Tribuna, decembrie 1888 (Anul 5, nr. 273-297)

1888-12-04 / nr. 276

Amil V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., ș1 an 2 fi. 50 cr., 1/a an 5 fi., 1 an 10 fi.­­ Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., 1/1 an 3 fi. 50 cr., 1/2 an 7 fi. 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: 1/ an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. a­­ 'A *-c5 tjc B Sibiiu, Duminecă 4/16 Decemvrie 1888 m m,jmi, .^^^^uKfflnsgenmi Apare în fiecare di de lucru Nr. 276 INSERȚIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnadiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­Ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 3 Decemvrie st. v. Faimoasa scrisoare a comitelui su­prem Ormos din comitatul Timiş, adre­sată ministrului de interne baron Orczy, a format nu de mult obiectul unei in­terpelări în casa deputaţilor. Oposiționalul Madarász a interpe­lat pe ministrul Orczy, că adevărat este, că el a primit acea scrisoare, care dacă n’a primit-o ce are de gând să facă pentru a scăpa cinstea şi decorul gu­vernului şi a organelor sale administra­tive de ordiul unei calomnii atât de urîte ? Cetitorii noştri îşi aduc aminte de ce era vorba când cu scrisoarea din cestiune. Foile oposiţionale au publicat-o din cuvânt în cuvânt, care cuprinsul ei era, că pentru a scoate la alegeri pe un can­didat guvernamental se recereau ca „spese“ electorale circa 7—8000 fl., pe care un anumit proprietar cu numele Feyer s’a oferit a-­l pune la dispoziţia comitelui suprem, respective a guver­nului, sau şi mai respective a partidu­lui „liberal“, dacă ministrul va exopera la Maiestatea Sa, ca numitul Feyer să obţină nobilitatea ungară. Corniţele Or­mos roagă pe ministrul să sprijinească dorința onorabilului Feyer și, dacă crede, că ea va fi împlinită, să-’i telegrafeze, ca să poată lua banii în primire și causa electorală a liberalului partid să nu sufere vre-o pagubă. Ei bine, așa spuneau Mo tempore foile oposiționale, dar’ acum s’a dovedit, că toate acestea au fost minciuni cor­­nutate. Dl ministru a răspuns la interpe­laţia lui Madarász, că nu ’i-a venit nici­când la mână o astfel de scrisoare şi prin urmare n’a avut pentru­ ce să facă nici un pas în această afacere. Majoritatea casei a luat spre sciinţă răspunsul ministrului, care interpelantul a putut zuce cât a voit, că autoritatea guvernului este în joc, când se pot pune în circulaţie astfel de lucruri compromi­ţătoare, fără­ ca cineva să ceară şi să obţină satisfacţia cuvenită. Pe noi nu ne miră şi nu ne alte­rează nici răspunsul ministrului, nici conduita dietei faţă cu acest răspuns. Ne aducem aminte de alt cas cu mult mai drastic, care s’a întâmplat cu alt prilegiu analog acestuia. Tot minis­trului Orczy ’i­ s’a mai adresat o inter­pelaţie tot relativ la o scrisoare, pe care tot în „afaceri“ electorale ’i-o trimisese com­ițele suprem Tallián din comitatul Somogy. într’aceea onorabilul comite se ruga să se verifice cu ori­ce preț ale­gerea ministrului Széchenyi, pentru­ că ar fi păgubitor pentru cercul respectiv, dacă ar trebui să mai treacă odată prin binefacerile unei alegeri dietale. La interpelaţia ce m i­ s’a adresat în această cestiune, baronul Orczy a răs­puns, că el nu are acea scrisoare şi că dovada cea mai bună, că nu o are, este, că a putut ajunge în publicitate. Ei bine, majoritatea casei deputa­ţilor a luat spre sciinţă şi acest răs­puns, prin urmare cum s’ar fi putut întâmpla să nu fee pe acela dat în afa­cerea scrisorii lui Ormos, care la tot caşul a tot mai parlamentar şi am pută fiice şi mai corect. Nu-i vorbă, nici răspunsul la in­terpelaţia din urmă nu este în stare a dumeri pe toţi scepticii. Vor fi mulţi, care nu-ş i vor da creficment şi se vor mâchni în sufletul lor, că prel­ingă co­­rupţiunea, care a străbătut pănâ în cele mai înalte cercuri ale administraţiei publice, se sancţionează chiar de la înăl­ţimea băncii ministeriale primejdiosul principiu al lui „si fecisti nega“. Dar, în fine ministrul afacerilor noastre interne nu şede pe banca mi­nisterială, pentru­ ca să asculte de ve­leităţile ’tuturor scepticilor din Ungaria. El a declarat, că n’a primit dela cerniţele Timişului scrisoare, pentru care a fost interpelat, car’ ţeara, parlamen­tul, sau cel puţin majoritatea parlamen­tului, are să creadă ceea­ ce el fiice­ii punctum ! Ei bine, credem şi noi ceea­ ce un­u­i ministru ne asigură, că aşa este. Cu toate acestea însă nu putem suprima mirarea noastră faţă cu indulgenţa cea fără măsură, cu care guvernul a primit asemenea bănuiri, fără­ ca să-’şi dee cea mai mică silinţă de a scăpa de ele. A primi calomniile fără reacţiune, este poate o virtute pentru omul privat, dar’ pentru omul public şi mai ales pentru un guvern este o slăbiciune, care demoralisează tot atât de mult, ca ori­­şi­care faptă neiertată. FOIŢA „TRIBUNEI”, î» 77 Anacreontică. Șchiop! Dar’ dacă am să mor, De ce se me super oare Căci eu n’am doue picioare? Pot muri și e’un picior! Scopul meu e hotărât: Eu în iad am să-’mi duc gluga. La iad ori me duc cu fuga Ori merg șchiop, e tot atât! Și ’ntre șchiopi găsesei eroi! Când ofici: „haida la beute“, Voi să mergeţi cât de iute, Şchiopul merge ’n pas cu voi! George Coşbuc. Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. VIII. Iubite amice! E soarte, e dată, e fatalitate, e predesti­­naţiune, e provedinţă, — di-’i cum vrei, căci cuvântul are înţelesul, pe care-’l legi de el: lucrul de căpetenie e se simţi, că tu şi lumea, în mijlocul căreia trăesti, siinteţi una şi nedespărţiţi şi că faptele tale nu sunt nici ele niste lucruri întâmplătoare, ci stau în cea mai strânsă legătură cauzală cu celelalte iviri din lume. Eu eram în tinereţele mele preocupat de gândul de a me face om al dreptății, mai ales advocat. Așa doria și tata, care mergea cu tim­­p fiul, în care trăia. Mama nu. „Asta numai Dumnefieu o scie“, — o ficea dânsa, — „căci numai el scie cum au să vie lucrurile“. Dară ori-și-ce m’aș face, la „mare domnie“ se nu rîvnesc, fiindcă mă înstrăinez de ai mei, car’ pentru dânsa nu era nimic mai trist decât o viaţă petrecută între oameni, de care nu-’ţi pasă şi cărora nu le pasă de tine, şi nimic mai urît decât se­’ţi fie greu a şede la masă cu rudele tale, cu prietenii tăi din copilărie, cu fratele tău, cu sora ta, ba poate chiar și cu părinții tăi. Ar fi fost deci mulțumită, dacă aș fi putut ajunge „pe aci pe la noi“ notar ori poate chiar popă. „Căci“,—­ficea dînsa, — „e mai bine să fii notar, dar’ e mai frumos să fii popă“. Apoi nici că-m i păream eu om făcut pen­tru „domnie“, prea eram cu inima deschisă, prea îmi plăcea să pun mâna la toate și să mă însoțesc cu ori-și-cine. „Tu“, — îmi­­ficea glumind, — „ai să mănânci toată viața ta cu degetele, deși de atâtea­ ori ’ți-am dat preste ele; și n’are nici odată să-’ți priească mâncarea, dacă nu poți să tai cel puțin odată, pe furiș, și din blid cu ceialalţi. Şi dacă eu nu te-am putut desveța de asta, n’are să te mai desveţe ni­menea“.­­„O să-’l desveţe nevasta!“ — fiicea tata. „Aş!“ — îi răspundea mama.— „O să facă şi ea ca el!“ Altfel nici că avea mama cuvinte de a se teme, că voiu ajunge „domn mare“, fiindcă eu, care în copilăria mea eram foarte bun şcolar, perdusem încetul cu încetul deprinde­rea de a învăţa şi treceam în cele din urmă oare-cum fără de vina mea dintr’o clasă într’alta. In clasa VII. am remas în sfîrşit între repetenţi, şi apoi nici că n am mai urmat cursul gimnasial, ci m’am plimbat pe acasă, unde îi dădeam lecțiuni unui băiat rămas şi el repetent în clasa IV. Aveam fnse prieteni şi binevoitori, care stăruiau să urmez înainte şi au ajuns să mă pună în ambițiune, încât am corectat exame­nul din clasa VII., am făcut examenul din clasa VIII. și am trecut în niste împregiurări cu totul excepționale și examenul de maturi­tate. Astfel am putut să me înscriu la facul­tatea de drept a universității din Pesta. Am și plecat la Pesta, dar’ fără­ ca pă­rinții mei să­’mi fi dat bani de drum și fără­­ca ei să-’mi fi promis, că mă vor ajuta. Mama era deci veselă când m’am în­tors dela Pesta, unde m’am plimbat vre-o patru luni, şi­­ am intrat scriitor la un no­tar „pe aci pe la noi“, într’un sat, unde aveam multe rudenii, ba chiar şi un fel de al doilea părinte, pe unul dintre preoţi, care era prieten din copilărie al tatei şi vefitt ca un frate la casa noastră. Ajunsesem inse în anii cătăniei. Ca să nu fiu asentat pe trei ani, am cerut să fiu primit ca voluntar pe un an cu cheltueala statului. Era deci lucru hotărît, că în Septem­vrie voiu părăsi cancelaria și mă voiu duce la Arad, unde voiu sta un an de­­file. Indicele meu rămăsese iusé undeva în Pesta, de unde unul dintre amicii mei ’l-a trimis fără de­scrrea mea unui amic al seu din Viena. Căci la Pesta se ceda catalogul și trebuia să fiu „present“, car’ la Viena, unde nu se ced­a catalogul, puteam să fiu în­scris și fără­ ca să mă presentez. Pe la sfîrșitul anului școlar amical din Viena ,mi-a trimis apoi indicele subscris în toată regula de toţi profesorii, nişte oameni foarte celebri, despre care eu nu auzu­sem în viaţa mea nimic. Auzisem foarte mult vorbindu-se despre universitatea din Viena şi am privit totdeauna cu un fel de pietate la cei­ ce au trecut pe la universitatea aceasta; ori­ şi­ cât de sbur­­dalnic aş fi fost îusé, nu-­mi aduc aminte, ca vre­ odată în tinereţele mele să-­mi fi făcut ilusiunea, că voiu ajunge odată şi eu student la Viena. Ear’ acum vedeam negru pe alb, lucru subscris de mai multe celebrităţi europene, că eu sânt student la facultatea de drept a uni­versităţii din Viena. M’am aşedtat la masa cea mare din can­celaria notarială şi am aşternut pe hârtie o petiţiune cătră „Ergänzungs-Gommandou­n” din cetatea Aradului, cerând să fiu transferat la vre-un regiment din Viena, fiindcă sunt stu­dent la Viena şi nimenea în lumea aceasta nu are dreptul de a mă opri dela continuarea studiilor mele. Am fost certat cu toată asprimea de dl căpitan pentru tonul impertinent al petiţiunii, căreia el îi­­ficea „Sturmpetition“, dar­ drep­tul meu era dreptul meu, — și eu am ajuns chiar „present“ la universitatea din Viena. în Septemvrie m’am presentat în ceta­tea din Arad, car’ aici am primit uniforma de „cătană proastă“, solda pe cinci­­file, chel­­tuelile de călătorie și o marș-rută pănă în „Transportsammelhaus“-ul din Viena, de unde aveam să fiu predat regimentului, la care fu­sesem transferat. Tata şi mama m’au însoţit pănă la Arad. La despărţire tata era vesel şi mândru de gândul, că feciorul lui, atunci singurul Ro­mân din tot comitatul nostru, are să-’şi facă studiile la Viena, car’ mama, femeia rece şi aspră, era înduioşată și nu se mai putea des­părți de mine. Tata o mângâia. „Lasă-mă“, — grăi dânsa, — „lasă-mă să-’l ved, că acum îl ved și nu-’l mai ved, și atâta prunc avem și noi: are să se întoarcă, dar’ altul se întoarce, car’ pruncul nostru nici odată!“ Și omul, iubite amice, poate să greșească, dar’ inima de mamă totdeauna numai adevă­rul îl spune. Preste un an m’am întors pe patru­­file, fiindcă mama voia neapărat să me vaflă; dar’ alt om cu altă inimă eram atunci: copilul părinților mei nu s’a mai întors nici odată. Primele luni de­­file după sosirea mea la Viena le-am petrecut într’un fel de beţie sufletească, îmi era par’că lumea toată a fost REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 3 Decemvrie st. v. Consiliul naţional elveţian a primit convenţiunea comer­cială încheiată cu monarchia noastră. Despre această convenţiune scrie „Die Presse“ : „Dacă guvernul un­gar va propune schimbări meritorice în ordonanţa de aplicare a convenţiu­­nii, atunci se va ţine o conferenţă va­mală, care se va întruni la 19 i. e. n. în Budapesta. în aceeaşi conferenţă va veni probabil la desbaterea şi ce­­stiunea porto-flancurilor Triest şi Fiume. De cumva însă convenţiune comercială cu Elveţia nu va face nece­sară conferenţă, atunci cesti­unea portu­rilor se va desbate numai în conferenţă comercială, care va ave loc în prima jumătate a lui Ianuarie viitor“. După­ cum am anunţat prin tele­grama noastră de ieri, res­boiul fila­­ristic între foile germane şi cele ruse aci cat’ s’a început prin­­tr’un articol al oficiosului „Hamburger Korrespondent“. Din acel articol anti­­rusesc, foarte mult observat din partea presei, se pare că reese promisiunea, că în curând se vor da publicităţii acte relative la orangeamente încheiate între Austro-Ungaria şi Rusia pe timpul răsboiului oriental sau poate chiar tractate încheiate, din care va străluci, că Austria a fost credincioasă tractatelor, iar Rusia nu. Nu putem deocam­dată fiice altceva, decât că aşteptăm cu oare­care încordare explicabilă destăi­nuirile, care ni se pun în vedere. Despre politica colonială a Germaniei ,i­ se telegrafează lui „Pester Lloyd“ o declaraţiune a lui Bismarck, făcută în cercuri private, de următorul cuprins: Mânat de na­ţiune şi sub presiunea ei, el a mers în politica colonială mai departe decum a dorit la început. De reîntoarcere însă acum nu mai poate fi vorba. A se reîntoarce ar însemna tot atâta ca şi a perde o luptă lungă Rin. Interveni­­rea Germaniei în Africa-de-Est va costa jertfe mari de bani şi oameni, fără­ ca folosul ce se poate aştept să aibă vre-o deosebită valoare. Să răspundă „Fester Lloyd“ pentru scriea aceasta „ privată“. Cesti­unea canalului Pa­nama, după scirile mai noue din Pa­ris, a făcut fiasco. Guvernul francez a luat lucrul sub pro­ecţiunea sa şi s’a exmis o serie de 400.000 obligaţiuni, prin a căror plasare se credea, că va fi salvată întreprinderea. Suma de 400.000 se considera ca sumă minimală. Sub­­scripţiunile publice au plasat însă nu­mai 125.000 obligaţiuni şi prin urmare întreaga întreprindere se poate privi ea fără nici un resultat. Din Belgrad ’i­ se scrie lui „Pol. Korr.“, că după­ ce la alegerea bărbaţi­lor de încredere pentru alegerile la Scupcină, radicalii au obţinut o ma­­joritate covîrşitoare, partidul pro­gresiştilor se plânge, că s’au in­fluenţat alegerile în defavorul seu şi prin urmare după toată probabilitatea nu va întră în Scupcină constituantă. Totul depinde dela aceea, că oare pro­iectul comisiunii de revisuire fi-va pri­mit de către Scupcină sau ba. Regele Milan a declarat, că el este gata a sancţiona proiectul, deşi el abroagă mai multe drepturi preţioase, pe care le-a avut coroana pănă acum. Concesiuni şi mai departe însă nu mai poate face. Cu toate acestea este foarte nesigur, că oare nu va face partidul radical noue schim­bări esenţiale în proiectul de consti­tuţie, în legătură cu acestea se mai telegrafează din Belgrad, că în cercuri intime ale guvernului se vorbesce, că cabinetul Christici va rămână în funcţiune numai până când Scupcină va fi votat noua constituţie. Pentru caşul acesta în cercuri diplomatice se crede, că va fi chemat dl R i s t i c i să formeze cabinetul. Relativ la cesti­unea ruso­­persiana mai înregistrăm o scrrea lui „Standard“, că prinţul Dolgoruky s’ar fi reîntors la postul seu din Tehe­ran pentru a cere dela guvernul per­sian fără amânare desluşiri, pentru­ ce n’a făcut drumul dela Meşed la graniţa nordică, pe care era dator să-’l facă pe basa tractatelor încheiate. Cestiunea ţeranilor în Romania, Dl C. Dobrescu (Argeş). (Urmare.) Cei care au venit să facă împroprietărirea la 1864, au avut în vedere un principiu mare, formarea comunei rurale şi garantarea liber­tăţii individuale a ţeranului, din care se ese drepturile sale politice. Formatu-s’a comuna ru­rală? Organisatu-s’a această instituţiune ? Nu era atunci ocasiunea cea mai nimerită pentru concentrarea şi alinearea satelor, singura re­formă, care ar fi asigurat civilisaţiunea popo­­raţiunii rurale? S’a scăpat dar’ unica epocă binevenită pentru acest mare scop. Legiuitorul a avut în vedere, — daţi-’mi voe să deschid aci o pa­gină dureroasă a istoriei noastre, — să facă împroprietărirea; dar’ cum s’a făcut împroprie­tărirea? Nu s’a făcut decât printr’o lovitură de stat; pănă nu a luerat gloanțe nu s’a pu­tut face împroprietărirea; clasa boerească a fost contra împroprietăririi; la 1848, când s’a proclamat constituţiunea, s’a pus într’însa prin­cipiul împroprietăririi ţeranului, dar’ nu s’a putut face până la 1864. Dior, n’au fost de-ajuns numai şicanele şi pedecile, care le-au făcut proprietarii şi arendaşii, nimicind astfel toate efectele acestei reforme, dar­ veniră şi alte cause în contra emancipării muncitorului; căci ţeranii intrară în această mare reformă ignoranţi, sărăciţi, în­fricoşaţi şi tremurânfii de frica apăsătorilor. Ţeranul nu mai purta arme şi făcea de gardă la graniţele ţerei. Căci boerul era scutit de asemenea lucruri; el nu se scobora ca să se amestece cu mojicii de țerani, nu era în stare să le priceapă. Prin urmare reforma socială dela 1864 n’a schimbat întru nimica starea nenorocită a ţeranului. Ce tot veniţi şi pro­testaţi, că primarii sânt nisce gâcfi ai ţerani­lor? Ce vă legaţi de coade? Legaţi-vă de capi. La 1864 ţeranii primesc pâment, dar’ nu li se dă în condiţiunile legii; şi de aci se nasc nisce procese între stat şi locuitorii ţerani, care ’i-au sărăcit pe aceşti din urmă cu totul. Vă pot presenta un tablou mare de co­mune sărăcite. Altă miserie. Păment li s’a dat aşa de puțin, că nici nu-’i lasă pe țerani să moară de foame, nici să trăeascâ; aşa încât a doua­­fi după împroprietărire, ei au fost nevoiţi să vină la islaz pentru fenaţe; şi proprietarul, pentru care legea rurală era o pagubă foarte mare, când a veriut pe țerani venind la dînsul şi vorbindu-­i de învoeală, înţelegeţi d-voastre, cam ce fel de învoeală se putea face între un om prost, apăsat, sărăcit, ilot şi un bogat, cult viclean şi scutit de toate greutăţile; între a­­ceia, care secole au guvernat ţeara, care nu stiu nici românesce să vorbească, și între un iobagiu, cum ajunsese. Ei bine, tocmai într’o asemenea situațiune s’a găsit de cuviință se

Next