Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)

1889-01-14 / nr. 10

Anul VI Sibiiu, Sâmbătă 14 /26 Ianuarie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. ; bn Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. M1 Apare în fiecare zi de lucru ] INSERŢIUNILE k­mc Un şir garfiiond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr­, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Sf. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 13 Ianuarie st. v. întreagă Francia se află într’o în­cordare teribilă. Republicani moderaţi şi radicali, oportunişti şi intransigenţi, socialişti, comunalei şi boulangişti, orleanişti şi bonapartişti şi cum se mai numesc, cu toţii aşteaptă cu nerăbdare febrilă sfîr­­şitul unui eveniment, care se pregă­­teşce. Acest eveniment este alegerea din Paris pentru departamentul Seine. Trei bărbaţi ’şi-au pus candidatura,d­ear’ acum ei şi aderenţii lor poartă cea mai înverşunată luptă cu apeluri afişate pe păreţii stradelor. Unul este candidatul diferitelor nu­anţe republicane, care s’au unit de astă-datâ între sine şi au pus numai un candidat. E dl Jacques, un mare in­dustriaş îmbogăţit, om cu vacră între cetăţeni, dar’ ca om politic cât se poate de necunoscut şi n’am pută să înregistrăm altceva despre dînsul, decât că este un aderent al ideilor dela 1848. Se vede, că tocmai pentru­ câ nu este un personagiu marcant, nu este pronunțat pentru nici una dintre frac­țiunile republicane, s’au înțeles aceste să pună candidatura lui, nu spre a lor întărire, ci pentru­ ca reuşind dînsul, să scape cu toatele de alt rău. Alt candidat este dl Boulé, care ’și-a­ pus candidatura acum mai în urmă. El representă principiile socialiste, este sprijinit de puţini, are puţine şanse de reuşită şi într’însul sigur n’avem să căutăm primejdia, contra căreia s’au unit toţi republicanii. Al treilea candidat în sfîrşit este generalul Boulanger. Adevărata luptă electorală decurge aşa creând numai între dînsul şi dl Jaques. Ce representă generalul Boulanger? Pe sine însuşi. Cine-­l va sprijini? Toţi aceia, care nu sunt mulţumiţi cu ac­tuala stare de lucruri. Aderenţii republicei, respective ai candidatului Jacques, presentă pe Bou­langer ca pe cea mai mare primejdie a republicei, îl descriu în colorile cele mai ne­gre, îi atribue tendenţe de Usurpator, îl compar­ă cu Louis Napoleon, precând acesta începuse a-­şi pregăti calea la tronul de cesar şi pun în perspectivă, că alegerea lui nu poate să însemneze pentru Francia altceva, decât prope­deutica unui al doilea Sedan. Boulanger de altă parte anunţă în toate colţurile de stradă, că numai el poate salva republica, promite sanarea tuturor relelor şi află în dicţionarul pro­misiunilor sale pentru fiecare alegător nemulţumit câte o mângâiere. Nu atât pentru programul seu po­litic, care este compus mai mult numai din generalităţi, (care le poţi lua şi în­­tr’un chip şi într’altul, ca d. e. „repu­blică naţională“, „revizuirea constitu­ţiei“ etc.), cât pentru răsboiul ce a de­clarat actualei stări de lucruri, pentru nemulţumirea ce el exprimă faţă cu gu­vernul şi parlamentarismul de astaci, precum poate şi prin modul său original de luptă, prin sgomotul şi chieltuelile neobicinuite ce face ,şi-a câştigat îna­intea poporului francez popularitatea ce pe­­a ce merge devine republicei tot mai periculoasă. Prin aceste a reuşit la alegerile din alte departamente şi pe aceste se razimă acum în candidatura sa pusă înaintea Parisienilor. Ear’ în Paris terenul pentru Bou­langer poate fi mai roditor ca ori-şi-unde. Predilecţia pentru lucruri noue, extra­ordinare nicăiri nu este mai mare, pre­cum de bună seamă nici nemulţumirea cu guvernamentul de astăzi. Ear’ de va reuşi Boulanger în ca­pitala Franciei, putem fi siguri, că ace­stei din urmă are se-ş i mulţumească isbânda. Şi de aceea ,icenL G& repre­sentă negaţiunea, cine este cu dînsul, nu voesce altceva, decât schimbarea ce­lor existente, nu-’şi dă seamă despre celelalte scopuri ale lui Boulanger, afară de acela de a răsturna. Astfel apoi înţelegem, cum se face, că nici bonapartiştii, nici orleaniştii n’au pus candidat la Paris, ci cu toţii află de bine a lăsa pe partisani lor să vo­teze cu Boulanger. Ear’ după toate aceste înţelegem, pentru­ ce atâta încordare în Francia din causa unui singur vot de deputat. Dacă reuşesce Boulanger şi în Pa­ris, se pregătesce o mare primejdie pen­tru republica parlamentară şi nimenea n’ar pută spune a stârji, cine a învins, când ea va fi căciut! FOIŢA „TRIBUNEI“. Fost mortem. Şi dacă cu moartea pe veci sânt legat, Cu dînsa de-acuma mă simt împăcat, în suflet n’am nici o părere de rău — De jalea ta numai ’mi-e sufletul greu; Tăcere în casă şi şoapte p’afară; în giuru-’mi ard pacinic făclii lungi de ceară, Se string curioşii cu feţele triste, Cocoanele ochii ’şi-ascund sub batiste; Iar’ tu stai deoparte uimită şi mută, Pustiiu fără margini, ’ţi-e lumea tăcută, Ochiul ’ţi-e sec şi perdut al tău gând . . . Un clopot s’aude departe plângând Şi-’ţi scei că ’n veci nu mă pot deştepta . . . îmi vine să plâng de durerea ta. In casa-’mi de scânduri acuma mă’ncuie, Se bate ciocanul lugubru pe cuie, Un vaiet se nalţă, prelung, năbuşit, O soră mă plânge sub vălu-’i cernit; Acum mă ridică opt braţe pe sus Şi calea se ’ncepe la cei care nu­’s; Doi oameni în fracuri, căciuli de-amiral, De par’că-’s gătiţi de un trist carnaval, Coşeiugu-’mi ridică ’n trăsură pe braţă, Pe capră un cioclu ’mbrăcat în paiaţă Pornesce trăsura funebră la pas . . . Alt cioclu în urmă răsleţ a rămas, Aşa cră o scară, se urcă posac . . . Pe rînd de pe poartă încet se desfac Postavuri cernite şi albele bârne, Un alt mort le-aşteaptă la porţi să-’i atîrne... Convoiul la locul de-odihn’ a ajuns, Un frate-’şi mai şterge-acum ochi ’n ascuns, Pe când cântăreţul, pe nas şi subţire, Mai cântă o „Vecînica lui pomenire“ . . . Şi slujba o ’ncheie preotul solemn, — Se lasă în groapă coşciugul de lemn . . . O, par’că te văd cum, trezită p’o clipă, Atunci simţi cum trece p’a morţii aripă Un suflet ce-o lume să-’ţi fie era . . . Şi plâng, şi plâng de durerea ta. Al. I. Hodoş. 1 REVISTA POLITICA. Sibiiu, 13 Ianuarie st. v. Legea militară în dieta Ungariei, în şedinţa de alaltăieri au vorbit numai deputaţi oposiţionali. Colo­man Törs a combătut mai ales siluirea limbii, precând Emeric Uray s’a în­cercat a distrage pe părinţii patriei prin o polemie în contra „tinerilor urieşi“, cu care­­şi-a permis tot felul de glume inocente. Deputatul Carol Eötvös îna­ Laocoon. — Notiţe. — De G. B. Dincă. (Urmare) Cum am mai spus, Lessing combate abusul, mania de a fabrica descrieri poetice, un păcat atât de generalis­t pe atunci şi cu atâta influenţă asupra gustului contimporanilor, încât pănă la o vreme nici Lessing nu-­l desconsidera deplin şi după cuviinţă. Rămâ­nem deci şi noi la scriitorii ce o representau trăind nemijlocit înaintea lui L e s s i n g ori deodată cu el. Se înţelege, că trebue să re­nunţăm şi la explicarea ei din curentele vea­cului. Explicarea aceasta ne-ar prea depărta de la temă şi nici nu ne-ar lămuri pe Lao­coon mai bine, decât exemplele ce le vom aduce. Englezul Thomson este represen­­tantul ei de frunte. Brock­es ’l-a tradus în nemţesce. Haller, Kleist, Gess­n­er au scris ca el. Sentiment puţin şi detailuri multe de nesuferit este caracteristica, adecă sunt de­fectele acestei poesii. Şi totuşi Brockes, care n’are nici schinteie de poesie în el, are vacă pe vremea lui. Să dăm un pasagiu din opera lui de căpetenie. „Tocmai ninsese gros şi apoi plouase; dar’ repede se făcu ger­­ometul ce tocmai se topia, înghieţa de mania lui. Ceaţa netedă a pomilor părea căi de cristal; cum se schim­base deodată, par’că se îmbrăcase cu oţeluri. Lăstarele, şi cele mici şi cele mari, erau inun­date, învălite de o ume­jeala aproape înghie­­ţată de jumătate. Ele erau acoperite deplin cu ghiaţă clară, şi cea mai mică ramură e înfiptă în cristale de ghiaţă, care sunt de şepte­ ori mai groase decât ele. De aceea crengile se pleacă încovoiate, deoare­ce ghiaţa este grea. Astfel oştirea pomilor seamănă la figură cu palmii, la strălucire cu candelabrele de cristal de munte.“ Aşa scrie Brockes, variând aceeaşi temă, lauda Domnului, care ne-a aşezat în na­tura ce o descrie el, în noue volume! Dacă Nemţii ’l-au uitat, ’i-au făcut „dreptate“, vorba lui Gervinus. Dar’ dacă rîdem cu haz, când îl vedem, că el se încearcă se descrie pănă şi mirosul florilor, şi dacă zimbim une­ori la combinaţiunile lui musicale de vorbe, nu putem uita nici­decum importanţa acestor manifestaţiuni. Gervinus o spune aşa. Vea­cul reformaţiei avusese elementele unei poesii naive. Al şeptesprezecelea veac a trecut cu vederea puterea productivă a fantasiei, el a avut o poesie a sentimentului, mai ales reli­gioasă, şi alta a minţii, a raţiunii, didactică, în idilă mai rămăsese o suflare de spirit poetic adevărat, productiv. Dar­ şi formele aceste erau bătrâne, tocite. Sîmburele reînvierii exista însă. Un simptom a fost tocmai exagerările ridicole indicate la Brockes*), a fost deş­teptarea s e n s u a l i t â ţi i, fără de care nu există fantasie şi deci nu poate exista nici poesie. Brockes este înce­putul, favorisat şi de influenţe străine; este poesia descriptivă. Haller şi alţii stau sub influenţa lui, şi fără îndoeală sunt şi mai de talent şi condensează idei într’o limbă cu pu­tere. Lessing va scoate din el un citat. Eu aleg altul. El descrie o dimineaţă, povestea ajunge la păstor. „El mînă ciurda leneşe de vaci cu tru­puri grele şi cu vesele mugiri prin poteca rou­­rată. Ele rătăcesc domol pe unde învertesce trifoiul şi nutreţul şi seceră iarba gingaşe cu limbile aspre; dar’ el se aşea­ră la o cascadă şi strigă cu cornul pe echo, puternicul. Când raclele depărtate lungesc umbrele şi lumina obosită a lui Phöbus se cufundă în liniştea răcoroasă, ciurda sătulă, umflată din belşug, aleargă cu mugini pline de dor la grajdurile *) Drept curiositate însemn, că Brockes a venit şi în Ungaria în călătoriile lui, într’o poesie spune apoi, că aici a vedut plantaţii de „Kürbisse!“ locuite. Păstoriţa salută pe bărbatul seu, el se uită cu bucurie la ea, copiii veseli se joacă împregiuru-’i. Şi după­ ce au muls laptele dulce din ugere, părechia obosită se aşeatjă lângă mâncările rele“ ş. a. Sunt descrieri din Alpi, care au inspirat în vremile mai de aproape o seamă de opere vecînice. A lui Haller nu-i aşa. Dar’ să-’i facem dreptate, în anul 1728, scrie Erich Schmidt, doi tineri elveţieni cutrierau patria­ lor oare­cum nedescoperită încă, rămasă înapoi în pri­virea literară şi cunoscută cuminţilor oameni din şesurile germanice nordice numai prin producţia ei de brânză. Intenţia lor pronun­ţată era să înţeleagă natura, nu productele artei ori duchului omenesc. Botanisau, vedeau ce-i mic, admirau ce-i mare. Evlaviosul gând, ce frumos şi ce raţional a întocmit Dumne­­zeu lumea, nu-­i părăsia. Glecerul, parcul de munte, picătura de rouă îndemnau pe aceşti teleologi la slujbă dumnez­ească, în acelaşi timp un Hamburgian se preumbla comod prin grădina sa din Ritzenbüttel, este Brockes, şi sărbâtoria „pamântescile plăceri în Dumne­zeu“ la tot prilegiul, mirosind o hiacantă, pri­vind un fir de iarbă verde, ascultând o broască. Seara punea în versuri aceste impresii. De oameni uitase. Altfel erau Elveţienii noştri. Alpii, ce mi-a scris Haller un an după călătoria aceea sunt ceva mai mult decât o simplă poesie descriptivă de felul celor con­damnate de Lessing în Laocoon. Hal­­­­e­r combatea în satire patetice depravaţia oraşului seu natal şi o compara cu virtutea vite de toate ,şi-a bătut joc de Ştefan Tisza, contele Aladár Széchényi şi con­tele Iuliu Andrássy, şi apoi a încercat să dovedească, că toate disposiţiunile proiectului de lege militară din 1868, care atunci au fost respinse şi de cătră majoritate, au devenit mai târziu lege cu ajutorul acestui cabinet. Eötvös a vorbit aproape o oară întreagă. Lui ’i-a urmat Desder Szilágyi, pe a cărui vorbire o publicăm în extras la alt loc al­­Barului nostru. Pe la sfîrşitul şe­dinţei s’a întâmplat şi un mic incident! un rencontre între ministrul de hon­vezi baron Fejérváry şi depu­tatul Iuliu lustic. Precând vorbia adecă deputatul Szilágyi, ministrul Fejér­vár­y a clătinat odată din cap, la ceea­ ce lusth ’i-a strigat: „Spre a înţelege aceasta, nu e destul să fie ci­neva general!“ Când s’a ridicat şedinţa şi deputaţii au părăsit sala, ministrul Fejérváry s’a întors cătră lusth şi ’i-a z Rs: „Grrobianităţi nu sufer!“ Bar’ lusth ’i-a răspuns: „Fă­’ţi-o altfel!“­ Cu aceasta s’a terminat schimbul de vorbe. Dar’ baronul Fejérváry, mergând mai departe, a­­Rs cu voce înaltă, aşa că toţi dim­­pregiurul lui ’l-au auz Rt: „Obrăsnicii nu suferi“ Aceasta numai decât ’i­ s’a adus la cunoscinţa deputatului Iusth, care a trimis la ministrul doi secun­danţi, pe contele Gabriel Károlyi şi pe Iuliu L­i­­­s. Aceştia au primit apoi dela ministrul explicaţiunea, că el, ce e drept, a dus, că nu sufere obrăznicii, aceasta însă nu ’l-a privit numai pe de­putatul rusth. Prin aceasta s’ar fi ter­minat incidentul. Austro-Ungaria şi Rusia­ „Journal de St. Petersbourg“ se ocupă cu expectorările unei foi militare ce apare în Viena asupra raporturi­l­o­r dintre Austria şi Rusia. „Reichswehr“, acesta e numele foii res­pective, a zis, că adecă nu există nici un motiv pentru un conflict între Au­stria şi Rusia. Rusia tot atât de puţin ar soi să înceapă ceva cu Galiţia şi cu Ardealul, precât de puţin ar avă Au­stria să lacomească la Polonia congre­­suală ori la Volhynia. Există la toată întâmplarea o concurenţă între cele două state în ceea­ ce priveşce Orientul, acea­stă concurenţă însă nu ar avă de ce să devină într’o duşmănie sângeroasă, deoare­ce terenul e destul de mare, spre a pută satisface, în conţelegere reciprocă, aspiraţiunilor amânduora. „Reichswehr“ s’a provocat apoi la programul oriental al Austriei ce­­l-a desvoltat contele Kálnyky, care are drept basă desvol­­tarea independentă a popoarelor din Balcani, şi la asigurarea diplomaţiei rusesci, că ea nu aspirează decât la eli­berarea popoarelor balcanice de sub ju­gul turcesc. De aci apoi face foaia militară conclusiunea, că amândouă principiile pot să existe unul lângă al­tul şi fără de răsboiu. „Reichswehr“ ţine, că o înţelegere între cele două pu­teri ar fi chiar şi atunci cu putinţă, când va fi sosit sfîrşitul Turciei. La fine, „Reichswehr“ pretinde cea mai energioasă apărare a sferei de interese austriace în Orient, dar­ protestează totodată în contra părerii, că un răs­boiu cu Rusia e scris în stele, fiind­că posiţia continentală a Fran­ciei ori a Germaniei ar reclama ori ar ţină de posibilă o asemenea even­tualitate. Austro-Ungaria nu e o pu­tere de ajutor de a doua mână, ci o putere mare de rangul prim, care îşi are propriile şi puternicele ei interese ce reclamă imperativ o scutire şi apă­rare independentă înainte de ori­ce alt angageament. „Journal de St. Petersbourg“ înre­gistrează cu mulţumire acest articol „pentru Rusia foarte amical“ şi ob­servă, că limbagiul de acum ar fi pu­tut să se întrebuinţeze tot atât de bine şi mai nainte, căci atitudinea Rusiei de un an încoace e neschimbată ace­eaşi. Misiunea rusească în Abissinia. Asupra mult pomenitei misiuni rusesci în Abissinia sub conduce­rea Cazacului liber A s i n o f f, despre care se crede acum, că a plecat la Tadsura-bai Ifingă golful de la Aden, stă în „Svnet“ o scrisoare datată din 30 Decemvrie 1888, din care extragem următoarele: După acest raport, misiunea ar consista din aproape 200 persoane afară de Cazaci, dintre care singur numai Cazacii din Caucas formează o sotnie (100 oameni). Se­c Re ei toţi sunt oameni sdraveni şi chiar şi cântăreţii bisericesci sciu fiecare câte o meserie. Ei au luat cu sine toate cele trebuin­cioase pentru o colonisare. Asinoff sus­ţine pe cheltuelile lui pe toţi Cazacii ce sînt disciplinaţi milităresce. Scrisoa­rea se sfîrşesce cu cuvintele: „Ne-am hotărît deci să luăm asupra noastră iniţiativa unei întreprinderi grandioase, fără nici un mijloc pecuniar şi singur numai cu un proviant de pesmeţ, dar­ cu credinţa firmă în Dumnezeu şi în speranţa ajutorului din partea oameni­lor cu inimă. Sfânta Rusie ortodoxă nu-­şi va lăsa oamenii, care sunt gata să-­şi jertfească vieaţa pentru ori­ce in­terese ale ei.“ Nr. 10 Gestiunea Samoa. Cu privire la aceată cestiune, a primit „Yossische Zeitung“ o depeşă din Londra, din care se vede, că gu­vernul englez intervine acum pentru punctul de vedere american în această cestiune. După aceeaşi depeşă, guvernul englez este foarte preocupat de eveni­mentele pe Samoa şi a hotărît a men­ţină tractatul, conform căruia nici o pu­tere europeană nu poate să-­şi câştige o influenţă covîrşitoare pe Samoa. Se cr­ice, că Anglia şi America lucrează în această afacere în deplină înţelegere. Din dieta Ungariei.. Reproducem în cele următoare păr­ţile esenţiale din vorbirea lui Desider Szilágyi, fiind una dintre cele mai mar­cante din desbaterile asupra legii mi­litare : „înaltă casă! Nu mă folosesc de intro­ducerea obicinuită, când Re, că momentul principal, pentru care trebue să primim po­verile din proiect, este a se căuta în situația externă. Dacă am avea prospecte de pace, nimic nu m’ar îndupleca să primesc aceste poveri. Nu stăm sub o presiune momentană, admit că monarchii sunt iubitori de pace, gu­vernele sunt precaute şi că în fiecare an spo­­resce conscienţa sigurităţii, a precauţiunii şi a sângelui rece. „Şi cu toate aceste nimenea nu va tă­gădui, că această stare este numai o pace pre­­longită din timp în timp fără nici o garanţă. La Vest marea cestiune, care a pus ţaţă în faţă pe cele două naţiuni mari, n’a suferit în timpul din urmă nici o schimbare, car’ la Ost, unde interesele noastre şi anume în prima linie ale statului ungar sunt atinse imediat, ra­porturile sunt încă tot în fierbere şi nu au aflat încă punctul de repaus. „Monarchia nu se poate sustrage de sub necesitatea de a face totul pentru sporirea pu­terii sale de apărare, precum şi alte state fac în vederea celor două elemente de nesiguranţă. Alianţele noastre ne obligă să ne sporim pu­terea armată în mod treptat. Dar­ alianţele sunt făcute numai pentru anumite scopuri şi eventualităţi, ele nu cuprind toate interesele noastre şi astfel rămâne adevărată aserţiunea celui mai mare strateg al timpului nostru, că cea mai de căpetenie garanţie a fiecărui stat zace în puterea sa proprie. Din acest punct de vedere sunt gata să aduc jertfele mate­riale, care le pretinde proiectul, deşi am ave lip­să de bani pentru scopuri interne de stat. De altă parte nu găsesc oportun să iniţiăm reforme în puterea armată, care pot fi bune, dar­ pot procura pe un şir de ani o stare de nesiguranţă şi oscilaţiune. Mai departe nu este permis a se lega de proiect astfel de cestiuni, care nu sunt legate de puterea de apărare .

Next