Tribuna, noiembrie 1888 (Anul 5, nr. 248-272)

1888-11-25 / nr. 268

Pa­g. 1070 pasivi — „porţile parlamentului sunt deschise, dar’ ei nu voesc a intra“, s’a răspuns. Ro­mânii din Ungaria, respective Bănat nu au decretat nici când pasivitatea, ci au ales ne­contenit şi au ajuns din 1861 dela mai mult de 20 deputaţi, prin manevrele siste­mului actual, la unul, care putea ave loc în parlament, car’ dacă nu voesce, să şeadă doi ani la închisoare. Uşile parlamentului sunt acum deschise pentru cei aleşi, dar’ când la alegeri voiam să fim aleşi, nu s’a cruţat ile­galitate, nu călcare de lege, numai ca pentru noi se nu fie deschise uşile parlamentului. Şi nici că poate fi vorba mai mult de culoare politică, căci un George Ioanoviciu, care e membru al academiei maghiare, care a fost închis mai mulţi ani pentru patriotismul său, care a fost secretar de stat, prin urmare mare patriot, numai fiindcă e Român a trebuit să facă unui Ungur loc în un cerc electoral cu­rat românesc, în care dela inaugurarea constitu­­ţiunii în patria noastră tot Român şi nu­mai Român a fost ales ş. a. 1. 1 Mircea I. Stănescu: „Domnul oştirilor a luat dela noi pe cel matur, pe cel onest, cu sfat, erudit şi pe orator“. S’a plăsmuit într’însul tipul lui D-­jeu. Şi cu acest tip a ridicat postulatele divinităţii, iubirea şi adevărul la principiu de viaţă, — a devenit asemenea lui Dumneczeu. S’a născut în Arad între limbi străine, în era evoluţiunilor politice sociale şi a su­premaţiei ierarchice ce ’l-a despoiat pănă şi de numele străbun. Dar’ spiritul seu înalt se ridică ca şi un vultur preste barierele sociale şi-’şi ia partea sa cerească, se face aceea­ ce D-­jeu ’l-a creat: Român. Astfel a trebuit însuşi să-’şi elupteze chiar dreptul seu natural: numele şi naţiona­litatea. Şi în „luptă bună“ ’şi-a consumat în­treaga viaţă. A fost student excelent, însă pentru spiritul seu erau prea anguşti păreţii şcoalei; vulturul se înalţă şi de aici preste studiul o­­bligat, se încinge în luptă pentru limbă şi caracter străbun românesc, culege din crân­guri, văi şi câmpii comorile spiritului româ­nesc, poesia poporală, mai creează însuşi con­­cepţiuni pline de spirit naţional şi adună da­­tine, moravuri şi virtuţi românesci; culti­­vează şi face limbă literară şi convenţională în clasele culte din limba românească vorbită mai nainte numai în colibile ţerănesci. Tineri români! Veniţi, vedeţi şi cunoas­­ceţi cum se ridică copilul sărman din propria sa virtute la mentorul neamului seu, luaţi duch din duchul seu, căci dilele grele sânt. S’a făcut advocat excelent, însă pentru spiritul seu a fost prea august şi baroul tri­bunalului , vulturul se înalţă şi de aici şi în­tră în luptă uriaşă şi neegală pentru nea­mul seu. Douăzeci de ani şi mai bine el a avut partea leului în acea luptă. Pururea acolo unde nu se împart graţii nici bunuri pă­­mântesci,­­ ci se cere eroismul abnegaţiei. Cu abnegaţie luptând în viaţa parlamen­tară pentru drepturile neamului seu; cu ab­negaţie în viaţa municipală tot pentru nea­mul seu; cu abnegaţie a stat în calea cu­rentului agresiv social; cu abnegaţie a lup­tat în conferenţele noastre politice pentru principiul absolut naţional ; cu abnegaţie a luptat pentru puritatea vieţei noastre sociale, cu abnegaţie a luptat în adunările noastre bisericesci pentru spiritul evangelic în bise­rică şi s’au stins sub greutatea luptelor supraomenesci. în viaţa sa şi-a simţit lumea numai pu­terea sufletului seu înalt, când înspăimântă­toare pentru inimici, când înălţătoare pentru amicii adevărului; astăzi,i este în repaus, îl putem privi oblu în faţă şi cunoascem mă­rirea lui. Mărire ajunsă contra forţei şi a ele­mentelor. Există dar­ totuşi în lume mărirea virtuţii mai presus de toate măririle omenesci, mângâierea tovarăşilor sei şi speranţa tine­rimii viitorului. în viaţă nu a umblat după onoruri şi la moartea sa a dobândit toate onorurile vir­tuţilor sale: mii şi mii de suflete cutremurate de durerea perderii­­l-au însoţit cu partea lor mai bună la cele eterne şi şi-au ridicat un cult vecinic în inimile lor. Ca fulgerul se lăţise faima morţii sale în 29 Noemvrie, chiar la a opta di după fa­tala sa răcire ce ’i-a produs aprinderea de plumâni, şi din 29 Noemvrie pănă în 2 De­cemvrie s’a format o procesiune necurmată de bătrâni, bărbaţi, tineri, femei fără deose­bire de limbi, la releliile sale pămentesci­ scăldate în lacrimile iubirii. Ear’ cei îndepărtaţi au alergat cu de­­peşile lor de condolenţă văduvei, pe care nu o putem mângâia decât cu cuvintele împără­tesei Victoria, cu care a mângâiat pe soacră-sa: fii mândră, că ’i-ai fost mamă; noi îi dicem fii mândră, că ’i-ai fost soţie, că ţie ’ţi­ s’a dat fericirea de a-’i alina durerile sbuciumării sale. Aşa depeşează condolenţă văduvei N­. Sa Alexandru Mocionyi şi Vincenţiu Babeş: „Du­reros surprinşi“, —­­Ji° dînşii, — „de perderea atât de neaşteptată a scumpului d-tale consoţ, vechiului nostru amic, zelosului demn fi­u al naţiunii, venim a-­ţi exprima sentimentele noastre de condolenţă.“ Asemenea şi lustr. Sa Eugen Mocionyi: „Românii din Lipova de­plâng cu văduva pe valorosul advocat şi mare naţionalist, familia Grozda din Simand, Dr. Cuparescu şi Telescu din Viena, Dr. Chiciu din Nădlac, Karton din B.­Sebeş, Longin şi soţia din Deva, Alexiu şi Lucreţia Olar din Deva, Rotar din Timişoara, Iudita Secula din Sibiiu, familia Lazar din Vinga, Dr. Halic din Păuliş, Fodor Lazar din Oradea-mare şi Dr. Vuia din Oraviţa, în 2 Decemvrie n., într’un potop de timp, se adunară apoi la oarele 3 mii de oameni din loc şi provincie, luptându-se cu elementele pen­tru a-şi face ultimul onor. De faţă au fost toate notabilităţile, începând dela episcop şi prefect, vărsând lacrimi alăturea cu poporul adunat fără deosebire de limbi şi confesiuni. Serviciul ritual ’l-a săvîrşit părintele prof. de teol. V. Mangra, Gavr. Bodea şi Ioan Bruţan. Şi părintele Mangra, amicul cel iubit al defunctului, frânt de durere ,i-a ţinut un memorabil discurs funebral, precum numai poate eşi din o inimă curată şi minte lumi­nată cum e a părintelui Mangra şi poate fi vrednic de un M. V. Stănescu. A cântat apoi unguresce corul cetăţe­nilor din Arad o frumoasă cântare funebralâ şi s’a pus în mişcare conductul, înainte trupa pompierilor din Aradul-nou în ţinută mare în sunetul musicei. După această trupă a urmat trupa pompierilor din Arad, al cărei comandant a fost defunctul, asemenea în sunetul musicei. Şi apoi şirul pompierilor îl încheia pompierii cei noi din Arad. car’ după aceştia a urmat societatea meseriaşilor români din Arad „Progresul“ cu corul ei, întemeiată şi condusă de fericitul de­funct. O societate, în care şi-a succes a în­truni toate elementele româneşci spre îndelet­nicire în limbă, cântări, şi spre conservarea şi întărirea caracterului naţional al burgesiei pe­riclitate de influenţele externe. Musicele şi corul „Progresului“ au cântat schimbat pănă la morment. Urmează carul cununilor, încărcat de cele mai frumoase cununi de flori vii şi arti­ficioase, şi anume cu următoarele inscripţii: „Scumpului meu“, Elisa (văduva răposatu­lui); „Preaiubitului meu frate“, Iosif şi so­ţia; „Valorosului membru fundator şi direc­tor“, direcţiunea institutului „Victoria“; „Sze­retett vezérigazgatójának“, az aradi taka­rék és segélyegylet, mint szövetkezet ; „Ne­uitatului preşedinte“, societatea „Progresul“; Comitetul parochial din Arad : „Iubitului fisc şi membru“; Comuna greco - orientală din Arad : „meritosului seu membru“; „Szövet­séges hű bajtársnak“; Uj-Arad Zsigmondházi önkéntes tűzoltó egylet; Cununa de lauri a pompierilor din Arad; „Românului M. V. Stănescu“, amicii sei Români; „Aderenţii din cercul Chişineu: „Distinsului tribun M. V. Stănescu1*^ „■ft,doratului amic în semn de adânc­ă pietate“, familia Oncu; „Valorosului bărbat“, amicul Vuia; „Neuitatului amic“, familia Ve­­lici; „Scumpului şi neuitatului amic şi naş“, familia Olar din Deva; Amicul Aurel Suciu ; „neuitatului M. V. Stănescu“ ; „Amicului mai bun“, Ştefan Antonovici şi familia ; „Princi­palului iubit“, Dr. Suciu; „Neuitatului meu tutore“, Romul T. Vostinariu. Urmează carul funebral, tras de 4 cai negri admirabili de frumoşi, urmat de jalnica familie şi miile de amici cu ochii scăldaţi în lacrimi. La mormânt încheia tristul act Dr. N. Oncu cu următorul discurs, rostit cu vocea înăduşită de plânsul ce luase putere asupra dînsului: „S’a frânt un stâlp şi întărirea ade­vărului ! „Şi cu el s’a stîns o rantâ a speranţei noastre! „Cu pietate ridicăm inimile la tronul su­blim al virtuţii ! „Şi stăm sdrobiţi de soartea ce am în­durat, dar­ totuşi tari, căci simţim în noi prin lumina spiritului seu puterea de viaţă ce ne-a lăsat-o virtutea bărbătească. „Cu pietate am urcat această sfântă ţă­­rînă, care va acoperi rămăşiţele sale mari şi caste, să vărs pe ele o lacrimă pentru marea iubirii sale, un cuvânt pentru o filosofie de viaţă ce ne-a lăsat de moştenire. „S’a sfîrşit. Nu un om, ci o operă, o viaţă cuprinsa în­ criteriile: Iubesce-’ţi pe Dom­nul D-­jeul teu din toată inima şi pe dea­­proapele, pe neamul, pe sângele tău ca pe tine însuţi. „Veniţi limbi străine: veneraţi virtutea cetăţenească! „Veniţi amici, plângeţi partea cea mai bună desfăcută din voi! „Veniţi voi săraci împărtăşiţi de caritatea lui nemărginită, şi binecuvântaţi pe geniul vostru cel bun ! „Şi vină tu popor românesc, varsă o singură lacrimă pentru marea de lacrimi ce a vărsat-o El pentru tine şi răspunde-’i cu un singur cuvânt pentru glasul seu în veci cu­vântător, sfinţeşte-’i ţărîna cu făgăduinţa sfântă, că vei trăi printr’însul şi într’însul! „Vină toată suflarea românească, pri­mească ihoştenirea sa sfântă, iubirea lui D-reu şi a neamului seu. Şi sigileze această sfântă moştenire cu lacrima iubirii şi cu cuvântul sfânt, în veci pomenirea lui! * * * Mircea Vasiliu Stănescu coborîtor din o familie veche din România, s’a născut la 23 Februarie 1841 în Arad. Străbunul seu Sta­nu, comerciant în Bucuresci, în urma unor tulburări politice s’a refugiat cu familia şi averea sa pe la jumătatea secolului XVIII, în Ungaria, stabilindu-se în opidul Gyorok din promontorul Aradului unde el şi fiiul seu Petru Stanu au trăit şi murit ca neguţători. Petru Stanu a avut fiiu pe Atanasiu care după terminarea studiilor gimnasiale şi a cursului de filosofie a studiat teologia în se­minarul din Carloviţ şi prin recomandaţi­unea ce avea la patriarchul de acolo de la Fran­­cisc Bitta, mare proprietar în comitatul Aradului, tinărul cleric Atanasiu a intrat ca noviţ în mănăstirea Hopova; dar’ neavând înclinare pentru viaţa călugărească, el s’a dus la Kés­márk ca să înveţe dreptul şi apoi căsătorin­­du-se, s’a hirotonit de preot, purtând numele familiar de S­t­a­n­o­v­i­c­i în loc de Stanu, după­ cum era pe atunci obiceiul de a slavisa numele românesci. Atanasiu Stanovici a mu­rit ca preot în comuna Micalaca lângă Arad în anul 1873. Străbunii lui Mircea Vasiliu Stănescu cei după mumă, tot cam pe la j­um­ă­tatea seco­lului XVIII, au venit din Transilvania, din ţi­nutul Devei, şi s’au aşezat în Aradul­ nou, (Schela). De aci şi familia s’a numit apoi De­va nu. Strămoşul lui M. V. Stănescu după mumă, Georgiu cu numele, fiind paroch în Arad, s’a numit de cătră autorităţile bisericei sârbesci G i o r g e v i c­­­u, nume familiar, pe care ’l-a purtat de nevoe, pănă când ’l-a schimbat cu numele nobilitar Szombati de Rima­szombat. Mircea Vasiliu Stănescu, fiiul preotului Atanasiu Stanovici (Stănescu) ,şi-a făcut stu­diile gimnasiale în Arad. Perdând de timpu­riu pe mamă-sa, îngrijirea pentru educaţiunea şi instrucţiunea lui a luat-o moşul seu Vasiliu Szombati, preot în Arad. Ca student M. V. Stănescu s’a distins prin talentul şi d’ligenţa sa, în oarele libere el cetia cărţi folositoare, serica, desemna şi cânta. Din banii, care ii primita pentru trebuinţele sale dela părinţi, a făcut economii, cumpărându-i şi cărţi, încât el deja ca student avea o bibliotecă de prost, 1000 volumuri. Dragostea pentru cultivarea limbei şi literaturei naţionale era atât de mare în su­fletul lui M. V. Stănescu, încât ca student gimnasial în Arad a înfiinţat cu conşcolarii sei români societate de lectură, unde se de­­prindeau în declamaţiuni şi în cetirea lucră­rilor proprii din ramul literaturei române, în anul 1859 a mers la universitatea din Viena ca să studieze dreptul. Decanul universităţii văzlând, că el are două nume (Sta­novici şi Stănescu), ’l-a întrebat, că de ce na­ţionalitate este ? Şi declarând, că e Român, ’i-a recomandat ca să păstreze numai numele ce românesc. Şi de atunci toată familia poartă numele Stănescu. Terminând semestrul prim la universitate, a erupt răsboiul cu Italia. Atunci moşul seu ’l-a adus la Arad şi­­l-a in­­scris la teologie, ascultând sciinţele teologice un an şi jumătate. Pe timpul acesta (1860) se începe era mişcărilor naţionale, şi Mircea V. Stănescu, june înflăcărat, îmbracă şi in­troduce frumosul şi pitorescul costum na­ţional. După sfîrşirea resboiului cu Italia, M. V. Stănescu­­şi-a continuat studiile juridice la universitatea din Pesta, unde în 1864 a făcut examenul de stat şi in 1866 censura de ad­vocat. Apoi căsătorindu-se cu Elisa Machi- Verşiganu, fiica adoptivă a fostului protopop în Buteni Andreiu Machi, a deschis cancers­. „Cum poţi tu atunci să-­i înveţi pe alţii a trăi? — De unde poţi tu să stii ce este viaţa, sarcinile ei, mulţumirile ei, fericirea?!“ Iară cartea, în care am cetit acest dia­log, e scrisă de un misionar Iesuit. Schopenhauer nu era nici misionar, nici Iesuit, dar’ n’avea nici el copii şi nevastă, n’avea pe nimenea, care să se bucure dimpre­ună cu el de mintea lui cea mare. Noi, care avem ori ţinem cel puţin să avem şi nevastă, şi rude, şi prieteni, noi, care trăim ca oameni între oameni, să lăsăm deci întreg şi neatins ceea­ ce credinţă este şi numai credinţă poate să fie şi să căutăm răspunsul numai între marginile putinţei noastre de înţe­legere. (Va urma.) Fericire casnica. —­ Novelă. — De contele Te­o Tolstoy. Traducere de Gil. (Urmare.) Capitlul al şeptelea. Călătoria noastră la Petersburg, un popas de opt oile la Moscva, visitele la rudeniile lui şi ale mele, întocmirea nouei noastre locuinţe, oraşul cel nou şi mutrele noue, — toate ace­­stea trecură preste mine ca un vis. Toate acestea erau atât de variate, atât de noue, atât de vesele, toate se revărsau atât de cald şi senin în giurul meu, prin amorul lui, prin presenţa lui, încât pasiniea noastră viaţă de la ţeară îmi apăru ca ceva ce a trecut de mult şi neînsemnat. Spre marea mea mirare mă întimpinau cu toţii, în locul acelei sumeţii şi răceli de lume, la care mă aşteptasem, cu deplină bu­curie şi afabilitate — nu numai rudeniile, dar’ şi persoane necunoscute, — astfel, că îmi era ca­ şi­ când s’ar fi gândit toţi numai la mine şi m’ar fi aşteptat numai pentru propria lor bu­curie. Mai departe descoperii în cercurile Li­mesei, de asemenea spre surprinderea mea, chiar şi în cele mai alese, mulţi cunoscuţi de ai bărbatului meu, despre care nu-­mi vorbise nici­când, şi îmi era adese­ori curios şi neplă­cut să aud ce păreri aspre îşi dădea el de­spre multe din aceste persoane, care îmi pă­reau mie atât de oneste; nu puteam înţelege de ce se poartă atât de rece faţă cu ele şi de ce pare a încungiura pe mulţi cunoscuţi, a căror societate, — după­ cum credeam eu, — putea numai să ne măgulească; eu ţineam, că cu cât cunoasce cineva mai mulţi oameni de treabă, cu atât este mai bine, — şi toţi erau doar’ oameni de treabă. „Ascultă cum avem să ne întocmim“, — îmi­­jisese dînsul încă înainte de plecarea noa­stră dela ţeară. — „Aci sunt un Croes mic; dar’ acolo vom pute fi de toate, numai avuţi nu, şi de aceea nu putem să rămânem la Peters­burg decât pănă la Pasci; societăţile, mari nu le vom cerceta, de altfel am ajunge în per­plexităţi; şi eu n’aş voi nici pentru tine...“ „Pentru­ ce să cercetăm societăţi mari?“ — îi răspunsei. „Vom cerceta numai tea­trele, rudeniile noastre, vom merge la operă, vom asculta o musică bună, şi încă înainte de Pasci vom fi oar’ acasă la ţeară“. Dar’ îndată­ ce am sosit la Petersburg, am şi uitat de bunele noastre intenţiuni; am fost atrasă momentan într’o lume atât de nouă, atât de fericită, atâta bucurie mă ţinea oare­cum legată, atâta interes nou mă preocupa, încât dintr’odată, deşi inconsole, mă lăpădai de tot trecutul meu şi de toate proiectele mele bune. Toate acestea fură numai o copie slabă a realităţii, viaţa proprie nu se începuse încă; viaţa adevărată — acum era înaintea mea! „Şi oare ce are să-­mi aducă?“ — socotii. Neliniştea, urîtul, care mă chinuiseră­ la țeară, dispărură deodată cu totul ca prin far­mec. Amorul meu cătră Sergey deveni mai calm şi nici­când nu-­mi venia acum idea, că el ar pute să mă iubească mai puţin ca îna­inte. Şi într’adevăr de amorul acesta al lui nu puteam să mă îndoesc, fiesce-care cuget al meu era înţeles îndată, fiesce-care sentiment împărtăşit de dînsul, fiesce-care poftă ’mi-o împlinia. Liniştea lui senină dispăru ac­um — ori mai bine, nu mă mai emoţiona aşa; afară de aceea simţiam, că afară de amorul lui vechiu, îl mai atrăgea şi altceva cătră mine. Adese­ori îmi elicea după câte o visită ori după­ ce făceam câte o cunoscință nouă ori când eram acasă seara, când îmi împliniam, — tremurând de teamă, ca să nu comit vre­un lucru nepotrivit, — datorințele mele de doamnă a casei. „Excelent, dragă, numai euragiu! — Bravo! Foarte bine!“ Asta mă umplea de o bucurie mare. în scurt după sosirea noastră îi scrise mamei sale o epistolă, şi când mă rugă să adaug şi eu câteva şire, n’a voit să mă lase să cetesc ce a scris; în urma acesteia, se înţelege, că am pretins să cetesc epistola şi am şi cetit-o. „N’ai mai cunoasce-o pe Maşa“, — scri­sese el, — „nici eu însumi nu o mai cunosc. De unde ’şi-a luat acea siguranţă graţioasă, afabilitatea aceea, ba aerul acela de lume şi acea gingăşie? Şi ea împlinesce toate atât de simplu, atât de plăcut, atât de prietenesc“; toţi sânt încântaţi de ea şi, dacă ar fi cu pu­tinţă, eu aş iubi-o şi mai mult ca pănă aci“. „Ah, aşa sunt dar’ eu!“ — cugetai. Şi asta mă atinse atât de plăcut şi mă îmbucură atât, încât îmi părea, că-­l iubesc şi mai tare decât t­ai painte. Succesele mele la toţi cunoscuţii noştri îmi erau şi mie ne­aşteptate. Pretutindenea ’mi­ se spunea, că colo ’i-am plăcut foarte unchiului meu, car’ dincolo era o mătuşica încântată de mine; unul afirma că în tot Petersburgul nu-’mi aflu părechia; altul mă asigura, că numai dela mine depinde să deviu dama cea mai sărbătorită a societăţii. (Va urma.) I' h­iBUNA Nr. 268 una advocaţială în locul seu natal, în Arad distrugându-se prin capacitatea şi talentul seu pe cariera advocaţială. în politică Mircea V. Stănescu a rămas totdeauna credincios programului naţional. în anul 1869 cercul Chişineului­­l-a ales unanim deputat dietal. Şi la 1872 tot cercul acesta­­l-a ales de nou cu aclamaţiune. A luat parte activă în viaţa constituţională-bisericească ca membru în toate corporaţiunile bisericesci, în congres, în sinoadele eparchiale, protopresbi­­terale şi parochiale, etc. A conlucrat cu zel la ridicarea aşezemintelor culturale­ naţionale de tot felul. Afară de activitatea ce a desvoltat-o ca advocat ,cu renume şi activitatea sa pe te­renul social-bisericesc, el a lucrat mult şi pe terenul literar, în anul 1859 a publicat sub titlul „Muguri“ un almanach şi tot în acest an a publicat broşura „Buchet de sentimente“, colecţiune de poesii naţionale. în anul 1860 a publicat cu tiparul ved­hi turiştilor în Viena o broşură, cuprindând poveşti poporale înso­ţite cu note explicate­ive. în anul 1861 a scos în Pesta în broşuri ilustrate o foaie po­litică, socială şi satirică, sub titlul „Tutti-frutti“, după care au urmat apoi altele, precum: „Stri­goiul“, „Umoristul“ şi „Gura-Satului“. A mai publicat în companie cu Iulian Grozescu, re­vista beletristică „Speranţa“ şi în anul 1869 a edat cu spesele proprii poesiile acestui tinăr talentat, pe care i l-am perdut în floarea vieţei sale. M. V. Stănescu a scris şi o gramatică românească în limba germană, care s’a tipărit în Pesta, la anul 1873. A mai publicat la 1871 „Călindarul babelor“. A colaborat la mai multe Ziare naţionale, dând prin aceasta dovadă necontestabilă despre spiritul seu în­treprinzător şi activitatea sa neobosită pe toate terenele vieţei naţionale­ româneşci. Din Bucovina, Jubileul metropolitului Dr. Silvestru Morariu. Cernăuţi,­ în Noemvrie 1888. Comitetul arangeator al j­u­bile­ul­ui de 70 de ani al metropolitului Dr. Sil­vestru Morariu a trimis pe la toată inteli­genţa ţerii invitarea, spre a participa la săr­­barea arangeată în 26 Noemvrie a. c. „Acti­vitatea şi meritele acestui ilustru bărbat“, se zice in invitarea amintită, „marele seu devo­tament şi succesele sale pentru luminarea şi desvoltarea culturală a poporului pe toate te­renele, stăruinţa sa neobosită pentru binele ţerei şi însemnătatea productelor sale literare ne obligă, pe noi diecesarii­­ ortodoxi-orientali ai Bucovinei a scrmba cu iubire fiiască şi so­lemnitate această Zi însemnată şi a aduce î. P. S. Sale cu respectuoasă supunere omagiile noastre de mulţumire şi recunoscinţă. Splen­doarea acestei serbări însemnate atîrnă de la numeroasa presenţă a diecesanilor. Adresăm aşadară un apel călduros şi frăţesc cătră toţi diecesanii dreptcredincioşi, care nutresc în su­fletul şi în inima lor sentimente de mulţumire şi de venerare cătră acest rar bărbat, ca să binevoească a ilustra cu presenţa lor această serbare. “ Comitetul arangeator consistă din urmă­torii domni: Ioan Bumbac, Ernst Ciechoschi, Hie Dimitrovici, bar. Eudoxie Hormuzachi, Leon Kirilovich, Dr. Ernst Mandiceachi, Eu­­geniu Meşeder, bar. Nicolau Musteaţă, Eu­­sebie Popovici, Mihaiu Piteiu, Leon de Reiu, George de Tarnovietichi, Dr. Ironim Topala, Dr. Ioan cav. de Voleinschi, Isidor Vorob­­chievics şi Onesim Zurcan. Duminecă după ameazi era oraşul Cer­­năuţi plin de oaspeţi sosiţi de la ţeară, din creerii munţilor, din districtele Câmpulungului şi Putilei, din satele de lângă Nistru şi Cere­­musin, al Sucevei şi Siretului. în oraş a sosit mai fiecare protopop cu doi preoţi şi apoi de­­putaţiunile ţerănesci conduse de parochii lo­cali sau epitropii bisericei. Tot creştinul gr.-or. se îmbrăcă în vestminte sărbătoresci, spre a serba jubileul de 70 de ani al bătrânului seu metropolit. La 26 Noemvrie n. dimineaţa la 9 care se umplu biserica metropolitană cu credincioşi din oraşul Cernăuţi, din suburbiile lui, precum şi cu oaspeţi veniţi de la ţeară, cu diferite depu­­taţiuni. Biserica catedrală metropolitană este una din cele mai spaţioase şi mai mari bise­rici ale ţerei. Visitatorul de-abia întră în ea şi cu mare greutate putea pătrunde în inte­riorul ei. Biserica era îndesuită de lume. Se vedeau ţerani din diferitele părţi ale ţerei. Ţe­­ranul român din munţii Bucovinei cu privirea sa independentă, voioasă şi inteligentă, ţeranii români de la câmpiile ţerei, din districtele Cer­năuţilor, Siretului, Storojineţilor şi Rădăuţilor, cu privirea lor mai modestă, prefăcută şi­ mai umilă. Rutenii de preste Prut, cu umbletul lor particular lânced, dar’ cu fisionomii românesci, care nici nu visau, ba­nici nu le trecea prin gând, că inteligenţa lor ruteană număroasă în num­er de câţiva inşi din Cernăuţi a con­damnat pe iubitorul român pentru faptele sale românesci şi care îşi gândia că şi el e de re­ligia volosca. Se găsiau şi Ruteni inteligenţi drept pravoslavnici din Cernăuţi, îmbrăcaţi

Next