Tribuna, mai 1889 (Anul 6, nr. 99-122)

1889-05-02 / nr. 99

Anul VI Sibiiu, Marţi ,­n Maiu 1889 ABONAMENTELE Pentru Sitini: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1li an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: V« an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 99 mmtmssm INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii NI. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Maiu st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 1 Maiu st. v. Fraţii noştri români din regatul României şi totodată aliaţii Monarchiei noastre au avut în zilele trecute niste festivităţi, care în analele României vor ocupa o frumoasă pagină. Presumpti­­vul principe de coroană, Alteţa Sa Re­gală principele Ferdinand de Hohen­­zollern, a fost primit cu multă însufle­ţire şi cu negrăită dragoste pe pământul României. A fost primit, salutat şi îm­­brăţiş­at pe pământul acelui popor, pe care are să-­l apere, să­­ l conducă acolo, unde va cere lipsa şi trebuinţa. Prin actul de succesiune ce au în­deplinit în aceste z­ile, fraţii noştri ro­mâni au dat o nouă garanţă de ordine şi de tact politic. Pământul României, care cu tot dreptul se numeşte bulevardul Europei la gurile Dunării, nu poate să servească de loc al certelor şi al unelti­rilor duşmane, câtă vreme politicii ro­mâni, fără deosebire de culoare politică, au în vedere prosperitatea şi consoli­darea statului român. Eare noi deo­parte ca fraţi, de altă parte ca vecini ai tinărului regat român, nu ne putem decât bucura, vătrend, că România şi cu această ocasiune a dat Europei o nouă dovadă despre susţinerea păcii şi des­pre iubirea, cu care au soitit Românii în­deplini atât dorinţa domnitorului, cât şi prescrierile constituţiunii române. Pentru aceea nu putem decât plini de bucurie să salutăm pe bărbaţii po­litici români, care având în vedere bi­nele public al statului român, au şi sciut astfel dirigia lucrurile, încât disor­­dinile, la care se aşteptau duşmanii ro­mânismului, s’au spulberat, şi asemenea aurorei drăgălaşe iubirea frăţească s’a văcjut planând deasupra României. Dom­nitorul României poate să fie mândru şi să privească cu deplină încredere la poporul, care pentru tron şi patrie este în stare a aduce ori­ce jertfe. Şi o şi merită aceasta capul încoronat, care a condus România în una din cele mai grele lupte şi a scos-o la o glorie, care pururea va fi amintită în istoria lumii. Alteţa Sa Regală principele Fer­dinand, moştenitorul de tron al Româ­niei, poate privi cu deplină încredere în viitorul României, şi nu are decât să asculte de vocea ţerii, pentru a fi sigur, că nici­odată nu va greşi. Şi cât timp fraţii noştri se vor strânge în giurul tronului, ordinea va domni în regatul lor, car’ inimicii Românilor îi vor afla totdeauna pregătiţi şi destul de tari, ca să învingă ori­ce pedeci ce s’ar ivi în mersul regulat al afacerilor sta­tului, în vederea acestora atât pravo­slavnica Rusie, cât şi ori­şi­ care alt stat trebue să se bucure, când vede prospe­rând iubirea între popor şi capul înco­ronat. Şi mai cu seamă astăzi se re­­cere armonia în state, când Europa este ajunul unor evenimente importante, de la a căror definitivă resolvare depinde pe mult timp trăinicia statelor şi a dinastiilor. Se vede, că statul român se pregâteşte pentru ori­ce eventualitate. Şi aceasta şi înseamnă corectitate şi în­ţelepciune politică, în special monarchia noastră nu poate decât cu multă satisfacţiune să pri­vească la actualul eveniment ce au îndeplinit fraţii noştri români. Ear, aceasta pentru­ că România în ori­ce timp poate servi monarchiei noastre ca un aliat sincer, pe care poate conta cu siguritate. Chiar din acest punct de vedere, noi nu ne bucurăm numai ca fraţi pentru actul îndeplinit, ci şi ca vecini, şi aşteptăm, ca statul român să continue şi mai departe bunele relaţiuni cu monarchia noastră, precum şi cu toate celelalte state europene. Moralitatea publică la noi, ca o parte întregitoare a opiniei publice, e datoare a scoate la iveală şi a aprecia din punct de vedere etic şi desintere­­sată toate faptele pe care le săvîrşesc oamenii. Este aceasta o datorinţă a ei mai ales la noi Românii, care avem o so­cietate ce se află încă în formaţiune şi trebue să ne îngrijim mereu pentru educaţiunea ei în toate direcţiunile vieţii publice. Pănă când noi Românii din ţerile coroanei ungare nu aveam încă fol­aal­­nice şi în special pănă a nu fi apărut încă .Tia,i'u­l nostru, opinia publică nu se prea manifesta şi în societatea ro­mânească se puteau săvîrşi multe lu­cruri necontrolate şi nebăgate în seamă de nimeni. Dar’ această anomalie, mulţumită dorului de progres al Românului, a în­cetat şi astăzi nimeni nu-’şi mai poate exploata, fie posiţiunea ce o ocupă în societate, fie popularitatea ce-’şi va fi câştigat-o într’un fel sau altul, în inte­resul seu particular şi în detrimentul binelui public, fără de a fi tras înaintea judecăţii opiniei publice. Căci s’a aflat un grup de oameni independenţi şi cu durere pentru neamul lor, care, spriji­­niţi de cei mai de valoare şi bineme­ritaţi bărbaţi ai naţiunii noastre, s’au grupat în giurul unui­­Ţar cu un pro­gram politic bine precisat şi cu meni­­ţiunea de a spune adevărul şi numai adevărul asupra lucrurilor ce se petrec între Români. în felul acesta s’a format apoi şi la noi o opinie publică sănătoasă, şi ne­greşit viitorul va arăta, dacă în intere­sul bine înţeles al poporului românesc am lucrat tot ceea­ ce am lucrat pănă acum. Adevărul exprimat de noi însă a trebuit foarte adese­ori să doară şi s’au găsit destui oameni, care s’au încercat în fel şi fel de chipuri a ne zădărnici activitatea odată începută şi aprobată de majoritatea covîrşitoare a naţiunii noastre, şi au întrebuinţat toate mijloa­cele permise şi nepermise, spre a dis­credita şi înegri înaintea fraţilor noştri ro­mâni atât acest­­Ţar, şi pe Băr­baţii care ’l-au întemeiat şi îl susţin încă şi astăzi­ începând dela goana ce s’a pornit în contra „Tribunei“ şi a susţinătorilor ei îndată dela urnirea ei pănă la pri­gonirea protopopului Simeon P o p e s c u şi dela aruncarea dlui loan Slavici în temniţă pănă la cel din urmă proces de presă ce ni­’l-a făcut dl P. Cosma, ad­versarii noştri români şi străini au să­­vârşit un şir lung de fapte în scopul, de a ne înăduşi glasul şi de a ne face Aronică soia cât preţ se dee pe vorba domnişorului, şi dela o vorbă la alta ajunse să facă legătură cu baronaşul, că dacă va zice că minte, să­’l despăgubească, dându-’i un car cu 4 boi pe ales şi carul încărcat cu saci de grâu şi cucuruz cât va pute duce şi ţine. Juraţii satului au fost momentan chie­­maţi la faţa locului, şi sosind au făcut legă­tură în scris, în care baronaşul s’a obligat, că va asculta povestea fără so­­jb­ă minţi sau că e minciună. Bar’ Aronică voios, zimbind în sine şi trăgend din ochiu pe furate celor­lalţi tovarăşi, fiind de faţă şi juraţii satului, îşi începu povestea precum urmează: „în ziua când s’a născut tata, bunica, având poftă de poame, ceru să-’i dăm în pat. Dar’ fiindcă noi nu aveam grădină, fratele meu cel mai mare­­fise me duc se cer dela cineva. Plecai din casă cu gândul, că decât se cer, mai bine se cere, da de-aș pute fura, căci ori-și-cum, rare-’mi venia mai cu cinste a fura decât a cerși, deoare­ce cerși­tul miroasă a sărăcie, car’ furatul se mai face şi din vitejie, ba chiar şi din răsfăţ. „în satul nostru nu găsiai o grădină cu pomi să fii dat un galbin, prin urmare n’a­­veam unde pleca în sat. „Dacă am veitut, am ieşit afară din sat în un deal, unde nu vedeai decât pământ gol, fără pomi, fără închisoare, fără nimic, gol de tot. „Pănă baţi în palmă am sărit gardul, şi după­ ce am trecut p­lanul, odată am fost din­imposibili atât în sus cât şi în jos la massele poporului. Şi tot în acest scop, oamenii cu conscienţa neagră şi plini de păcate, au lucrat, parte cu succes, parte fără suc­ces, pe toate terenele vieţii noastre pu­blice, pentru de a intimida şi de a in­sinua pe toţi aceia, carora inima de Român le-a dictat să ne susţină şi să ne sprijinească în întreprinderea noastră. Acelaşi lucru imoral s’a avut în ve­dere şi cu procederea ce s’a urmat faţă cu domnii Constantin Stezar şi Eu­gen Brote, cel dintâiu membru în co­mitetul de revisiune, eare al doilea mem­bru în direcţiunea „Institutului ti­pografic“. Ieri am dat loc unei declaraţiuni care vorbesce destul de lămurit şi care poate servi şi ea drept o notă caracte­ristică a moralităţii publice la noi. Ea nu este altceva, decât apărarea unor băr­baţi vrednici şi bine cunoscuţi întreg pu­blicului românesc în contra insinuărilor şi uneltirilor acelei elice de exploatare şi mutuală sprijinire, în ochii cărora „ Tribuna “ a fost şi este şi astăzi încă un spin. Amândoi aceşti domni au fost în nenumărate caşuri distinşi cu încrederea publicului românesc şi mai ales biserica română greco-orientală avea puternice cuvinte de a-­i preţui. Dl Constantin Stezar a primit din mânile neuitatu­lui metropolit Şaguna întreaga avere a archidiecesei gr.­or. din Ardeal şi timp de 18 ani neîntrerupţi, gârbovit şi îm­bătrânit sub muncă grea şi plină de răspundere, a administrat-o şi îmulţit-o pănă la actuala ei stare. Dl Eugen Brote de a ani insu susce­pu venera­bilul bătrân în acest serviciu greu şi delicat şi­­şi-a câştigat în acest timp merite neperitoare pentru biserica şi şcoala română greco-orientală. Aproape toate reformele salutare pe terenul fi­­nanciar-economic în archidiecesă, D-Sa le-a introdus. Consistorul îl întrebuinţa la toate lucrările şi la toate comisiunile. Dovadă istoricul fondurilor, actele fun­­daţionale ale fondurilor, reforma conta­bilităţii şi reforma raţioniniilor complicate ale fondurilor, adaptarea seminarului Andreian cum este ea astăzi, numeroa­sele elaborate compendioase pentru zi­direa noului seminar, conlucrarea la fon­dul de pensiune preoţesc, înfiinţarea exactoratului, fundaţiunea „Andronic“, taxa sidoxială etc. etc. Afară de aceste, a fost trimis în deputaţiuni la Maiesta­tea Sa în cauza ajutorului preoţesc, la sinoade a fost notar general şi referent în comisiuni şi preste tot a desvoltat o activitate şi o diligenţă, cu care foarte colo de zid, şi m’am suit într’un mor se cu­leg vre-o doué pere, dar’ a venit omul a cui a fost prunul şi a­­fi­: „Ce faci tu în vîrful nucului cotcorio“. Ear’ eu fiindcă stăm sus în vîrful cireşului, omul nu s’a putut sui la mine în frag­ar“. Baronaşul nu mai avea stare, nu-’l mai prindea locul, se scula și car’ ședea, ear’ ioba­giul urma cu povestea­­f'câ nd: „Véijend omul, că eu nu mă dau jos din per­sec, de mănie a luat un picior de rimă din genunchie în jos și m’a lo­vit drept în călcâiu la inimă, de­­mi-a sărit trei coaste de după urechie, toată vara m’a durut o măsea, dacă nu me cred, uite, domnişorule, că ’mi a că­rut unghia dela degetul cel mic“. Iobagii şi juraţii satului rîdeau de se stricau, iar­ baronaşul s’a sculat de pe scaun şi a început a se preumbla cu paşi reped preste foile de cucuruz. Aronică nici habar n’avea, ci urmă: „Scăpând din grădină ologii, cum 4 m °i am ajuns acasă, și fiindcă s’apropie­­jiua se boteze pe tata, pe mine m’a rânduit să plec la moară să fac făină de colaci. „Am înjugat patru boi la un car cu cinci roate și ’l-am încărcat cu saci, și pocnind din biciu, am plecat cântând, ştiind că am să me chirchilesc şi eu la botezul tată-meu. „Pe cale cătră moară ’mi­ s’a pus un deal in drum. Cea doaru!! Hi renghial! pif, paf! cu biciu, dar’ degeaba, boii puţini s’ar pută făli în sinul bisericii greco-orientale. Şi aceşti bărbaţi binemeritaţi pen­tru biserică şi naţiune au trebuit să pă­răsească munca lor dreaptă şi să vină să se apere în contra intrigelor ţesute din consideraţiuni curat politice. Caşul dlor C. Stejar şi E. Brote e analog cu caşul protopopului Simeon Popescu, şi şi aici mişeii şi gurile rele cle­vetesc şi nimenea nu voeşce să cerceteze adevărata stare de lucruri. Acela se ţine un an de­­Ţie în sus­pendare provisoricâ, fără-ca să li­ se facă vre-o cercetare. Aceştia sânt bă­nuiţi de iregularităţi, când fac fonduri­lor un câştig de 44.000 fl., fără-ca să li­ se facă cercetarea, pe care ei înşişi au cerut-o în atâtea rînduri. Nişte oameni înglodaţi în noroiu ar voi să tragă după sine şi pe alţii onorabili, şi neavând amână fapte con­crete în contra lor, se folosesc de arma cea mai meschină şi murdară, de sus­­pectare, crezând, că prin aceasta vor pută să seducă totodată şi opinia pu­blică şi să-­şi acopere propriile lor mi­­şelii. Avem deci de a face cu o campa­nie formală, îndreptată în contra „Tri­bunei“ şi a oamenilor ei, şi încă cu o campanie iniţiată de Români şi spriji­­nită de adversarii noştri străini. Ni­­s’au făcut o mulţime de procese de presă, ni­ s’au aruncat în temniţă doi redactori deodată, ni­ se persecută şi se bănuesc cei mai onorabili bărbaţi ai noştri cu scopul, de a întimida pe oameni, de a-­i face să cunoască cât de greu este a lupta cu arma adevărului şi a dreptăţii, însă aurul prin foc se lămuresce. Faptele nobile îşi află totdeauna res-UUVUliltriVt V_Tvx ’ . . 4« vr­.iv se pot ascunde dinaintea opiniei publice prin nici un fel de intrigă, fie aceea cât de fin ţesută. Intrigile se sparg şi se sdrobesc ele prin ele. Gurile rele cle­vetesc numai câtă vreme sânt plătite şi îndată­ ce le înceată simbria, se îndreaptă în contra stăpânilor lor. Oamenii ono­rabili tot oameni onorabili rămân. Căci societatea în interesul moralităţii publice nu poate nici­odată permite, ca în sînul ei să se preconiseze asemenea mişelii. FOIŢA „TRIBUNEI". Baronul şi Iobagiul. Snoavă din popor. Un ficior al unui baron scăpătat, rămâ­nând orfan de părinţi, intrase ca diregctor de curte la un grof, prieten al tătâne­scu, şi ca atare conducea lucrurile economiei, priveghiând asupra iobagilor, ca să nu fie leneşi, ci se lucre din puteri şi cum se cere. Dacă nu, bi­ciuşca întră în activitate. Ca şi în­­fiua de a­ fi lucrătorii, aşa şi atunci iobagii, pănâ lucrau cu manile po­­vestiau din gură sau cântau de jale doine românesci, ca să le treacă de urît. între io­bagi se afla unul foarte posnaş, care prel­ingă aceasta soia şi poveşti frumoase şi multe, chiar şi de pe timpul când s’a brăzdat Dună­rea, cum merge vorba. Iobagii ascultau cu mare plăcere la vorbele lui, ba chiar şi domni­şorul baronaş îl asculta bucuros, numai cât totdeauna când isprăvia cu povestea, baro­­naşul­­jicea: „asta fost la tine minciună; ai minţit „binele“. Asta nu-­i cădea bine bie­tului povestitor. Dela o vreme veijend iobagiul, că dom­nişorul în decursul povestirii mereu dice, „minţi moi“, s’a hotărît să înceteze cu poveş­tile. Şi aşa a şi făcut. Mai târziu, toamna pe timpul culesului de cucuruz, toţi iobagii erau adunaţi într’o ori­ce faptă, prin care se are în vedere un anumit scop, trebue se se cualifice din punct de vedere al mora­lităţii publice. Şi deşi legile morale nu au acea putere constrângătoare, pe care o au legile scrise, şi prin urmare nici faptele nu pot cadă toate sub aceeaşi judecată,­­ îşi au şi ele sancţiunea lor, şi aceasta este cea mai mare dintre toate sancţiunile: sancţiunea socială sau sancţiunea aşa numitei opinii publice. în ochii opiniei publice, acela care comite o faptă bună în înţeles etic, este bine văcjut şi onorat, care cel­ ce săvîr­­şesce fapte imorale, contrare ordinii pu­blice şi utilităţii sociale, despreţuit şi huiduit. Opinia publică nu trece deci cu vederea nici­odată faptele oamenilor, fie acele morale sau imorale, deoare­ce prin aceasta s’ar pedepsi ea pe sine însăşi, negligiând desvoltarea sentimentului etic şi încuragiând totodată faptele imorale şi contrare utilităţii sociale. Mânecând de la acest adevăr, pe care nu-­l poate răsturna nici un fel de sofismă pe lumea aceasta trebue să se admită, că presa, care formează şi seară la desfăcut. Şi fiindcă acest timp este, cum ar o zice domnii, sesonul poveştilor, unul spunea una, altul alta, numai iobagiul nostru tăcea și nu acea nimic. Se făcea adecă ne­păsător. Verjend baronaşul diregetor, că el nu vorbesce și nu mai spune poveşti, îi­­fice: „Ce ai mei Aronică ?“ — aşa se chiema iobagiul — „de nu ai nici nimic, ori doară ești mânios?“ „Ba nu sünt mânios, domnişorule, că cine se mărie e neam de Ţigan, dar’ am alte. . .“ „Ce ai?“ — îl întrerupse baronaşul, „nu ai ce-’ţi trebue? Nu ai cu ce-’ţi ţine copiii ?“ „Ba am de toate. Ce mai întrebi? Scii d-ta bine, la mine se împlinesce vorba : „Sünt boer nap, gazdă pistol, nimănui dator, am să dau, nu am să capăt“. Așadară la mine acasă e belșug de toate, ferească Dumnezeu de un foc, că cu o gură de apă stâng tot.“ „Apoi ce vei ave ce nu, dar’ lasă su­părarea la o parte și mai spune o poveste, cum spuneai mai demult, ori doară ai uitat toate poveștile“. „Ba nu le-am uitat, domnişorule, dar’ de ce se mai spun poveşti, căci d-ta şi aşa­­jici totdeauna că minţesc, că spun minciuni, pare­­că eu mă îngraş de ele“. „Apoi dacă numai pentru atâta e vorba, lasă toate, fă-te voios şi mai spune o poveste, fără nici o teamă, că eu nu-’ţi voiu mai­­jice că minţi“, în dieta din Budapesta s’a pertrac­­tat, alaltăieri budgetul ministerului de interne şi în cadrul aceluia proiectul teatrului subvenţionat şi al operei, care sub conducerea de mai nainte au ajuns în mari neajunsuri financiare. Cu acest nu mai puteau mişca carul din loc şi acolo aş fi şi astăzi, daca n’aş fi avut eu minte de domn. „Am luat jos sacii, am desjugat boii şi ’i-am pus pe ei în car, ear’ în locul lor am înjugat sacii şi hi­­neghină, cea osigă! Pănă ai scapera, cata-me în vîrful dealului. Aci ajuns, prind ear’ boii la jug şi pun sacii în car şi du-te băe­te. „Când ajung la locul unde sciam moara, bo ho! șișșș! mă dau jos din car, dar’ moara nu era acasă, întreb de vecini, îmi spun, că neavend ce măcina, s’a dus după fragi. Eram hotărât să aștept pănă va veni, dar’ vea s fend moara pe o coastă odichnind, împlânt biciul cu codăriscea în păment dinaintea boilor și plec să mă rog de cocoana durăitoare să poftească acasă, că­­i-a sosit mușterii. „Cât voiu fi tândălit, cât nu, destul că pănă m’am întors cu moara, codăriscea îm­plântată înaintea boilor a prins rădăcini, și crescând s’a făcut din ea un mesteacan gros și înalt de abia îi vedeam vîrful“. Baronaşul stătu din preumblare şi se uită lung la Aronică, dar’ nu cuteza a­ice , minţi, fiindcă îl costa mult. Aronică continuă: „Nu-’mi părea rău după codărisce, că lemne sânt destule, dar’ îmi era jale de biciu, că era nou de nouţ, împletit din curaa de câlți, și veijend cum stă acățat de mlădița din vîrful mesteacănului mea suii pe mesteacăn în sus se ’m­i-’l iau. Suindu-mă, băgai de seamă, că în trunchiul mesteacănului ’și-a fost scobit REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 1 Maiu st. v. Din parlamentul maghiar.

Next