Tribuna, decembrie 1888 (Anul 5, nr. 273-297)

1888-12-01 / nr. 273

Anul V La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­­iarului „TRIBUNA“, Sibiuu, 30 Noemvrie at. v. Ţeranul este talpa ţerei. Chiar şi în ţerile şi la neamurile cele mai luminate este cunoscut şi în­ţeles după vrednicie adevărul acesta. Chiar şi pe acolo, unde sciinţa şi hăr­nicia omenească prelânga brăsdarea pă­mântului a­scitit să deschidă sute şi eur’ sute de isvoare de hrană şi câştig, unde numai o parte mai mică a oame­nilor trăesce din plugărit, — chiar şi pe acele locuri tot adevăr a răm­as, că ţe­ranul, adecă plugarul este omul cel mai trebuincios şi mai folositor, este talpa ţerei. Dacă însă în toată lumea aşa este, dacă pretutindenea se scie şi se cu­­noasce, că cel mai de căpetenie mădu­lar al unui popor este ţerănimea lui, cu atât mai mult trebue să stim acest lucru noi Românii, care afară de foarte puţini fraţi de ai noştri, cărturari, ne­guţători ori meşteşugari, cu toţii sur­­tem plugari şi trăim din roadele moşi­­oarelor noastre. Naţia românească este o naţie de plugari. Coarnele plugului, coasa şi sapa, acestea sunt uneltele, cu care Ro­mânul îşi agoniseşee pânea de toate calele. Aici în ţerile, pe care le stăpânesce bunul nostru împărat şi Rege, nu este nici un neam de oameni, dintre ai cărui fii atâţia să se îndeletnicească cu plu­­găritul, ca la noi Românii. Am pută aşadară ,zice, că plugă­­ritul este singurul meşteşug al Româ­nilor sau de bună seamă cel mai de frunte. Aşa stând lucrul, toată lumea ar trebui să creadă, că plugarul şi plugă­­ritul stau la noi în mare cinste, în cinstea, care se cuvine aceluia, care face mulţimea covîrşitoare a naţiei şi care hrănesce cu roadele muncei sale pe toţi. Şi pănă la un loc aşa şi este. Dăm noi ţeranului român cinstea cu­venită, nu ne lăpădăm de dînsul aceia, care nu mai sântem plugari, şi îl iu­bim ca pe fratele nostru, dela care multe bunătăţi avem. Şi nici că s’ar pută altfel. Căci nu numai pentru pânea de toate zilele, care dela el o avem, căci numai el o scie scoate din pământ, iubim noi pe ţeranul nostru, ci şi pentru­ că sântem dela o mamă cu dînsul şi din coliba lui am eşit şi ne-am făcut ceea­ ce sân­tem astăzji. Câţi dintre noi Românii sânt aceia, care în copilărie n’au dat oile în strungă, n’au eşit seara în calea ţâţânilor sei, ca să-’i pună să şeadă pe rotilele plugului, s’au n’au ascultat glumele şi cântările fetelor şi ale flăcăilor toamna la desfăcut de cucuruz? Câţi dintre noi sânt aceia, care nu ’şi-au petrecut copilăria între ţerani şi nu-’i leagă cele mai fericite amintiri de satul, în care s’au născut? Vreau să 4i°t că nu numai pentru folosul ce-­l avem de la dînşii cu toţii, ci şi pentru legăturile de sânge, de dragoste şi de aducere aminte, suntem una, un trup şi un suflet nedespărţit cu ţeranii noştri. Până aici aşa este şi este foarte bine aşa. Nu putem însă zice că este bine, când ne dăm seama, cu ce ne arătăm noi cărturarii români dragostea, cu care suntem datori fraţilor noştri dela sate? Sudoarea lor ne-a crescut pe noi cu mari cheltueli pe la şcoală, car’ după­ ce am eşit din şcoală, ca preoţi, ca advocaţi sau ca ori­şi­ ce tot nu­mai dela dînşii ne agonisim pane şi avere. Şi drept răsplată ce le dăm noi? Cum am zis mai su­si dăm dragos­tea noastră şi ne aducem cu plăcere şi cu bucurie aminte de dînşii. Nu ne lăpădăm de ei, mergem câte­odată în 4i de sărbătoare sau când sunt stru­gurii sau cireşele dulci la casa lor şi îi numim fraţii şi rudele noastre. E bună dragostea aceasta, dar’ nu e de-ajuns. Căci cu dragostea noastră vedem, că ţeranul merge tot din rău în mai rău, sărăcesce pe c­ ce merge şi tot mai mult îl copleşesc greutăţile şi năcazurile. Prea puţin ne interesăm noi de soartea ţeranilor noştri. Dacă ici-colo a mai umblat câte un cărturar român pe la sate, el a căutat doine şi poveşti, ghicituri, colinde şi suoave, dar’ prea arare­ori sau nici odată n’a întrebat, cum îşi agonisesce săteanul pânea şi dacă este în stare să-’şi agonisească câtă îi trebue lui şi copilaşilor şi câtă mai are să dee şi altora. Şi mai puţini au fost aceia, care s’au dus la sate ca să dee ţeranului vre-un ajutor sau numai vre-un sfat bun, vre-o învăţătură, cum are să lucre şi să-­şi împărţească treburile pentru­ ca să aibă mai multă dobândă din lu­crul seu. Ţeranul român este mai tot acolo, unde a fost pe vremea iobagiei. Copiii lui învaţă puţin a ceti şi a scrie, dar’ după­ ce es dela şcoală, prind şi ei ace­laşi plug, aceeaşi sapă şi aceeaşi coasă, cu care s’a hrănit şi tatăl lor şi mo­şul lor. Numai cât pământul, pe care îl lu­cră, s’a împuţinat şi a slăbit, car’ pove­rile s’au întecit în asemănare cu vremile trecute. De aceea viaţa ţeranului de as­­tăzi este mai grea, cu mijloacele şi cu deprinderile din trecut nu o mai poate duce şi el scapătă, sărăcesce, scobâlţesce. Aici ar fi locul să se arete dragostea cărturarilor români pentru ţerani. Pentru binele ţeranilor, dela a căror soarte atîrna soartea noastră a tuturora, atîrnă soartea ţerei, ar trebui să se facă ceva, căci pănă acum mai nimic nu s’a făcut. Aceea nu este înaintare, nu este câştig pentru neamul nostru, că trecem câţiva tineri prin şcoale, ca să se facă domni, şi pe alţii îi învăţăm la meşte­şuguri, dacă mulţimea cea mare a ţe­ranilor rămâne tot în întunerecul tre­cutului, în care numai năcazurile şi să­răcia dau înainte. Trebue să ne străduim a lumina şi pe ţeranii noştri mai mult ca pănă acum şi anume a-ş i lumina în vederea îndeletnicirii, din care trăesc. Astăzi plugarul, ca să poată trăi şi da înainte, trebue să scie şi să priceapă o mulţime de lucruri, pe care plugarii noştri nu le pricep. Numai cu puterea braţelor nu mai merge. Şi plugăritul este un fel de sciinţă, şi plugarul trebue să lucre şi cu capul şi cu puterile minţii, nu numai cu puterile braţelor. Cine însă să-’i poată da ţeranului nostru cunoscinţele de plugărit cum se cade, cine să-’l înveţe ce să facă, ca să sporească şi astăzi în timp aşa de greu, când el se luptă ziua şi noaptea cu năcazurile? Dela cine să ceară el ajutor, sfat şi învăţături? Dela aceia, pe care el­­i-a crescut şi din osteneala lui trăesc şi asta44 dela fraţii sei cu învăţătură de carte. In adevăr a sosit vremea, ca cu toţii să ne gândim mai serios la îmbu­nătăţirea sorţii ţeranilor noştri, căci dacă îl vom lăsa în starea lui neajutorată şi nesciuitoare de până acum, el nu numai că nu poate da înainte, dar’ trebue să dee înapoi şi cu el noi toţi şi ţeara în­treagă. De aici dela Sibiiu s’a făcut un bun început de a lucra şi a face ceva pentru soartea ţeranilor din acest co­mitat. S’a fundat o reuniune de plugărit, care face întruniri de ţerani prin dife­ritele sate, le dă învăţături cum să lucre mai bine pământul, cum să prăsească bucate şi vite mai bune, le arată şi le câştigă maşini şi unelte de plugărit, cu un cuvânt îşi dă toată silinţa de a lu­mina şi pe plugari în purtarea plugă­­ritului. Când am publicat în foaia noastră cei dintâiu paşi făcuţi de reuniunea de plugărit a comitatului Sibiiu, aveam nădejdea, că precum în anii trecuţi ca bureţii au răsărit băncile r­omânesci prin toate oraşele, aşa şi acum în toate co­mitatele, în care locuesc Români, se vor înfiinţa asemenea reuniuni, care sunt de cel mai mare folos pentru ţerani. Durere însă, că pănă în ziua de astăzi nădejdea noastră a rămas zadar­nică. Dar’ să nu mai rămână pe viitor. Ne îndreptăm glasul cătră toţi fraţii noştri luminaţi şi le strigăm să vină întru ajutor ţeranilor cu sfatul, cu lu­minile şi cu cunoscinţele lor, căci dacă nu, va fi rău şi de aceştia şi de noi toţi. FOIŢA „TRIBUNEI". Fericire casnica. — Novelă. — De contele Te­o Tolstoy. Traducere de Gil. (Urmare.) Noi ne aşezarăm pentru de a ne odi­hni şi priviam în tăcere la soarele ce sta se apună. Atunci se amjira foarte limpede niste voci şi îmi păru, că aud rostindu-se numele meu. începui să ascult, și fără să vreau înțele­sei fiesce­care cuvânt. Vocea îmi era cunos­cută. Era marchizul D. și un Francez, un amic de al lui, pe care asemenea îl cunos­­ceam. Ei vorbiau de mine și de lady S. — Francezul ne asemena pe amândouă și ex­punea în ce consistă frumseţa mea şi a ei; el nu zise nimic ofensător, dar’ totuşi ’mi­ se vărsă tot sângele la inimă când auzi vorbele lui. El explică cu deamănuntul ce este fru­mos în mine şi ce în lady S., că eu aveam deja un copil şi lady S. număra numai 19 ani, că tevitul meu este mai bun, dar’ că toată statura ladyei e mai plăcută; că cea din urmă este o damă mare, în vreme­ ce „frumoasa d-tale“, grăi el, „aparţine numai la acele ducese mărunte rusesci, pe care le în­­tâlnesci atât de des pe la băi“. El sfârşi cu observaţia, că eu fac foarte bine de a nu me lua la întrecere cu lady S., căci aș ajunge pentru Baden în curând o persoană îngropată! „îmi e milă de ea“. „Dacă cumva n’ar vrea să se consoleze cu d-ta“, adause Francezul cu un rîs vesel, grozav. „Dacă pleacă, eu îi urmez“, răspunse vocea ceealaltă cu un accent italienesc. „Fericit muritor! El poate încă iubi!“— zise Francezul. „Iubi?“ — repetă vocea şi apoi tăcu, pentru un moment. „Da, eu trebue să iubesc! Fără amor nu-i viaţă! A face un roman din viaţă, acesta este singurul frumos ! Dar’ roma­­nurile mele nu se opresc nici­când în mijloc de cale; şi şi pe acesta îl voiu sfîrşi!“ „Succes bun!“ — replică Francezul“. Mai mult n’am putut auzi, deoare­ce se întoarseră în giurul unei cotituri şi în curend le audiam paşii dintr’altă parte. Ei se cobo­­rîră preste nisce trepte şi îndată după aceea eşiră dintr’o uşă laterală şi păreau foarte sur­prinşi când ne zăriră. Eu am roșit când se apropiase marchi­zul de mine și mă cuprinse chiar o spaimă când îmi oferi brațul la părăsire­a castelului. Nu puteam să refus și pășiam în ur­mele amicei mele L. M., care mergea cu prie­tenul lui spre caleasă. Mă simțiam ofensată de cele­ ce fusese Francezul despre mine, deşi îmi mărturisii în taină, că numai aceea a zis ce simţiam eu însămi; dar’ cuvintele marchizului me uimiră şi iritară pentru sălbătăcia lor. Mă durea pentru­ că am avut aceste cu­vinte; şi totuşi el nu se temea de mine; îmi era nesuferit, că trebuia să-’l simţesc atât de aproape de mine; și fără de a mă uita la el, fără de a-’i răspunde și silindu-mă să-’mi țin astfel brațul, ca să nu-’i pot auifi vorbele, pășiam repede după L. M. și Francezul. Marchizul îmi spuse ceva despre pros­­pectul frumos, despre fericirea neașteptată, că mă întâlni aci, și încă ceva; dar’ eu nu’l ascultai, în momentul acesta mă cugetam la bărbatul meu, la fiiul meu, la Rusia; simțiam rușinare și părere de rău; trebuia să mă în­torc cu posibilă grăbire acasă, în odaia mea singuratică din hotel de Baden, pentru de a pute medita despre toate câte ’mi­ se frămân­tau în suflet în momentul acesta. Insă L. M. pășia atât de încet, era încă atât de departe pănă la caleasă, și îmi părea ca­ și­ când ca­valerul meu întârdia pașii cu intenție, ca­ și­­când ar voi să mă rețină. „Asta nu merge“ — socotii și voiam să merg mai repede. Dar’ el mă reținu într’adevăr și îmi strânse chiar brațul; și în momentul acesta se coti L. M. la o cotitură a drumului și noi rămaseram de tot singuri. — Mă cuprinse o frică mare. „Scusă“. — zisei rece și voiam să-’mi •retrag brațul, dar’ dantelele mânecei mele se acățară de un nasture de-al lui. El se pleca spre mine şi începu să le desfacă şi degetele lui fără de mănuşi îmi atinseră braţul. Un sentiment nou de tot, care nu era nici spaimă, nici bucurie, se trecu în fiori ca o răceală generoasă. îl privii pentru­ ca să exprim cu privirea mea rece tot despreţul ce îl simţiam faţă cu el; dar’ privirea mea ex­prima altceva: spaimă și agitațiune. Ochii lui ume­ri, argetori, me priviau de-aproape de tot și plini de pasiune; ei priviau la grumazii mei, la pept, mânile lui cuprinseră mâna mea deasupra încheieturii, buzele lui deschise gra­­iră ceva, ele ziceau, că me iubesce, că eu îi eram lui totul, şi aceste buze se apropiară de mine şi mânile lui mă strîngeau tot mai tare. Simţiam ca un foc trecând prin vinele mele, ’mi­ se întunecă înaintea ochilor, tremu­ram şi cuvintele, cu care am voit să-’l reţin, ’mi­ se opriră în gât. Dintr’odatâ simţii o sărutare pe obrajii mei, şi tremurând în tot trupul şi înfiorân­­du-mă, mă oprii şi mă uitai la dânsul. Nu aveam putere nici să vorbesc, nici să mă mişc; eram numai plină de spaimă şi aştep­tam după ceva şi-mi simțiam totodată şi lipsa. Toate acestea au durat numai un moment; dar’ momentul acesta a fost grozav! Eu îl vedeam de tot clar. Acum îmi era faţa lui aşa de desluşită: această frunte scundă ţipită sub pălăria de paie, ea semăna cu fruntea bărbatului meu, acel nas oblu frumos cu nă­rile largi, acele musteţe lungi cu vîrfurile ră­­sucite, acea bărbuţă mică la bărbie, acel obraz neted ras și grumazul ars de soare. . . îl uram și mă temeam de el; îmi era atât de străin; dar’ în momentul acesta totuși agi­tațiunea și pasiunea acestui bărbat străin, nesuferit, aflară un răsunet puternic în sufle­tul meu! Mă cuprinse un bold neînfrânat de a mă da cu totul sărutărilor acestei guri fru­moase, îmbrățișării acestor mâni albe cu vi­nele fine și degetele inelate. Me mâna se mă arunc preste cap în abisul dulcilor plă­ceri oprite, care se desfăcuse momentan îna­intea mea. . . „Sunt atât de nefericită!“ — socotii; — „adune-se dar’ și mai multă nenorocire deasu­pra capului meu!“ El mă cuprinse cu brațul și se aplecă aproape spre obrajii mei. „Adune-se și mai multă rușine, adune-se și mai mult păcât preste capul meu!“ „Te iubesc!“ — șopti el cu o voce, care semăna de tot cu cea a bărbatului meu. Deodată îmi veniră bărbatul și copilul meu în minte ca nisce ființe scumpe, care existaseră cu multă vreme mai nainte şi de care m’am desfăcut cu desăvârşire. Dar’ atunci se auzi dintr’odată vocea amicei mele, care mă chema la cotitura căii. îmi venii oar’ în fire, îmi desfăcui mâ­nile fără de a mă uita la el și alergai la L. M. Noi ne urcarăm în caleasă şi abia acum mă uitai la dînsul. El îşi luă pălăria şi zise zimbind oare­ce. Nici nu presupunea ce indignare nespusă resimţiam eu contra lui în momentul acesta. Viaţa mea îmi apăru atât de nefericită, viitorul atât de desperat, trecutul atât de si­nistru ! L. M. vorbia cu mine, dar’ eu nu înţelegeam nici un cuvânt din câte îmi spunea ea. îmi era ca­ şi­ când ar fi vorbit numai de milă cu mine, pentru de a ascunde des­preţul ce-­l simţia faţă cu mine, în fiesce­­care cuvânt, în fiesce­care privire a ei cre­deam, că descoper acest despreţ, această milă vătămătoare. Sărutarea îmi ardea încă pe obraz ca o pată de ruşine şi cugetul la băr­batul şi copilul meu îmi era de nesuferit. Sperasem, că ajungând acasă în odaia mea, voiu putu medita asupra situaţiunii mele, dar’ singurătatea îmi deveni grozavă. Eu nu am beut ceaiul ce­­mi­ se aduse și, fără de a sei însămi pentru­ ce, m’am decis într’o grabă încordată să plec îndată încă în seara aceasta la Heidelberg la bărbatul meu. Sibiiu* Joi 1/13 Decemvrie 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1/2 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii K­. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Nr. 273 REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 30 Noemvrie st. v. Proiectul de lege pentru procura­rea mijoacelor trebuincioase la regul­a­­rea Porţii-de-fer, presentat dietei de că­­tră ministrul Baross, are următo­rul text: §. 1. Se dispune, ca cheltuelile înlătu­rării pedecilor de navigațiune la Poarta-de-fer și la cataractele de pe Dunărea-de-jos, hotă­­rîtă prin Art. de lege XXVI. 1888, să se aco­pere în mod provisor prin sumele aflătoare în cassele statului. în conformitate cu aceasta se avizează, ministrul de finance se pună la dispoziţia mi­nistrului de comunicaţiune şi lucrări publice în anul 1889 din sumele aflătoare în casse 500.000 fl. pentru acoperirea cheltuelilor în­ceperii acestor lucrări, ale procurării de unele, ale inspecţiunii şi ale conducerii lucrărilor. § 2. Ministrul de comunicațiune și lu­crări publice va presenta legislativei despre lucrările, care se vor face în anii viitori, pre­liminare de spese deodată cu budgetul anual, fuse separat de acesta. Acelaşi ministru va ordona şi facerea ra­­ţioniunilor despre sumele cheltuite în fiecare an şi astfel şi în anul 1889, care raţiocinii se vor presenta legislativei deodată cu compu­­turile finale ale statului, fnsc separat de acestea. §. 3. Ministrul de finance şi cel de co­municaţiune şi lucrări publice sunt avizaţi, ca pentru acoperirea tuturor cheltuelilor împreu­nate cu delăturarea pedecilor de navigaţiune din cestiune, să facă o operaţiune de credit, car’ proiectul pentru aceasta să-’l presenteze dietei înainte de terminul statolit în Art. de lege XXVI. 1888 pentru terminarea lucră­rilor din cestiune. De sine se înţelege, că din împrumutul ce se va face sunt a se restitui mai întâiu avansurile luate pe baza acestei legi împreună cu interesele intercalate după ele. §. 4. Legea întră în vigoare deodată cu promulgarea ei. Cu aplicarea sunt însăr­cinaţi ministrul de finance şi cel de comuni­cațiune. Mai important decât acesta este proiectul de lege pentru reforma proce­dura penale. Nu putem să reproducem întreg proiectul, ci trebue să ne măr­ginim a indica ideile principale din el.

Next