Tribuna, aprilie 1889 (Anul 6, nr. 74-98)
1889-04-01 / nr. 74
Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sitiin: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 f .1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună ii mult. Pentru raonarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr. )i an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate */1 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. «3cori» .(• ' Sibiiu, Sâmbătă 1|13 Aprilie 1889 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 13 bani rom. r w—nn»nwni,i «sajBsraigHaaEBg ig n la Cu la Aprilie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány —Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită dela făşiile, în cari li s’a trimis chiarul pănă acuma. AdministraţiuneaBarului „T p i fo u n Slbiill, 31 Martie st. v. Atenţiunea lumii politice este îndreptată asupra României. Crisa ministerială, după cum ne-a anunţat aseară firul telegrafic, a intrat numai într’un stadiu nou, dar’ pănă ieri n’a fost resolvată şi nu seim să fie resolvată nici pănă astăzi. Orice schimbare de guvern în oricare ţeară cu instituţiuni parlamentare, este mai mult sau mai puţin împreunată cu dificultăţi ca şi acele, pe care le întimpină suveranul României în momentele de faţă, când are să-şi aleagă noi consilieri la conducerea afacerilor. Căci în statele moderne constituţionale de la bărbaţii care sânt chiemaţi să formeze un guvern se pretinde nu numai să întrunească destoinicie, cunoscinţă şi experienţă de oameni de stat, ci totodată să fie şi expresiunea constituţională a ţerii, să fie ieşiţi din majoritatea representanţiunii ei legale. De aceea sânt multe de chibzuit şi de cumpănit atât din partea suveranului, cât şi din partea acelora, care au să formeze guvernul şi în ţeara vecină a fraţilor noştri. Cu toate aceste crisa ministerială din România ni se pare, că de astă-dată este extraordinar de lungă. Şi nu e mirare, dacă cercurile politice şi presa de pretutindenea se întreabă şi se încearcă a găsi explicarea: pentru ce atât de greu poate afla regele Carol un bărbat de stat, care să alcătuească un cabinet destoinic de guvernare? După noi, nu încape nici cea mai mică îndoeală, că aceste greutăţi provin din situaţiunea parlamentară şi numai dintre aceasta. Din alegerile parlamentare din anul trecut majoritatea în corpurile legiuitoare a obţinut-o grupul junimiştilor, exiemat din voinţa regelui la guvern după căderea cabinetului naţional-liberal Ioan Brătianu, în coaliţiune cu partidul liberal conservator representat prin domnii general Florescu, L. Catargiu, Al. Lahovary şi fracţiunea liberală a dlui Gr. Vernescu. . Conform acestei majorităţi, guvernul reconstruit tot sub presidiul dlui Teodor Rosetti a fost şi el o coaliţiune a politicilor junimişti cu conducătorii liberal-conservatori Al. Lahovary şi generalul Manu şi cu domnul Gr. Vernescu, care conducătorii conservatori mai bătrâni L. Catargiu şi gen. Em. Florescu au ocupat locurile importante de presidenţi ai corpurilor legiuitoare. Scurtă vreme după deschiderea camerelor această majoritate de coaliţiune junimistă-liberal-conservatoare a fost ştirbită prin aceea, că din incidentul discuţiunilor asupra reînfiinţării francoporturilor Galaţi şi Brăila domnul L. Catargiu împreună cu un număr de aderenţi mai de aproape ai săi a intrat în conflict şi apoi în opoziţie cu guvernul. Dar, acest din urmă, şi părăsit fiind de domnul L. Catargiu, a întrunit majoritatea în parlament şi a rămas în poziţie de a guverna mai departe. Pe urmă însă a intrat în conflict cu colegii sei ministeriali şi domnul G. Vernescu, din pricina numirilor sale la înalta curte de cassaţie, şi a silit întreg cabinetul să demisioneze. Hotărîrea la această demisiune a cabinetului va fi inspirat-o, după cum se putea ceti în foile guvernamentale, în prima linie intenţiunea de a scăpa de domnul G. Vernescu, cu care alăturea ceialalţi membri ai guvernului nu mai puteau sta, car’ d-sa singur nu voia să demisioneze. Nu s’ar pută însă că chiar şi demisionând numai dl G. Vernescu singur, cabinetul Rosetti—Carp ar fi putut guverna mai departe. Căci şi dl G. Vernescu, dacă părăsia guvernul, probabil că ar fi intrat în oposiţie, şi anume nu numai singur, ci cu un număr oarecare de aderenţi, care ar fi sporit voturile oposanţilor şi ar fi ştirbit şi mai tare majoritatea guvernamentală. Ear’ dacă ne aducem aminte, că şi facând dl G. Vernescu parte din guvern, s’a întâmplat caşul destul de neobicinuit în viaţa parlamentară, că guvernul a obţinut la votare majoritate numai de un vot, trebue să ne îndoim, că guvernul ar fi putut să guverneze mai departe fără sprijinul acestui politician şi al oamenilor săi. De aceea credem, că şi demisionând numai singur dl G. Vernescu, cabinetul Rosetti—Carp trebuia se facă ceva, pentru ca să-şi asigure capabilitatea constituţională de a guverna mai departe. Sau că trebuia să pacteze cu alt grup parlamentar, ca să compenseze perderea de voturi causată prin dnii Catargiu şi Vernescu, sau trebuia să consulte ţeara într’o nouă alegere, sau în fine trebuia să se retragă, pentru a face loc altora, în consecvenţă (zicem, că resistenţa dlui G. Vernescu de a demisiona singur n’a putut schimba desvoltarea naturală a situaţiunii, ci cel mult a accelerat-o, sîlind guvernul să se retragă deodată, fără a mai pută face alte încercări de a se menţină la putere. Ce se va întâmpla mai departe ? Lucru natural, că noi, care numai faptele complinite le putem aprecia, care n’avem nici o legătură directă cu factorii hotărîtori ai României şi nici un amestec în treburile lor, numai presupune putem, dar’ nu putem sti nimic positiv. Presupunem dar’, că dacă grupul junimist nici după demisiune nu voesce sau nu poate pacta cu un alt grup parlamentar, dacă nu voesce sau nu poate să obţină mandatul de a disolva camerele şi a face alegeri noue, apoi în situaţiunea parlamentară de astăzi tot numai un politician de nuanţă conservatoare va pută să primească sarcina de a forma noul cabinet. O cricem aceasta, cu toate că dnii Lascar Catargiu şi generalul Emanoil Florescu au refuzat, după cum se scie, a primi această sarcină. Majoritatea cel puţin relativă a camerelor actuale este a conservatorilor, care consecvenţă constituţională, de care totdeauna a soitit să ţină cont regele Carol, este, ca ei să fie chiemaţi a forma guvernul. Că în ce formă se va întâmpla aceasta, cine va fi anume presidentul viitorului consiliu de miniştri, din care persoane anume se va alcătui cabinetul, fi-va acesta un cabinet pur conservator sau numai în prevalenţă conservator, sau un cabinet de coaliţiune, pută-se-va susţină cu camerele actuale, sau va obţină mandatul de a se disolva, — sânt tot atâtea întrebări, la care nici nu putem, nici nu voim să răspundem, ci aşteptăm în linişte desvoltarea ulterioară a lucrurilor. Numai singur asupra unei împregiurări voim să reflectăm câteva cuvinte. Când în clipele aceste regele Carol a chiemat pe dl L. Catargiu la palat şil-a însărcinat cu formarea cabinetului, mai multe foi din monarchia noastră au lăsat să transpire, că aceasta ar fi a se considera ca o isbândă a uneltirilor rusesci, ca un succes al dnului Introvo, care s’a reîntors din Rusia la Bucuresci cu „noue instrucţiuni dela Ţarul şi cu noue fonduri de disposiţiune de la comitetul de acţiune panslav“. După ce, precum am eiis mai sus, este foarte probabil, că tot conservatorii, fie cu sau fără dl L. Catargiu în frunte, vor forma noul cabinet al României, merită să ne dăm seamă, ce valoare pot avă asemenea aserţiuni. Părerea noastră este, că ele la tot caşul sânt exagerate. Sorgintea lor este temerea cercurilor politice ale monarchiei noastre, că conservatorii ajunşi la guvern, după ce este scitit, că fiind în opoziţie au combătut politica externă a cabinetelor premergătoare, vor abandona această politică şi vor inaugura alta mai rece pentru monarchia austroungară şi mai caldă pentru imperiul nordic. Pănă la un punct oare care nu putem ceice, că nu este motivată această temere, dar numai pănă la un punct oarecare. Şi apoi alta este a fi în opoziţie şi alta a fi la guvern. Şi dl general Manu a intrat în cabinetul Rosetti—Carp cu reputaţiunea unui rusofil, care a combătut politica externă şi fortificaţiunile dlui I. Brătianu, dar’ ajuns la portofoliul de răsboiu, n’a mai combătut nici politica externă, car’ lucrările de fortificare le-a continuat cu aceeaşi energie, ca şi când d-sa le-ar fi iniţiat de la început. Căci la oameni politici de valoare nu dau tonul sentimentele de simpatie ori antipatie, ci interesele adevărate şi bine înţelese ale ţerii. Drept aceea putem aştepta, că şi dacă va veni la guvern dl L. Catargiu sau altul de vederile d-sale, rusofilismul, sau dacă voiţi, anti-austro-germanismul d-lor nu va schimba politica externă a României contrar intereselor ei, decât cel mult pănă la neutralitate — fie oricât de pronunţată. Aceasta o garantează, dacă nu va fi deajuns capacitatea politică a respectivilor, sentimentul treaz al ţerii, experienţa trecutului şi stăpânirea înţeleaptă a regelui Carol. FOIŢA „TRIBUNEI". Felinarul ruginit. — Poveste. — (Urmare.) Luna defile trecu, în curtea împărătească multe supărări, că vechi Doamne, împăratul se aştepta la nenorocirea fiicei sale, căci la această fată ţinea mai mult decât la ochii sei din cap; şi îşi făcea fel de fel de mustrări pentru nesocotinţa lui, de a-şi mărita fata după un nusciu ce taie fugă, că doar’ ficiorul acelei babe gârbovite, din a cărei faţă nu puteai vedè decât sărăcia din copilărie, nu putea avea, după gândirea lui, decât un ficior ca vai de el, potrivit pentru vre-o fată săracă, dar nu pentru o fiitoare împărăteasă. împăratul nostru însă a fost în mare rătăcire, deoarece în ijiua şi la ciasul sciut porţile curţii se deschiseră şi întră în lăuntru o trăsură aurită, nu aşa, dar’ ’ţi-se părea că nu e făcută de mâni omenesci. Patru cai albi ca spuma laptelui, ’ţi-se părea că sboară, şi pe ei niste hamuri împodobite tot cu petri scumpe. Când se opri trăsura înaintea curţii şi se scoborî din ea mirele, nu aşa de frumos, dar’ ’ţi se părea că era rupt din soare, faţa împăratului, pănă aci posomorită, se schimbă; în sfîrşit bucuria tuturor era la culme şi se încinse un ospăţ numai ca acela. împăratul, plin de bucurie, cinstesce ginerelui seu jumătate din împărăţie, car’ după moartea sa toată. Cel dintâiu lucru al mirelui ajuns acum crăişor a fost, că a chiemat la o adunare mare oameni din toate părţile stăpânirii sale; pe toţi dearînduli-a întrebat despre lipsele ce le au, apoi le-au împărţit bani, bucate şi tot ce le-a poftit inima. Partea de împărăţie dată în stăpânirea crăişorului înfloria şi tinerii trăiau ca doi porumbei, căci mireasa îşi iubia bărbatul şi îngrijia de el ca de ochii ei din cap, dar’ şi acesta îşi arăta nemărginita lui iubire faţă cu nevasta lui, pe care n’ar fi supărat-o pentru lumea asta. împăratul, care acum îşi scia aşezată fata, în toată dimineaţa privia plin de bucurie la frumosul palat, pe care i l-a dat drept zestre fetei sale, şi la pod, şi ii rîdeau ochii bătrânului, când vedea pe ginerele seu cu fiica sa stând în fereastră şi îndrăgostindu-se. Vestea despre traiul bun dintre ei, precum şi despre bunătatea inimii crăişorului străbătuse departe dealungul şi dealatul împărăţiei, aşa că nu mai autriai vorbindu-se despre alta, decât despre crăişor şi soţia sa. După ce crăişorul s’a pus în bună rîndueală cu toate celea, a chiemat mai mulţi ficiori de împăraţi la sine, şi cu aceştia în tovărăşie s’a dus la vénit, că crăişorul nostru şi vena bucuros, mai ales dihănii care aduceau stricăciune oamenilor, prâpădindu-le vitele şi nimicindu-le bucatele. Pata de împărat acum crăişoară îşi petrecea vremea cu punerea în rînd a lucrurilor de casă. Deodată numai ce intră o femeie la ea şi-’i povesti, cum un om strigă pe stradă, că el are un felinar nou şi-’l dă bucuros pentru unul vechiu. Apoi îi mai povesti, cum o servitoare se plânge, că printre vasele din culină se află un felinar vechiu ruginit, pe care nu-’l poate aseda nicăiri, din causă că e prea mare, şi o rugă să o lase să schimbe acel felinar cu cel nou dela omul de pe stradă. Crăişoara se învoeste şi femeie dădu felinarul cel vechiu pentru cel nou, fără a sti, că întreagă puterea crăişorului sta numai în felinarul acela. Omul de pe uliţă, — care nu era altul, decât chiar acela, care disese, că e frate cu crăişorul precând era băieţandru şi căruia tot o vrăjitoare îi spusese, că băiatul a ieşit din peşteră prin puterea inelului şi că acum a ajuns crăişor preste jumătate împărăţia împăratului Roşu, — vădeadu-se cu felinarul, numai ce se apucă şi îl frecă bine, şi îndată se iviră înaintea lui duclurile şi îl întrebară: „ce poruncă ne dai, drag domnul nostru.“ El apoi le porunci se mute palatul, în care locuia crăişorul, cu tot ce e în el în pădurea cea mai mare din lume. Pănă ai bate în pălmi palatul crăişorului nu mai sta faţă în faţă cu curtea împărătească. împăratul dimineaţa următoare privi ca de obiceiu pe fereastră, dar’ mirarea lui fu mare, când trebui să vadă, că numai locul palatului sta faţă în faţă cu el. Nu-’şi credea ochilor, dar’ după ce chiemă pe toţi curtenii şi şi aceştia îi spuseră, că palatul nu-i ca’n palmă, creţii ochilor sei. Supărat pănă la nebunie, împăratul dete poruncă slugilor să plece după ginerele seu şi se’l aducă viu sau mort la curte legat în lanţuri. Slugile, îngrijite de ceea ce se va intempla, căci iubiau din toată inima pe crăişorul, plecară la drum. Merseră ei cât merserâ, şi numai ce dau de vânători, care erau plini de bucurie, deoarece aduceau o mulţime de vânit. Dintre ei crăişorul era mai vesel, căci puşcase un cerb, ca şi de care nu se mai văzuse în partea locului, pe care avea de gând să-l cinstească socrului seu. Mirarea şi supărarea lui fu mare, cănd audi de cele întâmplate şi de porunca împărătească, şi îndată ’şi-a şi adus aminte de felinar, din pricina căruia trebuia se-’i vină nenorocirea. Slugile ii mai spuseră, că împăratul în supărarea sa cea mare le-a dat poruncă se-’l şi lege, ca să nu le scape din mână, dar’ ei cunoscând pe bunul crăişor, nu o să-’i facă ruşinea aceasta. Crăişorul însă le porunci să împlinească cu scumpătate porunca împărătească, că pentru el, — sciindu-se nevinovat, — nu e nici o ruşine, dacă va fi băgat şi în lanţuri. Aşa slugile îl legară şi haici, cu el la curţile împărătesei. împăratul nu s’a putut stăpâni, nu-’l prindea locul acasă şi ieşise în calea lor pănă la capătul satului. Când văzu pe ginerele seu, despre care el gândia, că s’a fi ascuns undeva, după ce îi nefericise fata, îl cuprinseră lacrimile, aşa că curgeau pe faţa lui ca bobii împăratului cum ’i se făcuse milă de nenorocirea ginerelui seu, mai ales după ce ceti şi din faţa acestuia, că supărarea lui e mai mare, şi dete poruncă slugilor să-’l deslege din lanţuri. Ginerele apoi se rugă de împăratul se-’i dee timp de gândire de vre-o 30ile, în care el crede, că va afla despre soartea nevestei sale, şi dacă Dumnezeu îi va ajuta, va aduce şi palatul la locul seu, îşi bătea şi îşi tot bătea capul bietul crăişor, cum, Doamne, ’i s’a întâmplat această nenorocire, şi cum îşi bătea aşa capul, numai ce-’i veni în minte inelul, pe care şi acum îl purta pe deget. Frecă deci inelul şi ieşiră duchurile cele trei şi îl întrebară: „ce poruncă ne dai, drag domnul nostru?“ Crăişorul le povesti întâmplarea şi le porunci să aducă la REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 31 Martie st. v. Legea militară în casa magnaţilor, în sfîrşit după mai bine de 5 luni de zile s’a terminat în parlamentul unguresc şi desbaterea asupra legii militare. Casa magnaţilor a primit proiectul şi în desbaterea generală şi în cea specială împreună cu faimoasa resoluţiune a lui Gajáry la §. 25. Din decursul desbaterii generale mai înregistrăm următoarele momente: Metropolitul Miron Roman a fost după „Pester Lloyd“, următoarele: „Un onorat membru al acestei înalte case a documentat ieri din citate, care se referesc la timpuri de mult trecute, că paza noastră trebue să se îndrepte spre Orient. Aceasta aşa a fost în timpurile de mult trecute, dar, tot atât de sigur este, că foarte adese a trebuit să luăm poziţie faţă cu atacuri, care au fost îndreptate în contra noastră din alte părţi. Fiecare patriot trebue să ţintească a potenţa capabilitatea de luptă a puterii noastre armate, încât monarchia şi cu deosebire patria noastră să fie scutită de primejdiile din oricare parte şi vada monarchiei faţă cu străinătatea să fie asigurată faţă cu orice eventualitate. De aceea la proiectul acesta nu se poate gândi numai la Orient, căci primejdia ameninţătoare de acolo uşor se poate combate. Oricât de mult stimează raportul amical, care ne leagă cu puternicul nostru aliat, cu imperiul german, şi cât de mult se încrede în el, totuşi doresce o astfel de armată, care eventual să fie în stare de a asigura existenţa noastră de stat şi poziţia de mare putere a monarchiei şi faţă cu imperiul german. Fiindcă proiectul corespunde acestui scop cât se poate de bine, îl primesce“. La această vorbire observă guvernamentalul germano-jidan: „Făcea cu desăvîrşire impresiune, că capul bisericii române ort. a făcut această enunciaţiune cu ascuţiş învălit în perfectă fineţă diplomatică, pentru a contrabalansa o enunciaţiune a fratelui seu de oficiu în Christos evangelic-luteran. Oferind adecă ieri Ilustritatea Sa superintendentul Teutsch sângele şi avutul seu pentru caşul, când vom avea merge „in portes orientales“, Excelenţa Sa metropolitul a creitat a indigeta, că nu se astrîng norii numai în Orient şi că prelângâ toată stima pentru alianţa germană, trebue să fie întocmită puterea noastră armată astfel, ca să poată face faţă împregiurârilor şi fără, ba chiar şi contra acestei alianţe“. Aflăm, că este foarte interesant acest episod parlamentar şi nu mai puţin şi comentarul lui. De oarecare importanţă pentru noi este şi un pasagiu din vorbirea contelui Stefan K e ge v i c h, îl reproducem în următoarele: Decretarea limbii maghiare de stat ca limbă de examene nu o consider de o idee norocită şi realisabilă, căci dacă concetăţenii noştri români sau sârbi, care nu sciu nemţesce, vor fi sîliţi să răspundă unguresce, apoi vor simţi, că Maghiarii s’au apărat contra limbii germane, dar’ dela D Nr. 74