Tribuna, ianuarie 1889 (Anul 6, nr. 6-24)

1889-01-14 / nr. 10

Pag. 38 monarchiei și a statului nostru. Aceasta gu­vernul trebue să o considere, dacă nu voesce să zădărnicească apreciarea obiectivă a pro­iectului în conformitate cu situațiunea euro­peană. „Guvernul are să poarte grijă, ca deo­dată cu sporirea poverilor să se afle și mijloa­cele de a inspira naţiunii simpatie şi încre­dere faţă cu armata“. Cât pentru sporirea chieltuelilor vorbi­torul se află înaintea­ unei dileme. Sau nu­­şi-a împlinit ministerul de răsboiu pănă acum datorinţa de a reduce după putinţă chieltue­­lile, sau, fiindcă voesce să se ajungă pe vii­tor cu aceleaşi chieltueli, deşi contingentul se sporeste cu 7000 soldaţi, se va pute face aceasta numai pe socoteala instrucţiunii sol­daţilor şi a promptitudinii în armată. Cestiunea voluntarilor este pentru o inte­ligenţă foarte importantă. Dar, părerea vorbi­torului este, că această importanţă tot s’a exa­gerat. Al doilea an de serviciu pentru aceia, care n’au făcut examenul de oficeri, nu este destul de motivat, căci pentru asigurarea pu­tinţei de a face examenul este deajuns, că se consacră un an de 4ile exclusiv numai pentru instrucţiunea militară. Prin anul al doilea se subordonează scopurile vieţii civile mai mult decât este necesar scopurilor ar­matei. în cestiunea limbii maghiare la exame­nele de ofiţer vorbitorul nu vede afirmarea elementului de cultură maghiară, nici contur­­barea unităţii armatei. Nu se va uşura în mod esenţial depunerea examenului, dacă se va face în limba, în care tinerii­­şi-au făcut in­strucţia anterioară, şi prin aceasta se pot cu­ceri simpatiile naţiunii. Cel mai mare fond îl pune vorbitorul pe §. 14. Este vorba de a renunţa la dreptul votării recruţilor, garantat prin legea din 1867. S’a făcut încercarea de a documenta, că tex­tul §-lui 14 nu se deosebesce în mod esenţial de §-ul respectiv din Art. de lege XL. dela 1868. Ei bine, atunci de ce nu se în­voesce guvernul se remâna textul clar şi la înţeles al clausulei dela 1868 , că statorirea contingentului de recruţi pentru armata comună se face pe 10 ani? Pănă când nu se răspunde la acea­sta întrebare, vorbitorul interpretează textul proiectului aşa, că contingentul de recruţi se statoresce pentru vecie. Ear’ votarea contin­gentului de recruţi odată pentru totdeauna este o vătămare a Art. de lege XII: 1867, crează o nouă afacere comună şi este un pas cătră centralisarea monarchiei. Organisaţia proprie dualismului, pre­cum şi interesele cele mari, pentru a căror apărare a fost creat Art. de lege XII: 67, pretind, ca disposiţiunile acestei legi să fie ob­servate cu stricteţă şi claritate. Art. de lege XII. 1867 dispune, că apărarea este comună, care despre modalităţile, instituţiunile şi fac­torii apărării conţine trei feluri de disposiţiuni. Anteiu recunoasce Coroanei dreptul conducerii, comandei şi al organisaţiei interne a armatei. A doua recunoaste naţiunii în cea mai mare măsură constituţională dreptul de a da recruţi, de a întregi armata, de a statoli modul de re­crutare, timpul şi modalităţile serviciului mili­tar. A treia normează, că sistemul de apă­rare nu este o afacere comună, ci se ţine de afacerile, care sânt a se regula prin învoire reciprocă. Creatorii Art. de lege XII, 1867 au măr­turisit, că prin introducerea obligămentului mi­litar general este posibil, că se va paralisa în interesul stabilităţii armatei o parte din drep­tul de a vota recruţii. străbună. Este didactic. Alpii au tendenţă serioasă, reformatorică. Orăşanul bolnav cau­­te-­şi leacul la ţeară. Haller vorbia aşa, ca un antecesor al lui Rousseau: „Tu fericit popor, pe care nestiinţa te-a ferit de toate relele ce se ţin suită de cultura oraşelor“. Şi în poesia lui tremură elegicul dor după pacea dela ţeară. Elveţienii lui sânt adevă­raţi oameni naturali, nu stiu ce-i vinul, căsă­toriile le sânt curate, bucuriile simple, corpul scraven. Orăşanul găsesce o galerie de ta­blouri aici, vede pe vânătorul de căprioare, vede „făina al­bi­lor“, cum îi zice cam ciudat brânzei, privesce peisajele despărţite de lume prin şirul Alpilor şi întră iarna în co­liba unde trăesc fericite trei generaţii, unde asculţi vorbele lor, între altele şi povestea, „cum a sdrobit Tell jugul aspru, pe care ju­mătate Europa îl poartă încă“. Astfel răsună din munţii elveţieni, la Haller, antâia­ oară losnnca în Tyrannos, pe care Schiller o repeţi cu atâta putere, după care Goethe luă un motto democratic pentru Götz al seu. Libertatea şi cumpătarea sunt învăţăturile de frunte ale poesiei lui Haller; e didactic. Primăvara *) lui Ewald Kleist asemenea nu o cetesci ac­i cu mai mult inte­res, deşi poesia aceasta a fost „triumful“ ace­stor descrieri şi simţi în ea o putere ce ar fi dorit să fie mai bine folosită. Pe vre­o două­­cieci de pagini des tipărite, el îţi descrie pe­*) Apărută şi în o broşură în Universalbibliothek a lui Reclam jun. Lipsea. Cetitorul curios poate găsi dar’ o probă completă aici. Această paralisare nu însemnează, că prin­­tr’însa să perde dreptul de a vota recruții al dietei ungare. Căci paralisarea se face numai pe un period hotărît, prin urmare din vreme în vreme trebue să vină un termin, în care dieta întră în întreg dreptul seu de a vota recruţii. Pentru liniştire s’a mai zis, că statorirea poverilor, care vin asupra fiecărui stat din monarchie, nu este o afacere comună, ci se va statori ca şi lupta din vreme în vreme prin învoire liberă. (Va urma). O serbare literară în Bucuresci. (l­a Aniversare­a „Revistei Noue“). Cetim în „Democraţia“ , „Revista Nouă“ ’şi-a sărbătorit prin­­tr’un banchet intim anul ântâiu de activitate literară şi artistică şi începutul anului al doi­lea de vieaţă. La acest banchet prea puţini din ai sei au fost împedecaţi de a veni, şi fără îndoeală cei presenţi au regretat lipsa d lor Al. Vlahuţă poetul, Valbudea sculptorul, Georgescu sculptorul, Radu Rosetti, P. S. Ghenadie al Rîmnicului şi a dlui Ioan Ghica, ministru plenipotenţiar la Londra, căruia ’i­ s’a trimis imediat o telegramă, la care d-sa a răspuns, mulţumind tuturora celor dela „Revista Nouă“. Dar’ toţi aceştia sânt ai „Revistei Noue“ şi „Revista Nouă“ a lor, toţi aceştia iubesc şi lucrează pentru ea, — când însă cei presenţi s’au gândit, că sânt doi, care s’au dus de ve­cie din mijlocul acestei lupte pline de jertfe şi de entusiasm, — când s’au gândit la Ispi­­rescu şi la Iulia Hajdeu, regretul a fost o adâncă durere şi cele mai emoţionate toaste au fost ridicate în memoria acestor două mari talente. Banchetul a avut loc într’un salon dela restaurantul Frascatti, în mijlocul mesei erau d-nii Hajdeu şi dl Sturdza, care împre­­giur deoparte şi de alta şi în faţa lor erau d-nii: Urechiă, Mirea, Ionescu-Gion, Bianu, De la Vrancea, Lugoşianu, Speranţă, C. Dimi­­trescu (violoncelistul), V. Bilciurescu, D. D. Racoviţă, Pitiş, Cattina, Vorcas (pianistul), Ghionis şi Adamescu. Pe meni fiecare fel de bucate era po­reclit cu numele unei bucăţi literare, istorice sau artistice publicate în „Revista Nouă“. La supă era porecla: supă , la Tran­­dafiloff. Se scie, că studiul Trandafiloff este de dl D. Sturdza. Dl Sturdza cetesce porecla supei şi —zimbind—spune comesenilor: „Supa este singurul fel de bucate, din care nu gust nici­odată, îmi veţi permite dar’ să nu gust nici din Trandafiroff“. Dl Hajdeu atinge în glumă chestia rusească. Dl Sturdza earăşi cu delicateţă declară, că d-sa „nu uresce nici un popor, dar’ că îşi iubesce neamul mai mult decât pe ori­care altul, şi bine ar fi să nu imi­­teze popoarele pe poporul roman în cuceriri, căci poporul roman avea cel puţin în cuceriri dreptul civilisaţiei faţă cu popoarele barbare“. în tot timpul mesei conversaţia a fost îndreptată asupra diferitelor cestiuni literare şi artistice. Când a venit rîndul toastelor, de felul lor scurte, vii şi pline de entusiasm, cel dintâiu toast a fost ridicat de directorul „Re­vistei Noue“, de dl Hajdeu, B. P. Hajdeu. Dior, fiincă s’a făcut mult cas de era nouă, să-­mi permiteţi să închin această cupă pentru toţi aceia, care au început ceva nou, pentru aceia, care au început „Revista Nouă“, între era nouă şi „Revista Nouă“ nu e decât o asemănare de topul, primăvara, câmpurile, pe ţeranul la plug, răsboiul, curtea şi grădina ţăranului cu toate galiţele şi florile, visurile lui, un păstor de capre, o vânătoare, crângul cu paserile şi cu porumbi, pajiştile cu vermi şi fluturi şi albine, o insulă păduroasă, torentele de ploaie ş. a. Toate aceste legate prin câteva excla­maţii, în care poetul laudă liniştea de la ţeară ori înţelepciunea Creatorului, ca şi B r o c k e s, o temă a timpului, se înţelege. Lăsaţi-mă, grice el, să preamăresc pe Domnul şi Tatăl lumii, care împrăştie harul seu preste noi prin raclele soarelui, rouă şi norii cu ploaia! Dar’ vreau să dau un exemplu şi de la el. Sântem în curtea ţeranului. „Un pom, sub care strămoşul lui a trăit trei generaţii, umbresce casa învălită de viţă, apărată de spini şi garduri. O baltă strălucesce în mijlocul curţii şi din aparenta ei adâncime lucesce icoana cerului. Ea fur­nică de blânejii ei locuitori; cloşca se văietă la ţermur şi strigă pe răţuicele ce le-a clocit şi acum înoată, ele fug de glasul mamei mascere, taie valul şi rod papura. Cu gâturile întinse şi sbierând, gâscele alungă pe flocosul câne din drumul puilor, apoi copilaşii cu puf se joacă, îşi cufundă capul în apă şi se opresc în echilibru dând din picioare. Dincolo aleargă o copiliţă sprintenă cu coşul pestriţ subsu­oară şi urmărită de găinile ce sbiară de le aur­i de departe. Acum ea se opresce şi le înşeală, prefacându-se că le aruncă auriile grăunţe, apoi le toarnă deodată şi se uită la ele cum se ceartă şi culeg cu ciocul. Mai în­colo pândesce iepurele alb în burta întune­cată şi îşi învîrtesce ochii roşii. Din câ­­şiţă iese r­î 4 3 n­d porumbiţa cea g­a­l­b i­n­ă şi un cuvânt din două şi o mare deosebire: cea dintâiu represintă politica de felul ei schim­bătoare, cea de a doaua representă literatura şi arta, eterne amândouă. Dar’ ca să închin tuturora, eu, care vă declar, că în­totdeauna am fost spiritualist, trebue să închin şi pentru cei doi dispăruţi dintre noi, pe care îmi pare că-’i văd printre noi. închin dar’ această cupă pentru cei vii, care lucrează pentru literatura şi arta naţională, şi pentru cei duşi, care vor rămânea pururea printre cei de la „Revista Nouă“ : Petre Ispirescu şi Iulia Hajdeu. V. A. Ureclă: Directorul nostru, dlor, Hajdeu, ca o găină harnică şi înţeleaptă prin vîrstă, el mai bătrân.......... O voce: Hajdeu e vecînic tînăr! V. A. Urechia: Fie, aşa îl cred­ şi eu, dar’ tinăr sau bătrân, a adunat o mulţime de pui în giurul seu; dar’ printre pui a scitit să strîngă şi câţiva pui bătrâni inimoşi şi har­nici; pentru cei tineri s’a închinat; eu închin pentru cei mai bătrâni, pentru d-nii Sturdza şi Ioan Ghica; amândoi, ca miniştri şi ca scrii­tori, în­totdeauna s-au preocupat de cultura neamului românesc. De la Vrancea: Se cade ca noi cei mai mici să răspundem celui mai mare al nostru, dlui Hajdeu. Şi fiindcă d-sa a făcut o asemănare şi o deosebire între „era nouă“ şi „Revista Nouă“, eu închin pentru deose­bire. De­sigur aţi ghicit pentru cine, între nimic şi tot nu există decât deosebire, închin pentru „Revista Nouă“. D. Sturdza, D-lor, s’a dis cu drept cuvânt de dl Hajdeu, că d-voastre excludeţi politica din lucrarea d-voastre literară şi ar­tistică; s’a spus de d-sa, că în giurul acele­iaşi mese şi călimare condeiele d-voastre perd nuanţele politice. Aşa e, şi aşa e bine. Dar’ să ne înţelegem la cuvinte. Credeţi, că dl Hajdeu a­b­is din întâmplare, că faceţi artă şi literatură naţională? Nu, desigur. Ei bine, eu socotesc, că d-voastre făcând literatură şi artă naţională, faceţi politică, şi încă cea mai so­lidă politică naţională. Da, d-lor, căci ce a salvat existenţa popoarelor a fost desvoltarea limbii lor şi ridicarea în limba lor a monu­mentelor literare. Se dee D-vreu, d-lor, să rea­­lizaţi d-voastre marele vis al generaţiunilor, care a redeşteptat neamul românesc, închin dar’ pentru marele şi frumosul d-voastre scop , pentru arta şi literatura naţională, — şi pentru acel tinăr militar, pentru dl Bilciurescu, care, neavând astăzi loc de jertfa sângelui,­­şi-a jertfit banul pentru un aşa de măreţ scop. Bianu, D-lor şi amici, este cineva, care se află departe de noi. Acesta lucrează pentru „Revista Nouă“, lucrează din departe, ca­ şi­­cum ar fi în mijlocul entusiasmului nostru. Subiectul seu este vast şi greu. El sub formă de scrisori s’a însărcinat să aducă o lumină viuă asupra unei probleme istorice din redeş­teptarea poporului românesc. Epoca lui 48 este vecină cu epoca noastră şi totuşi din causa atâtor mari lupte şi lipsei de odichnă, această epocă ne apare tulbure. loan Ghica a răs­pândit o lumină viuă asupra acestei întunecimi vecine nouă. Şi loan Ghica a dat „Revistei Noue“ preste 20 de studii de această valoare. Să trăească loan Ghica, fermecătorul istoric al celei mai frumoase epoce din vieaţa popo­rului românesc. V. Bilciurescu: Eu mulţumesc dlui Sturdza pentru deosebita onoare ce­­mi-a făcut prin toastul d-sale, asigurându-vă, că frumu­­seţa scopului pe mine în­totdeauna m’a făcut se uit ascuţimea jertfei. Eu ridic acest păhar pro memoria aceleia, pe care nici­odată nu o îşi scarpină ceafa cu picioarele roşetice şi sboară la tovarăşul de pe coperiş“ ş. a. Kleist a fost prieten bun cu Les­sing. De la el va fi auz­it dar’ Lessing, ce ne spune în Laocoon, că el nu era mul­ţumit cu Primăvara sa, că nu-­şi închipuia să fi făcut, cine stie ce ispravă, şi că de ar fi trăit ar fi schimbat-o; el se gândia cum şi unde să găsească mijlocul, de a pune în or­dine naturală sumedenia de tablouri ce le-a scos pe nimerite din natură. Dintr’un şir de tablouri cu puţin sentiment ar fi creat o or­dine de sentimente cu puţine tablouri. M’am întins la vorbă aici pentru moti­vul, că acest soiu de descrieri este şi unul din defectele cele mai generale şi la poesiile noastre ardelenesci şi unguresci, de novele ori povestiri să nu mai vorbesc. Să dau şi din aceste un exemplu ? Şi dacă-i să dau, la cine ’l-aş găsi mai uşor, decât la domnul re­dactor al „F a m i l i e i“ ? îl iau tocmai din o co­lecţie, pe care nu ştiu cui ’i-a dat prin gând să o pună după altele şi între premiile ce s’au împărţit astă-vară la o adunare de ale noastre culturală, şi din care mai ales o poe­­sie despre fata română, deplorabilă ca şi celelalte, se declamă încă prin multe locuri; constatarea aceasta este simptomatică; de aceea mă opresc tocmai la domnul Vulcan şi citez un cas analog după păcatul lui, deo­sebit după material, îl înţeleg în raport cu cele citate dela Nemţi. Domnul Vulcan ne descrie în Sirman Batori doi ficiori osândiţi la moarte; şi se vede că dînsul ar voiu mai cunoasce, dar’­deauna o voiu admira. Pro w :deu. Ionescu Gion cei bătrâni, căci înţelepcii să înfrâneze entusiasmul n­r. Haideu: D-lor, -ă, pentru acei care nu mai sun., Jr sânt portretele lor, astfel că în şedinţele so­lemne imaginile tuturora sânt de faţă. Nu­mărul este întreg. Nimenea nu lipsesce. Eu vă doresc domniilor-voastre să trăiţi cât de mult, dar’ pentru­ că s’ar pute întâmpla, ca unii dintre noi, şi mai ales eu, să nu mai fim chiar la banchetul anului viitor, propun ca pentru aceştia să se lase câte un scaun gol la banchetele noastre. Pe aceste scaune vor sta umbrele acelora, care şi după moarte îşi vor aminti cu drag de „Revista Nouă“. V. A. Urechiă: Aşa e, că morţilor li­se aduc colivă, vin şi luminări, daruri ma­teriale, — dar’ despre ce vorbesc? Hajdeu sânt alte daruri mai mari: admiraţia noastră, — şi alte scaune: inimile noastre. D. Sturdza: Să facă bunătate domnul Hajdeu să părăsească gândurile cele triste. Naţiunea românească aşteaptă de la­­domnia-sa marele tesaur al limbii românesci. Noi îi vo­tăm vieaţă lungă pentru opera sa eroică. Hajdeu: Mă condamnaţi la vieaţă. De la Vrancea: Oamenii mari nu mai sânt ai lor, oamenii mari sânt sclavii na­ţiunilor libere. Bianu: Şi tineri şi bătrâni se cuvine să ne ridicăm contra directorului nostru, când îl vedem sclavul unei dureri atât de mari, încât nu-­l părăsesce nici în mijlocul sărbăto­rilor. Propunerea d-sale este sinistră. D-lor, Chinezii, care au cultul strămoşilor, depun într’o cameră tăbliţele cu biografiile morţilor lor; pe aceste tăbliţe stă scrisă vieaţa fiecă­ruia, cu defectele şi calităţile lor. „Revista Nouă“ va face parte din tăbliţe pentru cei­ ce ne vor părăsi. Nu ne trebuesc dar­ scaunele propuse de domnul Hajdeu. Sânt contra acestor propu­neri sinistre. T. D. Speranţă: Apoi văd, că şi anecdota trebue să vorbească contra directo­rului nostru, care a lăsat să se înţeleagă, că ar fi vorba despre mai mult de două scaune goale. Sânt contra directorului nostru. Şi, ci­că un om întâlnesce un car funebru şi vede în el pe cel întins cu picioarele înainte, şi întreabă pe un altul, că de ce-­l duce cu aşa alaiu în car, îl duce să se plimbe, răspunse acela. Bietul om rămase pe gânduri, apoi trise: „Apoi dacă e vorba de plimbare, mai bine pe jos în două picioare, decât în aşa car!“ Şi eu îi spun directorului: Geu­­ca e mai bine pe jos. D. Sturdza: Şi eu mă ridic hotărît contra dlui Hajdeu. D-sa să se gândească la cele zece milioane de Români, care s’ar re­volta la gândurile sale triste. Aceia vor să aibă neapărat „Magnum Etymologicum” dela d-sa. Noi îi urăm ani mulţi şi fericiţi, fără portret şi fără scaun. Voci: Să trăesci! Să trăească domnul Hajdeu! Hajdeu: Gândul meu, d-lor, nu este sinistru, ci poetic. După Urechi­, omul când moare rămâne în inimă. Dar­ sunt inimi şi inimi; inima nu e tocmai locul special al ce­lor perduţi. Bianu susţine, că locul lor este în „Revista Nouă“. Propunerea mea era poetică şi simbolică, ear’ nu deloc sinistră şi materia­listă. Vă repet, că eu nu cred decât în trista poesie a morţii, ear’ nu în moarte. Omul nu moare. Cimiterul este o garderobă, în care o­fi dorit să trezească în inima cetitorului un fel de iubire, de compătimire pentru ei, o compătimire, care în inima lui Batori, nemi­losului, nu se va nasce, astfel că, după ideea „poetului“, noi vom trebui să ne scârbim uşor şi deplin de un tiran monstru. Ideea este co­mună. Dar’ ce mijloace a găsit poetul nostru pentru trezirea acestui sentiment de milă? Altul mai ingenios n’a găsit, decât să ne de­scrie ce odor de frumseţă erau ei! Şi să ucizi atâta frumseţă! El îi descrie o­mul îşi depune rămăşiţele materiale. Spiritul omului fâlfâie etern şi în giurul meselor noa­stre trebue să-’şi aibă scaunul seu. Un om cu inimă poetică poate vedea ca pe umbra lui Banco pe acela care s’a dus dintre noi. Urechiă. iarăşi contra lui Hajdeu. Lui, cum bine a dis dl Sturdza, neamul ro­mânesc nu-’i permite să se gândească la moarte. El scie, că la 1859 era mort pentru neamul românesc, atunci când era arestat de Ruşi. Un an de 4­le m’am trudit, şi la 1860, prin proteste pe la consuli şi diplomaţi, Haj­deu a putut întră liber in ţeară. Ei, ţie, că­ruia nu ’ţi-a plăcut paradisul pravoslavnic, îţi urăm ani mulţi în iadul românesc. Şi dl Hajdeu a trebuit se cedeze urări­lor calde şi entusiasmului celor care închinau pentru d-sa. După aceste toaste scurte şi so­lemne. De la Vrancea a cetit legenda lui „Neghiniţă“ şi „Speranţă“, o poveste în versuri. La 12 oare noaptea comesenii s’au des­părţit pe deplin mulţumiţi de solemnitatea sărbătorească a acestei prime aniversări. TH I B U N A Cei doi semeni Erau gemeni! Ambii ei Tinerei, Ca doi miei, Porumbei, Gingaşi crini Fără spini, Ca şi ’n flori Rouă ’n cor. Cetitorul să-’şi pună aici întrebarea: Ce să gândesc eu aici? Ce chip îşi alcătuesce fantasia mea din aceşti miei, porumbi, crini şi din aceste flori şi picături de rouă ? Eu nu văd decât doi „tineri“ aşa cum ’mi-’i închi­­puesc eu, nu cum­ şi-’i va fi închipuit poetul şi cum ar fi să nu-’i închipuim şi noi. Căci altfel la ce atâta vorbă ? La ce atâta colorit confus, copilăresc? „Copilăresc? Sünt compa­raţii şi sünt frumoase“, vor vine unii. Fru­moase vor fi fost, când au fost noue. Azi sünt monete tocite. De comparat poeţii ade­văraţi compară de obiceiu când vreau să ex­plice ceva necunoscut, ceva mai greu dă în­Bobotează în Bucuresci. Vineri în 6­­. c. la oarele 11 şi jum. dimineaţa, regele în­soţit de şeful casei militare, a mers în trăsură la pavilionul ridicat pe cheiul stâng al Dâm­ţeles, prin ceva cunoscut, spre pildă o mişcare sufletească prin ceva analog din natură. Analo­giile dlui V­ulcan sânt foarte inferioare, căci sânt foarte comune. Şi poetul continuă: Unul nalt, Celalalt Un picuţ Mai micuţ. Brocke­s ne spusese despre cristalele de ghiaţă, că erau de şepte­ ori mai groase decât lăstarele ce le învăliau. Vulcan ar fi putut să ne spună mărimile şi în policari măcar! Cel mai mare Nalt la stare. Se înţelege, trebue să mai şi repeteze, că era „înalt la stare“, numai „înalt“ n’a­­jungea. Lat în piept, Falnic drept, Braţ vînjos, Gros la os. Gros la os! Aici se pare că­­l-a ana­­lisat anatomicesce. Gros la os! Nu-i frumos ?! E silnic. Dar’ mai la vale voiu căuta câteva paralele între veteranul poet Vulcan şi un poet tinăr de ai noştri. Anticipez una aici, să se vadă cum sensibilisează dl C o ş b u c aceeaşi însuşire, puterea. E vorba de Tabără. El trece 'n şir de taberi, cum trec secerătorii Prin holdele răscoapte, cu braţul seu robust Deschide-o cale lată pe unde-i drum angust, El sboară furtunatec prin rîndurile dese Şi ’n veci cu biruinţă din grele taberi iese. (Va urma.) CRONICA. Numire. Președintele tribunalului r. din Cluj a numit pe practicantul în drept fără diurnă Gavriil Haller de practicant în drept cu diurnă la trib. reg. din Cluj. * * S’a deschis în Blaj oficiu telegrafic împreunat cu oficiu postal. * Archiducele Francisc Salvator este, precum se scie, frecventant al academiei mili­tare şi ca atare el nu se poate însura. Şi de­­oare­ce cununia Archiducelui Francisc Salvator cu Archiducesa Maria e hotărîtă se se ţină în toamna anului acestuia, Archiducele mire va trebui să părăsească academia. Deja s’au fă­cut paşii pentru aceasta. Archiducele va fi numit ca ofiţer la regimentul de dragoni „Du­cele de Lotaringia“, care staţionează în Viena. * D-şoara Bârsescu, cum aflăm în „Neue Freie Presse“, a primit decretul, prin care ea s’a numit actriţă de Curte.­ Decretul e subscris de Maiestatea Sa Monarchul. Deo­dată cu d-şoara Bârsescu au fost numiţi ac­tori de Curte d-nii Hübner şi Devrient. * Un Maghiar cu losuri false în Ro­mânia. Cetim în „Pester Lloyd“: Poliţia din Bucuresci a deţinut pe un individ de na­ţionalitate maghiară, în a cărui posesiune s’au aflat mii de losuri unguresci, pe care voia să le vândă în Bucuresci. Există bănueala, că acele sânt false, și procuratura de stat a făcut deja pașii de lipsă, spre a afla, dacă individul respectiv este în realitate ceea­ ce pretinde a fi, adecă representantul unei bănci din Budapesta. * Cas de moarte. Căpitanul Istriei Dr. Francisc Vidul­ich a murit alaltăieri. El a fost un liberal vechiu dela 1848, parlamenta­­rian excelent, un stîlp al partidului italian și un aprig adversar al Slovenilor din țeara litorală a Austriei. Dr. Vidulich a făcut multă vreme parte din parlamentul austriac, dela 1830—1890 a fost vice-preşedinte al casei de­putaţilor, mai pe urmă a aparţinut clubului Coronini, dar’ circa de trei ani s’a retras din vieaţa politică. El a murit în etate de 70 ani. * Nr. 10 Maghiarisări de nume. „Budapesti Köz­löny” publică următoarele schimbări de nume: Tecla Fi­schi în “Lévai“; Adolf Grün­hut în Tolnaiu; minorenii Maria, Iosif și Mateiu T­a­n­g­e­r­ín „ Argény“ ; Lebos K­o­h­n­ín „Kunu.

Next