce se scie, că e o speranţă deşeartă, de a mai conta la alianţa Rusiei, „Asociaţiunea transilvană“­ şi asupra spiritului, de care a fost con­duşi factorii dătători de ton în aceasta adunare a inteligenţei române, şi mai ales asupra resultatului moral şi mate­rial al aceleia. Deja prima convenire a membrilor veniţi din toate părţile ţerii locuite de Români, a demonstrat pănă la evidenţă, că amar sunt amăgiţi străinii, care cre­deau, că Românii sunt sfâşiaţi în uniţi şi neuniţi, în „Tribunişti“ şi „Consistoria­­lişti“, în Sibiieni şi Blăjeni şi altele de acest gen, pe când de altă parte întreg de­cursul desbaterilor în ambele şedinţe au dat dovezi necontestabile, că toţi membrii adunării uniţi au fost în cu­gete, uniţi în simţiri, şi că toţi au fost conduşi numai de spiritul, de a face tot posibilul pentru înaintarea literaturii naţionale şi promovarea culturii popo­rului român. Au rămas dară opăriţi cei­ ce sperau, că pretinsul spirit de par­tid va domina în şedinţele adunării ge­nerale şi că divergenţele de păreri ce se manifestară în ţ­aristica noastră cu privire la şcoala de fetiţe, aici vor de­genera în ceartă şi expectorări. Primi­rea în unanimitate a raportului general şi a budgetului statorit de comitet, este o probă eclatantă, că, deşi cu privire la mijloacele ce duc la scop, în anul trecut s’a ivit unele divergenţe de pă­reri, în fond însă tot una am cugetat şi una am simţit. Nu mai puţin s’a putut convinge fie­ce-care oaspe, care a petrecut câteva zile în centrul munţilor, că neînteme­iate au fost şi sânt spirite răspândite în timpul din urmă — chiar de un ziar naţional, — că Românii din munţii­­apuseni ar fi sfâşiaţi în partide şi că in­teligenţa de acolo ar fi certată şi des­­binată. Din contră observatorul ne­preocupat s’a putut convinge, că dacă în vre-un centru românesc între inteli­genţă şi popor domnesce armonie fră­ţească, atunci munţii­ apuseni ocupă lo­cul principal între acestea centre. Cunos­cuţii desertori au fost nevăzuţi, pe când întreagă inteligenţa, care în decursul desbaterilor a avut un rol nu neîn­semnat, secundată de popor, a arătat celor presenţi, că una cugetă, una sim­ţesc, când e vorba de interese naţionale, fie acelea culturale, fie politice. Resultatul moral al acestei adunări a mulţumit pe toţi cei­ ce au luat parte la aceasta adunare memorabilă, alege­rea preşedintelui şi a vice-preşedintelui, putem afirma cu inima liniştită, a mul­ţumit nu numai pe toţi participanţii ei, ci pe toţi Românii; prevenirea şi ospita­litatea faţă cu membrii sosiţi din toate colţurile locuite de Români, n’a lăsat nimic de dorit, oară încât priveste re­sultatul material, în faţa miseriei gene­rale din ţeară, îl putem numi foarte mulţumitor, recţiune ? Ha! Voi urmăriţi cu privirea voa­stră infernul? Mirosiţi suflarea înveninâtoare a condamnării? Pentru ultima­ oară am îm­brăţişat aceea­ ce îmi sună ca penitenţă şi ier­tare ; mugurii încolţiţi ai fericirii mele mi-a ni­micit viforul turbat al vieţii reale, cu ei am perdut speranţa dulce a sufletului şi acum de nou mă aflu în pustiul desperării, în zadar, în zadar! Cerul me alungă! Firele delicate, care m’au legat de dînsul, s’au rupt şi cu în­fiorare de deştept în prăpastia infernului! — Ce! Aiurezi despre iertarea păcatelor, săr­mane nebun! S’a cufundat vre-un suflet cu aşa adâncă pietate în rugăciune, s’a proscer­­nat cu atâta curăţenie şi umilinţă în pulve­­rea penitenţei ? O nu ! Şi totuşi sânt con­damnat şi alungat! Hedviga! Pentru ultima­­oară am crectut unei inimi, pentru ultima oară m’am încreitut norocului mincinos ! — Mai mult nu! Blăstăm unei atari speranţe, carea îmi flecăria despre îmbunătăţirea vieţii mele ! Blăstăm cugetului care visează despre po­căinţă, blastăm speranţei aceleia vane ce îmi promitea iertare, blăstăm asupra mea însumi, carele am fost aşa de credul! — O, Hedvigă! Hedvigă! Vino, tu trestie veche, tu eşti în­datinată a lovi o inimă înfocată, lovesce bine, preţul nu va fi de desconsiderat, magistrul plătesce puşcâtura cu sângele seu. Pentru­ ce să mai stau în arţag cu lumea? Infernul sânt eu, eu îl ascult, căci îmi e unicul care ’mi-a

Next