Tribuna, aprilie 1889 (Anul 6, nr. 74-98)

1889-04-01 / nr. 74

Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sitiin: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 f .1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună ii mult. Pentru raonarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr. )­i an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate */1 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. «3co­­ri» .(• ' Sibiiu, Sâmbătă 1|13 Aprilie 1889 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 13 bani rom. r w—nn»nwni,i «sajBsraigHaaEBg ig n la Cu l­a Aprilie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány —­­Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită dela făşiile, în cari li s’a trimis chiarul pănă acuma. Administraţiunea­­Barului „T p i fo u n Slbiill, 31 Martie st. v. Atenţiunea lumii politice este în­dreptată asupra României. Crisa ministerială, după­ cum ne-a anunţat aseară firul telegrafic, a intrat numai într’un stadiu nou, dar’ pănă ieri n’a fost resolvată şi nu seim să fie resolvată nici pănă astăzi. Ori­ce schimbare de guvern în ori­care ţeară cu instituţiuni parlamentare, este mai mult sau mai puţin împreunată cu dificultăţi ca şi acele, pe care le în­­timpină suveranul României în momen­tele de faţă, când are să-­şi aleagă noi consilieri la conducerea afacerilor. Căci în statele moderne constitu­ţionale de la bărbaţii care sânt chiemaţi să formeze un guvern se pretinde nu numai să întrunească destoinicie, cuno­­scinţă şi experienţă de oameni de stat, ci totodată să fie şi expresiunea consti­tuţională a ţerii, să fie ieşiţi din majo­­ritatea representanţiunii ei legale. De aceea sânt multe de chibzuit şi de cum­pănit atât din partea suveranului, cât şi din partea acelora, care au să formeze guvernul şi în ţeara vecină a fraţilor noştri. Cu toate aceste crisa ministerială din România ni­ se pare, că de astă-dată este extraordinar de lungă. Şi nu e mirare, dacă cercurile politice şi presa de pretutindenea se întreabă şi se în­cearcă a găsi explicarea: pentru­ ce atât de greu poate afla regele Carol un băr­bat de stat, care să alcătuească un ca­binet destoinic de guvernare? După noi, nu încape nici cea mai mică îndoeală, că aceste greutăţi provin din situaţiunea parlamentară şi numai dintre aceasta. Din alegerile parlamentare din anul trecut majoritatea în corpurile legiui­toare a obţinut-o grupul junimiştilor, exiem­at din voinţa regelui la guvern după căderea cabinetului naţional-libe­­ral Ioan Brătianu, în coaliţiune cu par­tidul liberal conservator representat prin domnii general Florescu, L. Catargiu, Al. Lahovary şi fracţiunea liberală a dlui Gr. Vernescu. . Conform acestei majorităţi, guver­nul reconstruit tot sub presidiul dlui Teodor Rosetti a fost şi el o coaliţiune a politicilor junimişti cu conducătorii liberal-conservatori Al. Lahovary şi generalul Manu şi cu domnul Gr. Ver­nescu, care conducătorii conservatori mai bătrâni L. Catargiu şi gen. Em. Flo­rescu au ocupat locurile importante de presidenţi ai corpurilor legiuitoare. Scurtă vreme după deschiderea ca­merelor această majoritate de coaliţiune junimistă-liberal-conservatoare a fost ştirbită prin aceea, că din incidentul discuţi­unilor asupra reînfiinţării franco­­porturilor Galaţi şi Brăila domnul L. Catargiu împreună cu un număr de aderenţi mai de aproape ai săi a intrat în conflict şi apoi în opoziţie cu gu­vernul. Dar, acest din urmă, şi părăsit fiind de domnul L. Catargiu, a întru­nit­ majoritatea în parlament şi a ră­mas în poziţie de a guverna mai de­parte. Pe urmă însă a intrat în conflict cu colegii sei ministeriali şi domnul G. Vernescu, din pricina numirilor sale la înalta curte de cassaţie, şi a silit întreg cabinetul să demisioneze. Hotărîrea la această demisiune a cabinetului va fi inspirat-o, după­ cum se putea ceti în foile guvernamentale, în prima linie intenţiunea de a scăpa de domnul G. Vernescu, cu care ală­turea ceialalţi membri ai guvernului nu mai puteau sta, car’ d-sa singur nu voia să demisioneze. Nu s’ar pută însă că chiar şi demisionând numai dl G. Vernescu sin­gur, cabinetul Rosetti—Carp ar fi putut guverna mai departe. Căci şi dl G. Vernescu, dacă părăsia guvernul, pro­babil că ar fi intrat în oposiţie, şi anume nu numai singur, ci cu un nu­măr oare­care de aderenţi, care ar fi sporit voturile oposanţilor şi ar fi ştir­bit şi mai tare majoritatea guverna­mentală. Ear’ dacă ne aducem aminte, că şi facând dl G. Vernescu parte din gu­vern, s’a întâmplat caşul destul de ne­obicinuit în vi­aţa parlamentară, că gu­vernul a obţinut la votare majoritate numai de un vot, trebue să ne îndoim, că guvernul ar fi putut să guverneze mai departe fără sprijinul acestui poli­tician şi al oamenilor săi. De aceea credem, că şi demisio­nând numai singur dl G. Vernescu, ca­binetul Rosetti—Carp trebuia se facă ceva, pentru­ ca să-­şi asigure capabili­­tatea constituţională de a guverna mai departe. Sau că trebuia­­ să pacteze cu alt grup parlamentar, ca să compenseze perderea de voturi causată prin dnii Ca­targiu şi Vernescu, sau trebuia să con­sulte ţeara într’o nouă alegere, sau în fine trebuia să se retragă, pentru a face loc altora, în consecvenţă (zicem, că re­­sistenţa dlui G. Vernescu de a demi­siona singur n’a putut schimba desvol­­tarea naturală a situaţiunii, ci cel mult a accelerat-o, sîlind guvernul să se re­tragă deodată, fără a mai pută face alte încercări de a se menţină la putere. Ce se va întâmpla mai departe ? Lucru natural, că noi, care numai fap­tele complinite le putem aprecia, care n’avem nici o legătură directă cu fac­torii hotărîtori ai României şi nici un amestec în treburile lor, numai presu­pune putem, dar’ nu putem sti nimic positiv. Presupunem dar’, că dacă grupul junimist nici după demisiune nu voesce sau nu poate pacta cu un alt grup par­lamentar, dacă nu voesce sau nu poate să obţină mandatul de a disolva came­rele şi a face alegeri noue, apoi în si­tuaţiunea parlamentară de astăzi tot numai un politician de nuanţă conser­vatoare va pută să primească sarcina de a forma noul cabinet. O cricem aceasta, cu toate­ că dnii Lascar Catargiu şi ge­neralul Emanoil Florescu au refuzat, după­ cum se scie, a primi această sar­cină. Majoritatea cel puţin relativă a ca­merelor actuale este a conservatorilor, care consecvenţă constituţională, de care totdeauna a soitit să ţină cont regele Carol, este, ca ei să fie chiemaţi a forma guvernul. Că în ce formă se va întâmpla aceasta, cine va fi anume presidentul viitorului consiliu de miniştri, din care persoane anume se va alcătui cabinetul, fi-va acesta un cabinet pur conservator sau numai în prevalenţă conservator, sau un cabinet de coaliţiune, pută-se-va susţină cu camerele actuale, sau va ob­ţină mandatul de a se disolva, — sânt tot atâtea întrebări, la care nici nu pu­tem, nici nu voim să răspundem, ci aşteptăm în linişte desvoltarea ulterioară a lucrurilor. Numai singur asupra unei împre­­giurări voim să reflectăm câteva cuvinte. Când în clipele aceste regele Carol a chiemat pe dl L. Catargiu la palat şi­­l-a însărcinat cu formarea cabinetu­lui, mai multe foi din monarchia noa­stră au lăsat să transpire, că aceasta ar fi a se considera ca o isbândă a unel­tirilor rusesci, ca un succes al dnului In­trovo, care s’a reîntors din Rusia la Bucuresci cu „noue instrucţiuni dela Ţarul şi cu noue fonduri de disposiţiune de la comitetul de acţiune panslav“. După­ ce, precum am ei­is mai sus, este foarte probabil, că tot conservatorii, fie cu sau fără dl L. Catargiu în frunte, vor forma noul cabinet al României, merită să ne dăm seamă, ce valoare pot avă asemenea aserţiuni. Părerea noastră este, că ele la tot caşul sânt exagerate. Sorgintea lor este temerea cercurilor politice ale monarchiei noastre, că conservatorii ajunşi la gu­vern, după­ ce este scitit, că fiind în opoziţie au combătut politica externă a cabinetelor premergătoare, vor aban­dona această politică şi vor inaugura alta mai rece pentru monarchia austro­­ungară şi mai caldă pentru imperiul nordic. Pănă la un punct oare­ care nu pu­tem ceice, că nu este motivată această temere, dar­ numai pănă la un punct oare­care. Şi apoi alta este a fi în opoziţie şi alta a fi la guvern. Şi dl general Manu a intrat în cabinetul Rosetti—Carp cu reputaţiunea unui ru­sofil, care a combătut politica externă şi fortificaţiunile dlui I. Brătianu, dar’ ajuns la portofoliul de răsboiu, n’a mai combătut nici politica externă, car’ lu­crările de fortificare le-a continuat cu aceeaşi energie, ca­ şi­ când d-sa le-ar fi iniţiat de la început. Căci la oameni politici de valoare nu dau tonul sentimentele de simpatie ori antipatie, ci interesele adevărate şi bine înţelese ale ţerii. Drept­ aceea putem aştepta, că şi dacă va veni la guvern dl L. Catargiu sau altul de vederile d-sale, rusofilis­­mul, sau dacă voiţi, anti-austro-germa­­nismul d-lor nu va schimba politica ex­ternă a României contrar intereselor ei, decât cel mult pănă la neutralitate — fie ori­cât de pronunţată. Aceasta o garantează, dacă nu va fi deajuns capacitatea politică a res­pectivilor, sentimentul treaz al ţerii, ex­perienţa trecutului şi stăpânirea înţe­leaptă a regelui Carol. FOIŢA „TRIBUNEI". Felinarul ruginit. — Poveste. — (Urmare.) Luna de­­file trecu, în curtea împără­tească multe supărări, că vechi Doamne, îm­păratul se aştepta la nenorocirea fiicei sale, căci la această fată ţinea mai mult decât la ochii sei din cap; şi îşi făcea fel de fel de mustrări pentru nesocotinţa lui, de a-­şi mărita fata după un nu­sciu ce taie­ fugă, că doar’ ficiorul acelei babe gârbovite, din a cărei faţă nu puteai vedè decât sărăcia din copilărie, nu putea avea, după gândirea lui, decât un ficior ca vai de el, potrivit pentru vre-o fată să­racă, dar­ nu pentru o fiitoare împărăteasă. împăratul nostru însă a fost în mare ră­tăcire, deoare­ce în ijiua şi la ciasul sciut por­ţile curţii se deschiseră şi întră în lăuntru o tră­sură aurită, nu aşa, dar’ ’ţi-se părea că nu e făcută de mâni omenesci. Patru cai albi ca spuma laptelui, ’ţi-se părea că sboară, şi pe ei niste hamuri împodobite tot cu petri scumpe. Când se opri trăsura înaintea curţii şi se sco­­borî din ea mirele, nu aşa de frumos, dar’ ’ţi­ se părea că era rupt din soare, faţa împă­ratului, pănă aci posomorită, se schimbă; în sfîrşit bucuria tuturor era la culme şi se în­cinse un ospăţ numai ca acela. împăratul, plin de bucurie, cinstesce gi­nerelui seu jumătate din împărăţie, car’ după moartea sa toată. Cel dintâiu lucru al mirelui ajuns acum crăişor a fost, că a chiemat la o adunare mare oameni din toate părţile stăpânirii sale; pe toţi dearîndul­­i-a întrebat despre lipsele ce le au, apoi le-au împărţit bani, bucate şi tot ce le-a poftit inima. Partea de împărăţie dată în stăpânirea crăişorului înfloria şi tinerii trăiau ca doi po­rumbei, căci mireasa îşi iubia bărbatul şi în­­grijia de el ca de ochii ei din cap, dar’ şi acesta îşi arăta nemărginita lui iubire faţă cu nevasta lui, pe care n’ar fi supărat-o pentru lumea asta. împăratul, care acum îşi scia aşe­zată fata, în toată dimineaţa privia plin de bucurie la frumosul palat, pe care i l-a dat drept zestre fetei sale, şi la pod, şi ii rîdeau ochii bătrânului, când vedea pe ginerele seu cu fiica sa stând în fereastră şi îndrăgos­­tindu-se. Vestea despre traiul bun dintre ei, pre­cum şi despre bunătatea inimii crăişorului străbătuse departe dealungul şi dealatul îm­părăţiei, aşa că nu mai autriai vorbindu-se despre alta, decât despre crăişor şi soţia sa. După­ ce crăişorul s’a pus în bună rîn­­dueală cu toate celea, a chiemat mai mulţi fi­ciori de împăraţi la sine, şi cu aceştia în to­vărăşie s’a dus la vénit, că crăişorul nostru şi vena bucuros, mai ales dihănii care aduceau stricăciune oamenilor, prâpădindu-le vitele şi nimicindu-le bucatele. Pata de împărat acum crăişoară îşi pe­trecea vremea cu punerea în rînd a lucruri­lor de casă. Deodată numai ce intră o femeie la ea şi-’i povesti, cum un om strigă pe stradă, că el are un felinar nou şi-’l dă bu­curos pentru unul vechiu. Apoi îi mai po­vesti, cum o servitoare se plânge, că printre vasele din culină se află un felinar vechiu ruginit, pe care nu-’l poate aseda nicăiri, din causă că e prea mare, şi o rugă să o lase să schimbe acel felinar cu cel nou dela omul de pe stradă. Crăişoara se învoeste şi femeie dădu felinarul cel vechiu pentru cel nou, fără a sti, că întreagă puterea crăişorului sta numai în felinarul acela. Omul de pe uliţă, — care nu era altul, decât chiar acela, care disese, că e frate cu crăişorul precând era băieţandru şi căruia tot o vrăjitoare îi spusese, că băiatul a ieşit din peşteră prin puterea inelului şi că acum a ajuns crăişor preste jumătate împărăţia îm­păratului Roşu, — vădeadu-se cu felinarul, nu­mai ce se apucă şi îl frecă bine, şi îndată se iviră înaintea lui duclurile şi îl întrebară: „ce poruncă ne dai, drag domnul nostru.“ El apoi le porunci se mute palatul, în care locuia crăişorul, cu tot ce e în el în pădurea cea mai mare din lume. Pănă ai bate în pălmi palatul crăişorului nu mai sta faţă în faţă cu curtea împărătească. împăratul dimineaţa următoare privi ca de obiceiu pe fereastră, dar’ mirarea lui fu mare, când trebui să vadă, că numai locul palatului sta faţă în faţă cu el. Nu-’şi credea ochilor, dar’ după­ ce chiemă pe toţi curtenii şi şi aceştia îi spuseră, că palatul nu-i ca’n palmă, creţii ochilor sei. Supărat pănă la nebunie, împăratul dete poruncă slugilor să plece după ginerele seu şi se­’l aducă viu sau mort la curte legat în lanţuri. Slugile, îngrijite de ceea­ ce se va intempla, căci iubiau din toată inima pe crăi­şorul, plecară la drum. Merseră ei cât merserâ, şi numai ce dau de vânători, care erau plini de bucurie, deoare­ce aduceau o mulţime de vânit. Dintre ei crăişorul era mai vesel, căci puşcase un cerb, ca şi de care nu se mai văzuse în partea locului, pe care avea de gând să-­l cinstească socrului seu. Mirarea şi supărarea lui fu mare, cănd audi de cele întâmplate şi de po­runca împărătească, şi îndată ’şi-a şi adus aminte de felinar, din pricina căruia trebuia se-’i vină nenorocirea. Slugile ii mai spuseră, că împăratul în supărarea sa cea mare le-a dat poruncă se-’l şi lege, ca să nu le scape din mână, dar’ ei cunoscând pe bunul crăişor, nu o să-’i facă ruşinea aceasta. Crăişorul însă le porunci să împlinească cu scumpătate porunca împărătească, că pentru el, — sciindu-se nevinovat, — nu e nici o ru­şine, dacă va fi băgat şi în lanţuri. Aşa slugile îl legară şi haici, cu el la curţile împărătesei. împăratul nu s’a putut stăpâni, nu-’l prindea locul acasă şi ieşise în calea lor pănă la capătul satului. Când văzu pe ginerele seu, despre care el gândia, că s’a fi ascuns undeva, după­ ce îi nefericise fata, îl cuprinseră lacrimile, aşa că curgeau pe faţa lui ca bobii­ împăratului cum ’i­ se făcuse milă de ne­norocirea ginerelui seu, mai ales după­ ce ceti şi din faţa acestuia, că supărarea lui e mai mare, şi dete poruncă slugilor să-’l deslege din lan­ţuri. Ginerele apoi se rugă de împăratul se-’i dee timp de gândire de vre-o 3­0­ile, în care el crede, că va afla despre soartea nevestei sale, şi dacă Dumnezeu îi va ajuta, va aduce şi palatul la locul seu, îşi bătea şi îşi tot bătea capul bietul crăişor, cum, Doamne, ’i­ s’a întâmplat această nenorocire, şi cum îşi bătea aşa capul, numai ce-’i veni în minte inelul, pe care şi acum îl purta pe deget. Frecă deci inelul şi ieşiră du­­churile cele trei şi îl întrebară: „ce poruncă­­ ne dai, drag domnul nostru?“ Crăişorul le po­vesti întâmplarea şi le porunci să aducă la­ REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 31 Martie st. v. Legea militară în casa magnaţilor, în sfîrşit după mai bine de 5 luni de zile s’a terminat în parlamentul un­guresc şi desbaterea asupra legii mili­tare. Casa magnaţilor a primit proiec­tul şi în desbaterea generală şi în cea specială împreună cu faimoasa resolu­­ţiune a lui Gajáry la §. 25. Din decursul desbaterii generale mai înregistrăm următoarele momente: Me­­tropolitul Miron Roman a fost după „Pester Lloyd“, următoarele: „Un ono­rat membru al acestei înalte case a do­cumentat ieri din citate, care se referesc la timpuri de mult trecute, că paza noastră trebue să se îndrepte spre Orient. Aceasta aşa a fost în timpurile de mult trecute, dar, tot atât de sigur este, că foarte adese a trebuit să luăm po­ziţie faţă cu atacuri, care au fost în­dreptate în contra noastră din alte părţi. Fiecare patriot trebue să ţin­tească a potenţa capabilitatea de luptă a puterii noastre armate, încât monar­chia şi cu deosebire patria noastră să fie scutită de primejdiile din ori­care parte şi vada monarchiei faţă cu străi­nătatea să fie asigurată faţă cu ori­ce eventualitate. De aceea la proiectul acesta nu se poate gândi numai la Orient, căci primejdia ameninţătoare de acolo uşor se poate combate. Ori­cât de mult stimează raportul amical, care ne leagă cu puternicul nostru aliat, cu imperiul german, şi cât de mult se în­crede în el, totuşi doresce o astfel de armată, care eventual să fie în stare de a asigura existenţa noastră de stat şi poziţia de mare putere a monarchiei şi faţă cu imperiul german. Fiindcă pro­iectul corespunde acestui scop cât se poate de bine, îl primesce“. La această vorbire observă guver­namentalul germano-jidan: „Făcea cu desăvîrşire impresiune, că capul bisericii române ort. a făcut această enunciaţiune cu ascuţiş învălit în perfectă fineţă diplomatică, pentru a contrabalansa o enunciaţiune a fratelui seu de oficiu în Christos evangelic-luteran. Oferind adecă ieri Ilustritatea Sa superintendentul Teutsch sângele şi avutul seu pentru caşul, când vom ave­a merge „in por­­tes orientales“, Excelenţa Sa metropo­­litul a creitat a indigeta, că nu se as­­trîng norii numai în Orient şi că prelângâ toată stima pentru alianţa germană, trebue să fie întocmită pu­terea noastră armată astfel, ca să poată face faţă împregiurârilor şi fără, ba chiar şi contra acestei alianţe“. Aflăm, că este foarte interesant acest episod parlamentar şi nu mai puţin şi comen­­tarul lui. De oare­care importanţă pentru noi este şi un pasagiu din vorbirea conte­lui Stefan K e g­­­e v i c h, îl reprodu­cem în următoarele: Decretarea limbii maghiare de stat ca limbă de examene nu o consider de o idee norocită şi realisabilă, căci dacă concetăţenii noştri români sau sârbi, care nu sciu nemţesce, vor fi sîliţi să răspundă unguresce, apoi vor simţi, că Maghiarii s’au apă­rat contra limbii germane, dar’ dela D Nr. 74

Next