Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)

1889-01-10 / nr. 6

Anul VI »jmaa»giia^«tgsăaă^raMiggBaiBBs^ ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1li an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vt an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 10/22 Ianuarie 1889 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE -­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbra de 30 cr. In awţU, Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cianădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci jrnesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. ItpL.stofe nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. K*i muu cr «ostâ 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Cu l­a Ianuarie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât in monarchie, cât şi în România prin mandate postale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual preliungă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită dela făşiile, în can li s’a trimis Ziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului ÎST­ribun­a“, Sibiiu, 9 Ianuarie st. v. Astăcji sânt tocmai patruzeci de ani, de când pe şesul dinaintea porţii Sibi­iului aşa numite a „Ocnei“ răsuna un con­cert înfiorător. Erau tunuri, pusei, tobe, trîmbiţe, care cu tunetele, pocnetele şi sunetele lor compuneau concertul înfio­rător. La tunetele, pocnetele şi sunetele aceste, spre a completa concertul, trebue să mai adaugem că se asociau şi şuie­ratul proiectilelor, strigătul de răsboiu al combatanţilor, vaietele pătrunetătoare ale vulneraţilor şi hropotul oribil al mu­ribunzilor. înfiorătoare petrecere, cu toate­ că n’am schiţat-o în totalul ei. în­­jiua aceea n’a durat decât vre­o şepte oare, şi totuşi şi cetăţenii pacinici, care nu aveau decât să asculte, erau turmen­taţi de dînsa. Pentru­ că erau cuprinşi de fiori, când sgomotul concertului se apropia de cetate. Au trecut patruzeci de ani de atunci. Şi pentru aceia, care au luat parte ac­tivă sau pasivă la acel concert, toate în­tâmplările de atunci se par acum ca un vis, car’ pentru aceia, care n’au luat parte nici activă, nici pasivă, ca nisce poveşti. Cu toate aceste nici vis nu sânt, nici poveşti, ci lucruri aievea au fost, lucruri care de altmintrelea în anii 1848 şi 1849 au format numai o zală în lanţul fatalităţilor venite asupra ţerilor care aparţineau monarchiei austriace, astăzi austro-ungare. Nu credem că va mai fi necesitate de a întreba, ce a fost causa acelui lanţ de fatalităţi, în care s’au înşirat şi evenimentele dela 9/21 Ianuarie 1849. Dacă n’ar exista istorie, care să ne spună, sau dacă istoria ar umbla să ne ducă în rătăcire asupra causei, politicii com­patrioţilor maghiari ne-o spun astă­ji destul de lămurit. Din toată atitudinea lor politică se pare, că ei şi astacji, nu­mai în alt tempo, vor să provoace ace­leaşi fatalităţi asupra monarchiei austro­­ungare. Politicii compatrioţilor maghiari die, în favorul lor, că „lupta pentru liber­tate“ a fost causa acelor fatalităţi. Pentru oameni nepreocupaţi însă este uşor de judecat, dacă aceiaşi poli­tici maghiari vorbesc adevărul, când susţin, că „lupta pentru libertate“ a fost motorul rebeliunii din anii 1848 şi 1849. Tot ce s’a întâmplat în ţerile un­­guresci dela 1868 încoace, ei consideră de productul mişcării din acel timp ne­fast şi de o continuare a „libertăţii eluptate în anii 1848 şi 1849“, însă cine nu ştie, că şi productul şi conti­nuarea nu seamănă deloc a libertate! Şi legi, şi ordonanţe, şi statute, şi în fine toată vieaţa publică şi privată, încât atîrnă direct sau indirect de la autorită­ţile statului, este înfăşurată în Ungaria în tendenţa de a maghiariza. Maghia­­risarea însă are scopul şi tendenţa de a face din Ungaria un stat naţional, un stat unius linguae, şi anumit al limbii maghiare. Aceasta e libertatea, pentru care s’au luptat în anii 1848 şi 1849, acea­sta pentru care se luptă politicii ma­ghiari dela 1868 încoace cu o nervo­­sitate, încât nici de sine înşişi nu se mai sfiesc. Felul acesta de „libertate“ dela Români şi dela ceialalţi compatrioţi ne­maghiari, precum şi de la străinătatea nepreocupată, a primit altă numire: s­u­­pr­im­area naţionalităţilor nemaghiare în favor­ul rasei maghiare. Argumente, prin care să se con­state tendenţa politicilor maghiari de maghiarizare, am adus destule cu alte ocasiuni şi vom servi cu altele noue la ocasiunea cea mai de aproape. Pen­tru­ că, precum, durere, vedem, isvorul argumentelor, politicii compatrioţilor ma­ghiari, în loc de a-­l săca, se nisuesca-’l face tot mai abundant, însă toată truda în zadar. Nisuinţa de a desnaţionalisa pe naţionalităţi ne va causa şi nouă Românilor, ca şi altor naţionalităţi nemaghiare, încă multe nea­junsuri. A ne desnaţionalisa însă, poli­ticii maghiari cu tot aparatul lor nu vor fi în stare, drame. La 22 de ani înscena prima sa lu­crare. El pretindea nobleţă şi demnitate de la piese, biciui corupţia publică fără să se teamă de otrava fetelor sau de pumnalele asasinilor. Spre sfîrşitul vieţii a suferit mult. El moare (1637) lângă o bătrână servitoare şi un popă, după­ ce a trăit o vieaţă încordată, glorioasă, genială. Este multă stăruinţă în natura Ro­mânului. Dacă câte-o pleavă ici-colo şi câte-o neghină românească se va desnaţiona­­lisa, massa rămâne nealterată în firea ei şi, desvoltându-se, se întăreşte în na­ţionalitatea sa. Nu numai că n’avem­ se perdem­, ei, după­ cum ne cunoascem firea, fără pic de opinceală și ce am perdut trebue se rece­perim și poate și mai mult. ^ Noi nu vom porni cu o sută de feluri de „hultur-egylet-urui”. Nu, noi vom trăi numai și trăind va trebui să recucerim, pentru­ că noi, afară de aris­tocraţia, care îndeobşte e fără de na­ţionalitate şi îşi caută în toate împre­­giurările interesele ei de castă, n’am perdut de tot nici pe aceia, care ’şi-au perdut limba. Românii maghiarisaţi din Secuime, Măcăuanii şi alţii din apro­pierea Tisei, cu toate­ că vorbesc nu­mai limba maghiară, nu vor să fie con­fundaţi cu Maghiarii. „Mi oláhok va­gyunk“, rostesc ei cu mândrie, de câte­­ori li­ se dă ocasiune a spune care le este naţionalitatea şi plâng de bucurie când aud limbă românească, cu toate­­că nu o mai înţeleg. Este firea noastră a Românilor aşa. Este temperamentul nostru, care atrage. Compatrioţii maghiari ar fi foarte peri­culoşi, dacă ar avea firea Românului. Vehemenţa lor şi terorismul depărtează în loc se apropie. Iar’ dacă politicii compatrioţilor maghiari s’ar încumeta a face la ultima raţie a vehemenţei şi a terorismului lor, ar păţi-o mai rău ca în 1848 şi 1849, când a stat faţă în faţă vulturul duplu cu coroana ungară, bicolorul negru­­galbin cu tricolorul roşu-alb-verde. Nu numai că nu ar mai căpăta de la „împărăţie“ regimente întregi de infanterie, de cavalerie, de artilerie, cu ofiţeri, cu arme şi cu toate trebuincioa­sele, ci nici de c­onven­iune nu ar fi asi­guraţi. Nu, de­oare­ce după legile în vigoare, în timpuri extraordinare îm­păratul dispune şi de ea. Ear o miliţie din pământ astăzi nu se mai poate scoate. Chiar bani se aibă politicii compatrioţilor maghiari în abundanţă, şi batalioane noue de hon­­vecil nu ar mai pută pune în picioare. Le-ar lipsi înainte de toate materialul de oameni, dar’ nemaghiarii ’şi-ar trage bine seama pănă s’ar decide a alerga sub steagurile, sub care n’au jurat. Toată speranţa ar mai rămână a ’şi-o pune politicii compatrioţilor maghiari în curagiul proverbial al Maghiarilor. Dar’ şi acesta are de aici încolo să dee pro­bele, căci ori­ câtă sfară s’a făcut cu el, în anii 1848 nu ’l-au prea probat. Dacă nu erau între rebeli regimentele trecute din armata comună, ca­re dădea.d­rept şi ţineau spatele la toate «casiu­­nile, cu „domnişorii“ de ans­tocraţi şi de „nemeşi“, cei dintâiu la te­a­te re­tragerile, armata austriacă, cu tosfee­ că în Transilvania în cea mai m­are paarte era adunată din fărîmâturile (de batali­oane de reservă şi de grăniţeri fil­mu­­mandată, după­ cum se plângeau soldaţii austriaci în gura mare, insuficient, era curând gata şi Bem, cu advocatlîc­urile sale strategice, n’ar fi ajuns nici dina­intea Sibiiului, însă noi credem şi sperăm, câ «on­­­cât se umflă în pene Iránei, Heliffi, Ugrou şi Orbán, nebuniile dela 1333 şi 1849 nu se vor mai repeţi. Dl Tisza scie foarte bine, care ar fi con­secven­­ţele ulterioare, şi va feri pe conaţionalii sei de întreprinderi riscate. Astatii nu ne stau regimentele în Lomb­ardo-Vene­­ţia şi aşa ori­ce încercare nesocotită a­r fi înăbuşită­ în genuine. Cu alte cuvinte, la starea,în care ne aflam acei patruzeci de ani, avem cuvânt a crede, că nu ne mai putem întoarce, în legătură însă cu speranţa a..cea­sta trebue să mai sperăm, că în curând, vom ajunge la o regulare mai justă » cestiunii naţionalităţilor. Facem noi co­m­ anii ceva, ca cestiunea aceasta să nu­ne găsească nepregătiţi? la FOIŢA „TRIBUNEI“. Din Taine. (Urmare şi fine.) I. Despre Ben Jonson. Când o civilisaţie nouă produce o artă nouă, un număr de oameni talentaţi se string de obiceiu să exprime ideea preponderantă, împregiurul unui om­ a doi corifei geniali. Ei se ridică parţial pănă la înălţimea corifeilor, dar’ numai parţial, spre pildă dramaticii, de care am vorbit în foiletonul trecut, prelungă Ben Jonson şi Shakespeare. Fuller îi com­pară aşa: „Jonson era ca o galb­one spanioă, mai înalt clădit (în sciinţă), solid, dar’ cu miş­cări domoale; Shakespeare era, ce-i drept, mai puţin cuprinzător, ca o naie de răsboiu, dar’ mai uşor, se simţia ca acasă în toate apele şi presenţa spiritului şi fantasiei îi ajuta să se folosească de toate vânturile“. Scurt, dar’bine caracterisat şi în privinţa corporală şi psichică. La trup era un atlet. Altfel, ca un En­glez, energic, mândru, arţăgos, adese­ori po­somorit, excentric. Odată ,şi-a închipuit o noapte întreagă, câ Romanii şi Cartaginenii se bat pe degetul lui cel mare de la picior! Nu că ar fi fost melancolic; e vesel, vorbesce mult, mai ales dacă e la vin, e ospital şi sincer. Jonson a studiat la universitatea din Cambridge, a fugit de la tatăl seu mascer şi a intrat în armată, se făcu actor şi prelucra­t. A fost energic, productiv şi consolu, erudiţia-­i clasică era grozavă; ideile antice se contopesc admirabil de bine cu ale lui. Sânt ca noue. Alchimistul e probă că scia tot aşa de bine alchimia, şi în „dracul e un măgar“ afli înşirate toate mijloacele cosmetice. El scie tot. Sciinţa nu-şi împedecă avântul. Tablourile compuse din cunoscinţele lui ni­ se rostogolesc pe dinaintea ochilor cu puterea unui rîu mare. El se mişcă neîmpedecat prin aceste reminiscenţe. Apoi îşi are stilul seu, e clasic. Şi el analisează ideile, le desvoaltă natural, să-’l pricepi şi să-’l cre­ji; nu perde drumul nici­odată. E neted, metaforele sânt cumpănite, nobile; e norocos în apucături ora­torice. Alţi poeţi sunt visători; el e logic, are stil mai bun, dar­ nu creează suflete ca ei, ca Shakespeare. Un logic, analizând pe rînd părţile, perde privirea gene­rală şi nu poate găsi fapta ori vorba, în care se concentrează figurile. Ai lipsă de inspiraţie ca să le poţi găsi, să ven­i şi să auzi oare­cum fără voe persoanele, ca în vis. Te miri de ce vorbesc şi uiţi că tu inventezi. Re­flexia ta se trage îndărăt în faţa vioiciunii lor. De calculat nu le poţi calcula. Ele răsar ca în natură, de la sine. Dar’­ronson calculează. El aduce idei generale, prostia, şiretenia, pe scenă. Carac­terele sânt deduse solid. Sânt şi figuri aproape reale de tot, vii, care produc ilusia, dar’ sânt figurile comice de stradă. Celelalte sânt masce. Ear’ omul nu e o patimă abstractă, ci virtuţile şi patimile au timbrul lui personal şi altul nu le are. Sen­­sualitatea spre pildă nu e teatrală, ci cutare om sensual, şi cutare, şi cutare, fiecare cu temperamentul, cu edu­caţia, cu fantasia sa; trebue să-ţi pricepi organismul fizic şi direcţia sufletului. Jonson nu e aşa, e necomplet. Dar’ celelalte calităţi le are toate. Plan con­­secvent, intriga completă progresivă, acţiuni bine arangiate, interes ascendent, un adevăr preponderant, o idee principală, o artă ce sea­mănă cu a lui Molière şi Racine. El are şi calităţile veacului seu, pricepe natura şi vieaţa, cunoasce patimile. Coloritul e real, fără pri­­denie. Ca toţi colegii lui, el vede şi spune ce vede. 3. Aceste sânt elementele ce le aduce Jonson în dramă şi comedie. Toate defectele lui nu pot strîmtori natura puternică. Roma împăra­ţilor e presentată cu toată depravaţia ei. în căderea lui Sejanus, Livia se consultă cu Sejan cum să-­şi omoare bărbatul, şi deadreptul fără mustrare; aceasta îi stă bine numai sufletului de rînd; mare e cel­ ce doresce tot şi cutează să facă toate. Livia sensuală, cocheta Liviu omoară ca o lupoaică. Toate răutăţile Romei le găsim aici, nesinceritatea şi trădările oame­nilor, cruzimea şi fariseismul lui Tiberiu. Pa­timile sânt energic zugrăvite. Jonson n’a creat caractere, dar’ claritatea spiritului lui şi cu­noscinţele lui temeinice au produs ideile ge­nerale şi detailurile frapante, care sunt de-a­­juns pentru crearea tablourilor de năravuri. 4. De comedie s’a ocupat mai mult. Co­mediile lui sânt imitative şi satirice, au de scop presentarea şi îndreptarea prostiilor şi viciilor, nu sânt sentimentale şi fantastice ca ale lui Shakespeare. Modelele lui sânt Terenţiu şi Plaut. Descrie faptele cum le fac oamenii şi grăesce cum grăesc ei, îi şi tractează cu toată ura unui moralist, unilateral, ce îi strică, căci poetul cugetă mai mult la nimicirea vi­ciului decât la persoane. El nu are nuanţe gingaşe, dar­ patimile josnice le pune în lu­mina cea mai curată. Volpone este cea mai viuă icoană a năravurilor contimporane. Dra­gostea aurului, răutatea şi lăcomia lui Volpone, care strînge avere de la toţi care speră să-­l moştenească şi apoi vrea să se închine sen­surilor ca un Ture şi e gata se jertfească tot, să se vendă şi pe el, ca să poată pune mâna pe o femeie; apoi şiretlicul lui Moşea, ce ’i-o 5. Jonson n’a mers mai departe. El n’a fost filosof ca Moliére, care a surprins mo­mentele și caracterele de căpetenie ale țerii și secolului seu. Moliére îl întrece în come- Anul 1888. Situația generală. — Mandatul Caraas«beş£iiulc»r. — Prigonirea presei române. — Traian Dr»da. — Afa­cerea protopopului Simeon Popescu. — niVsoe.ia.țixaea transilvană“. — Congresul bisericii gr.­or. — Imstititul tipografic.—Comitetul partidului național. — ColcLuboni­­. Institutul tipografie. Făcând revista atu*Ini expirati ni* prv tem să nu înregistrăm și cele întâmplate la Institutul tipografic din Sibiiu, care este susţinătorul şi întemeietorul fiiandui nostru. Onoraţii cetitori, care au s «ricârit cu atenţiune activitatea noastră ş­i modul, in care am fost combătuţi de contrarii noştri, ne vor da dreptate, când­­jicem, ca abia va mai fi vre-o instituţiune românească, care să fi avut a se lupta cu atâtea neadevăruri şi atâtea calomnii ca institutul nostru tipografic. Foaia noastră a fost bănuită de coni­venţe contrare intereselor partidului naţional, în al cărui serviciu am declarat că sântem, car’ institutului editor ’i­ s’a prorocit dela în­temeiere şi pănă în toamna trecută neîncetat bancretul, ruinul financiar. Pe toate căile şi cu toate mijloacele s’a făcut încercarea de a acredita în public părerea, că activitatea noastră este contrară intereselor naţionale române şi că institutul nostru s’a născut cu gemenele peririi, este o întreprindere de astăzi pănă mâne fără nici o nădejde de vieaţă. Sciind cât de neîntemeiate sunt toate svonturile scornite şi puse în circulaţie contra noastră, nimic n’a fost mai natural decât aceea, că n’am făcut absolut nimica pentru a dovedi neadevărul lor, ci am urmat neabătuţi din cale activitatea noastră, convinşi fiind, că mai curând sau mai târziu se va face lumină şi se va arăta cine sântem şi ce voim. Ear’ în lucrarea noastră am fost încu­­ragiaţi de sprijinul publicului cetitor în­tărit mai mult decât ar fi putut să ne des­­caragieze prigonirile guvernului şi încercările de a ne discredita ale contrarilor noştri români. Am avut mângâierea de a vedea, că pu­blicul abonenţilor noştri se sporeşce din cvartal în cvartal, astfel câ în două rînduri ne-a fost irosibil a mări formatul foii şi prin urmare şi cheltuelile de ediţiune, am văzut, că în gi­tirul nostru se grupează tinerii cei mai serioşi şi mai talentaţi, am văzut, că este tot mai observabilă influenţa noastră asupra des­­voltârii gustului de cetit în publicul nostru, m­ai ales în cel dela sate, am văzut, că am contribuit foarte mult la înebiegarea unei limbi literare mai cum se cade între Românii din Prinsiiv­ania şi Ungaria, şi am fost satisfăcuţi şi pe deplin recompensaţi, căci după putere şi foloase materiale nu umblăm, pentru aceste­a’au fost întemeiate nici institutul, nici Ziarul nostru. Ear’ ce se ţine de conduita noastră po­litică, am ţinut totdeauna superfluu a docu­menta, că numai înaintarea intereselor parti­dului nostru naţional este raţiunea de a fi a lucrării noastre politice Nu se documentează ceea­ ce este evident. Ear’ lucrarea noastră s’a sevîrşit pe faţă, în vederea publicului întreg, în vederea prietenilor şi a contrarilor. Cine a cetit „Tribuna“ cine a cunoscut pe susţi­­nătorii noştri, cine a văzut procesele noastre de presă şi tot a mai crezut, că sântem gu­vernamentali mascaţi, sau rusofili, sau mai scie­n-fiet­ce, afară de un simplu organ naţional de publicitate şi un institut tipografic pentru în­c­ura­­j­area şi răspândirea productelor literare românesci între fraţii noştri, pentru acela nu mai aveam nimic de aic, acela putea crede ori-şi-ce despre noi. Dar’ n’a crezut nimenea asemenea lu­cruri. Nu le-au crezut nici chiar aceia, care le-au pus în circulaţie, şi care nimic nu do­resc mai mult decât ruinul nostru, însă nu doară că nu-’l doresc, pentru­ că lucrarea noas­tră ar fi contrară sau n’ar sprijini interesele naţionale rom­ânesci, ci pentru­ că îi genează consecvenţa, cu care ţinem în vedere numai principiile cele mari şi desconsiderăm sau com­batem, descoperim, dăm de gol şi zădărnicim chiar câte­odată trebşoarele ce se fac fie pe faţă fie pe sub ascuns pentru scopuri mici de oportunitate sau pentru interese private. în sfîrşit însă n’a putut să rămână afară nici recunoscinţa, ce am meritat pentru munca şi ţinuta noastră românească, întreaga noastră lucrare, dar, mai ales , lupta Z­aratică ce am purtat alăturea cu lupta şi aduce cu deplina învoire a bărbatului ei­­ este o satiră grozavă. El realisează poveştile lui Ovid, adecă le-ar realisa. E dat în jude­cată şi femeia­’i e închisă, car’ el scapă ; „moş­tenitorii“ fac toate. La urmă Volpone se ceartă cu Moşea, care cere jumătate din averea strînsă cu ajutorul lui, din cearta lor se află ce şar­latani au fost şi ei şi moştenitorii, şi sunt con­damnaţi. Nici­odată comedia n’a fost mai aspră şi mai răsbunătoare cu viciul. ’L-a pe­depsit triumfând. Veselia­’i e caricatură şi farsă aici. Este un fel de rîs fisic ce se po­­trivesce cu temperamentul unui luptaciu, be­ţiv, poliţist. Distracţia se potrivesce cu năra­vurile vremii, e crudă. Femeia tăcută este în acest sens un cap de operă. Mijlocul, prin care un nepot silesce pe unchiul seu să-­i dee o rentă, produce scene, la care trebue să rîzi brutal. Nepotul îl însoară cu Epiopene cea tăcută, cum este pe placul unchiului, care nu iubesce sgomotul. Dar’ abia ’i cununată şi începe larma, încep gratulaţiile stentorice, vin lăutarii, unchiul îşi iese din fire. Tot nepotul îl scapă de nevastă apoi, dovedindu-’l, că Epiopene e ficior! în aceste idei recunosci­ pe gurmandul robust, pe beutorul grozav, ce scutură când e vesel ferestrile câroim­elor. Nr. 6

Next