Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)
1889-07-22 / nr. 166
Aliul VI Sibiiu. Sâmbătă 22 iulie (3 August) 1889 Nr. 166 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună ma Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cri / fl. 1 an 14 fl. Pentru Romania și străinătate: 1/4 an 10 franci, l/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 21 Iulie st. v. (1) Un domn cu numele Szterényi Iozsef se plânge într’un articol publicat în „Kolozsvár“ dela 30 Iulie, că mulţime mare de Secui şi Secuience trec în fiecare an în România şi că mare parte din aceştia nu se mai reîntorc acasă, ci rămân pe veci perduţi pentru naţiunea maghiară. Până aici va fi având dreptate onorabilul domn. Dar’ mai departe se apucă și face propuneri, în ce fel s’ar pută pune capăt emigrării Săcuilor în România. Recomandă între altele, că statul sau „EMKE“ să institue un birou în săcuime sau în apropierea ei, în care proprietarii maghiari din șesurile Ungariei să se insinue, când au lipsă de muncitori la moşiile lor, ear’ biroul să le câştige şi trimită muncitorii din şirurile acelora, care astăzi trec în România ca să-’şi câştige pânea de toatefilele. Şi pănă aici dreptate va fi având scriitorul, ear’ noi n’avem nimica de obiecţionat, însă măsurile proiectate de d-sa, onorabilul compatriot nu le crede bune numai în interesul Săcuilor respectivi sau al naţiunii maghiare şi al statului, ci şi pentru alte scopuri, care nu prea stau în legătură cu cestiunea, de care ai crede că se ocupă. Cităm următoarele pasaje din articolul dlui Szterényi: „Poporul român nu este destoinic de munca câmpului. Nici nu merge la lucru. Vedem că în România muncitorii câmpului sunt numai Ciangăii şi Săcuii imigraţi“. „Pentru România aşadară muncitorii săcui şi ciangăi constituesc aşa ,ficând o cestiune de vieaţă. Şi cu toate aceste îi plătesce rău“. „Drept aceea, România în toate privinţele este avisată la noi, în privinţa industriei ca şi în privinţa muncitorilor“. „In această privinţă (a muncitorilor) patria noastră ar pută da României o lovitură, pe care abia ar pute-o suporta multă vreme“. „Căci“,—fiice mai cătră sfîrşit, — „în adevăr ar fi ridicol, dacă noi ca mare putere am între lăsa retorsiunile care le putem aplica faţă cu un stătuleţ mic, care vatămă interesele noastre, mai ales în caşul de faţă, când o pretind interesele noastre proprii naţionale şi economice“. Ei bine, la aceste idei „patriotice“ suntem siliţi şi noi a face câteva observări. Cunoscut este, că nu numai Săcuii şi Ciangăii dau un anumit contingent de muncitori de câmp la moşiile din regatul vecin, ci şi poporaţiunea sărăcită românească din centrul Transilvaniei, din părţile murăşene, din Zarand şi de pe alte locuri. Şi în interesul tuturor ţeranilor ardeleni, fără deosebire de naţionalitate, care îşi câştigă în România prin munca câmpului pânea ce acasă le lipsesce, constatăm, că cea mai mare absurditate ar fi a crede, că cele — să fii ceru — câteva mii de muncitori, săcui sau cangăi, sau preste tot ardeleni, săvîrşesc întreagă exploatare bogatelor moşii din România şi că aceste fără de ei ar fi perdute. România este un stat eminamente agricol. Aproape 4 din 5 părţi ale poporaţiunii ei, va să fiică. 4 milioane de oameni sunt exclusiv numai muncitori de pământ. Adevărat, că poporaţiunea ei, rară fiind în proporţiune cu terenul cultivabil, România poate ocupa şi braţele care ni le dăm noi, dar ca fiice, că fără de muncitorii noştri agricultura României ar fi perdută, ar însemna a denatura adevărul tocmai în defavorul muncitorilor care se duc dela noi. Ear’ adevărul este, că România în privinţa muncitorilor de câmp nu este mai mult avisată la noi, decum cum a fost în privinţa industriei. S’a făcut răsboiul vamal provocat de politica maghiară. Şi care a fost resultatul ? Că România uşor ’şi-a putut acoperi lipsele, pe care pe vremea convenţiunii ni le acoperia monarchia noastră, parte prin producţiune proprie, parte prin import din alte ţeri industriale. Dar’ noi, cu deosebire noi Ardelenii, am avut şi avem pagube enorme în urma răsboiului vamal, industria noastră, la care dl Szterényi spune că este avisată România, a primit aproape lovitura de moarte. Cam aşa ar fi şi cu cestiunea muncitorilor. Dorim şi noi din toată inima, ca braţele de care dispune patria noastră să-şi afle terenul de activitate şi câştigul vieţii aici în patrie, să-’şi întrebuinţeze munca în folosul patriei. Dar’ dacă patria nu are lipsă de ele, nu le poate ocupa sau n’are de unde le da câştigul necesar, apoi ce urmează? Urmează, că n’avem decât să ne bucurăm, că România primesce şi ocupă prisosul muncitorilor noştri şi le plătesce plată rea, după dl Szterényi, de câte 2 şi 250 franci pe fii, precând la moşiile ardelenesci de pe Tărnave sau de pe Câmpie bunăoară, muncitorii abia câştigă câte 30 — 40 cruceri pe o fii de vară. între împregiurările actuale, dacă muncitorilor ardeleni li s’ar opri calea spre România, ar fi rău, de bună-seamă rău, dar’ în prima linie pentru ei, şi numai în măsură foarte mică pentru România. Prin urmare, dacă guvernamentalii noştri sau „EMKE“, sau însuşi guvernul, voesc să facă ceva pentru muncitorii săcuiesci, apoi facă rou Dumnezeu, dar’ aibă în vedere numiai interesele acestora şi nu se maigândească la retorsiuni contra României, căci nu le dă mâna nici decât România este un „stătuleţ mic“, dar’ cu toate aceste monarchia noastră are interes să trăească în bune relaţiuni cu ea, şi cu deosebire Ungaria şi în special Transilvania absolut nici un motiv n’au să aplice mijloace de retorsiune faţă cu dînsa, dacă voim să nu ni se mai întemple şi pe alte terene ce ni s’a întâmplat în urma răsboiului vamal. FOIŢA „TRIBUNE! Memoriu asupra lui Eminescu. Am promis că vom publica un memoriu asupra lui Eminescu. Acum venim să ne împlinim promisiunea şi putem să asigurăm pe onor, cetitori, că cele ce înaintăm în privinţa lui Eminescu sunt culese din isvoarele cele mai sigure. Mult avem de a mulţumi în această privinţă fratelui lui Eminescu, dlui căpitan Mateiu Eminovici, care cu o bunăvoință îndatoritoare ni-a dat toate lămuririle, de care am putut avu nevoie. Nu voim săficem, că ceea ce scriem noi despre Eminescu este o operă completă și bună, dar’ această scriere poate servi ca material pentru acela, care s’ar apuca să vorbească mai pe larg despre Eminescu. Iată ce avem noi de sfus: Mihaiu Eminescu era fiiul căminarului George Eminovici şi al dnei Raluca (Rariţa), născută Iuraşca, a vedut lumina în satul Dumbrăveni, judeţul Botoşani, la anul 1848, luna Noemvrie 8, înfiua de Sfinţii Arhangheli, pentru care ni s’a şi dat numele de Mihaiu din botez. Tatăl seu era nepot de fiiu al unui invalid oficer de cavalerie din armata lui Carol al Xll-lea, regele Suediei, care oficer scăpase din catastrofa de la Pultava şi se stabilise în oraşul Suceava (Bucovina) prelungă familia Mustaţă. După îndemnul unui membru din familia Mustaţă, oficerul s’a căsătorit cu o Româncă din Suceava şi avu un singur fiiu, pe bunicul răposatului Mihaiu. Acesta căsătorindu-se şi el la rîndul său tot în Suceava, a avut doi fii, pe George Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut la 1812, şi un alt fiiu Ştefan, mort de holeră. Unul dintre fiii lui Mustaţă, anume loan, ajunse prin avere, şi poate şi meritele sale, la rangul de baron, şi stabilindu-se în Botoşani, zidi biserica Vovidenia din acest oraş (cea mai frumoasă şi mai bogată dintre toate) şi luă în arândă moşia Dumbrăveni de la un boer Velit anume Balş, începând baronul Ioan Mustaţă a exploata Dumbrăvenii, îşi aduse din Suceava ca scriitoraş pe G. Eminovici, care terminase şcoala acolo la un anume dascălul Ioniţă. în urmă baronul, intrând în neînţelegere cu Balş, a plecat din Dumbrăveni, care G. Eminovici a trecut în serviciul lui Balş şi ajunse cu timpul, sub Constantin Balş Dumbrăveanu, poreclit Tăbăltoc (era scurt şi gros), administratorul moşiei. La anul 1840 G. Eminovici s-a căsătorit cu cea de a patra fată a stolnicului Vasile Iuraşcu din satul Ioldesci (locul unde a fost bătălia între Ştefan-cel-mare şi Petru Aron vodă), care la anul 1841 a fost înaintat la rangul de căminar. Iată textul decretului : „Cu mila lui Dumnezeu „Noi „Mihail Grigore Sturza, voevod, domn al ţerii „Moldovei „Dumnealui sulgerului Gheorghe Eminovici. „Luând în băgare de seamă slujbele ce a săvîrşit patriei în diferite vremi, dar’ mai ales sub vremelniceasca cârmuire, noi găsim de cuviinţă a-’i face cuvenita răsplătire şi dar’, după prerogativa ce avem, dată prin acest al nostru domnesc decret îi hărăzim rangul de căminar, dându-’i dreptate a se iscăli, și a se face cunoscut cu acest rang, pentru care poruncim sfatului ca să-’l treacă prin acturile cârmuirii cu rangul de căminar. „Semnat, M. G. Sturza V. V. „L. S. „Nr. 1325, „1841, Maiu 12 fiile“. Când a fost făcut sulger G. Eminovici, nimenea din familia acestuia nu scie. Căminarul a avut cinci ficiori şi două fete. Cel mai mare a fost Şerban, care era doctor în medicină dela universitatea din Erlangen şi a murit la 1874. Al doilea a fost Nicu, care a studiat dreptul şi mai pe urmă s’a făcut agricultor. Acesta s’a sinucis la 1884. — Al treilea George, era locotenent în armata română şi a murit de oftică la 1873. După George a urmat Mihaiu şi după acesta Mateiu, care este în vârstă de 34 de ani şi actualmente căpitan de dorobanţi în Mizil. Dintre fete, cea mai mare este Aglaia şi a doua Enrieta; cea dintâiu a fost măritată după un profesor din Cernăuţi Ioan Drogli, (astăifi este văduvă), car’ a doua, Enrieta, este domnişoară şi trăesce prelcingă mătuşile sale după mamă Fevronia şi Olimpiada de la mănăstirea Agafton, judeţul Botoşani. (Aceasta din urmă este stariţa mănăstirii). După moartea lui Constantin Balş de Carboncă, G. Eminovici a intrat în discordie cu Hurmuzachi, camordinerul lui Balş, şi ieşind de la moşia Dorneştii din judeţul Dorohoiu şi mai pe urmă, cu ajutorul de 1000 galbini, daţi de maica Fevronia Juraşca, a cumpărat de veci jumătate din moşia Ipotesci, adecă vre-o 400 de fălci, în judeţul Botoşani. Din venitul acestei moşii, G. Eminovici a întreţinut copii la şcoală, urmând mai toţi şcoalele din străinătate. Mihail Eminescuşi-a început studiile în Cernăuţi în vîrstă de şese ani, unde chiar după al treilea an, la indemnul răposatului profesor Aron Pumnul,şi-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Aci merită să relevăm, pentru a pute să ne dăm seamă de caracterul lui Eminescu, că precând băiatul Mihaiu era în clasa a II-a primară, a fugit din Cernăuţi şi s’a dus pe jos pănă la Ipotesci, cale de 120 chilometri, lucru care a pus pe gânduri pe părinţii lui, în urmă dînsul fu dus din nou la Cernăuţi şi acolo a urmat apoi la şcoală neîntrerupt pănă când a terminat clasa a IlI-a gimnasială. Tatăl lui Mihaiu, după indemnul unora şi altora, convingându-se şi dînsul pe deplin, că baiatul este inteligent, după terminarea celor 3 clase gimnasiale ’l-a luat acasă şi ’l-a făcut funcţionar la comitetul permanent din Botoşani, în calitate de funcţionar, prin hărnicia şi concepturile sale, atrase atenţiunea tuturor oamenilor cu greutate din judeţul Botoşani. Dar’ un talent ca Mihaiu nu putea rămâne îngropat între actele plictisitoare şi puţin instructive ale unui judeţ, mai cu seamă pe vremurile acele. Sosind în timpul vacanţelor fratele cel mai mare Şerban, care pe atunci era student în anul al II-lea la universitatea din Erlangen, mustră pe tată-seu, că a făcut funcţionar dintr’un om cu o perspectivă foarte frumoasă. Vorbele lui nu fură spuse în pustiu, şi Mihaiu fu trimis în anul 1864 în Ardeal. Aci a studiat în Sibiiu şi în Blaj. îmi pare rău, că n’am putut afla mai amănunţit, cum, în ce clase şi cât timp a urmat gimnasiul în Ardeal. Destul, că după un timp, poate la vre-o trei ani, tatăl lui Eminescu se pomenesce, că grupul cu banii ce îi trimitea lunar se întoarce înapoi, fiindcă fiiul seu nu mai era la şcoală. Mihaiu intrase ca în pământ. După vre-o doi ani şi jumătate, Mihaiu fu găsit ca suflet în trupa răposatului Pascaly, care pe atunci se afla în Ro- REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 21 Iulie st. v. Călătoriile Monarchilor. Despre călătoria Monarchului nostru la Berlin, semioficiala „Morgenpost“ din Brünn publică un articol oficios din Viena şi fiice: „Importanţa acestei visite a fost de mai înainte ilustrată prin acel discurs mare, cu care prinţul Ludovic din Bavaria a deschis festivitatea naţională în calitate de president de onoare al serbării gimnasticilor germani din München, între sgomotoase chiote de bucurie ale patrioţilor germani întruniţi, augustul prinţ al familiei regale de Wittelsbach a dat expresiune sentimentelor de însufleţire, cu care popoarele monarchiei habsburgice şi toate ginţile germane întimpină întărirea continuă, legăturile ce tot mai mult se string ale alianţei de frăţietate, care împreună vechia şi noua casă împărătească spre binele amânduor imperii, spre binele Germaniei, pentru a cărei onoare şi siguranţă împăratul din casa Habsburg, după cum oratorul princiar a constatat a măsurat adevărului istoric, a luptat şi suferit mai mult ca orişicare împărat de alt neam. Prinţul a amintit de luptele Austriei în contra Francezilor şi a Turcilor în interesul Germaniei, de cuvintele nemuritoare, cu care împăratul nostru în falnica conscienţă a unui principe german a refuzat la anul 1859 ofertele de alianţă ale lui Napoleon al III-lea. Cearta seculară e pe vecie îmormântată, — dacă voeste Dumnezeu, — şi poporul german poate acum, negenat de spiritul de partid, să-şi deschidă inimile pentru aceste adevăruri, pe care o istorie tendenţioasă voia să le falsifice, ba chiar să le suprime cu desăvîrşire.“ Visita iminentă a împăratului nostru în Berlin va da acelor adevăruri o consacrare îndoită. După o serie din Viena, Maiestatea Sa va pleca la Berlin în 11 August seara cu tren separat preste Dresda. Acolo va sta cinci fiile. La 17 August, Monarchul soseşce din nou la Ischl şi își va sărba acolo fiina nascerii în cerc familiar. O depeșă din Berlin spune, că locul întâlnirii împăratului Germaniei cu Țarul Rusiei va fi Potsdam ori Charllottenburg. Noul representant al Austriei în Belgrad. Oficiosul „Odjek“, din incidentul numirii generalului baron Thömmel de representant austro-ungar In Belgrad, aduce un articol întitulat „Serbia şi Austro-Ungaria, prin care declară, că în privinţa rechiemării representantului de pănă acum Hengelmüller se abţine de la orice critică a activităţii acestuia, constată însă mai departe, că prin această schimbare, cabinetul din Viena a făcut ceva ce află aprobarea intregei naţiuni sârbesc. Ziarul din cestiune atribue deci mare importanţă acestei schimbări de persoane, deoarece într’aceasta ar zacă o basă pentru inaugurarea serioasă a acelei politice, căreia contele Kálnoky şi-a dat expresiune în faţa delegaţiunilor, în sfîrşit fiice „Odjek“, că crede a lucra atât conform intenţiilor guvernului, cât şi intenţiilor partidului radical, când îşi exprimă şi de astădată dorinţa, de a se menţină şi nutri raporturile amicale cu Austro-Ungaria conform programului, pe care contele Kálnoky ’l-a desvoltat înainte^ delegaţiunilor, şi îşi exprimă aperanţa, că noul representant al monarchiei învecinate va face toate, spre a aduce în acelaşi înţeles în consonanţă ,politica austroungară cu interesele naţiunii ^sârbesci. Cestiunea naţionalităţii române şi atitudinea Maghiarilor dieta dela 1861. (Din „Memoriul“ unui Ronân). Budapesta, 15 Iunie 1861. (Urmare şi fine.) După Mihályi ridica cuvântul V. Babeş în cestiunea uniunii Transilvaniei, propunând amandamentul, prin care uniunea să fie considerată ca nefăcută ori să se pună de nou în pertractare cu ascultarea Românilor. începând Babeș a vorbi, Maghiarii se ridicară din toate părțile, ca să-’i audă bine și să-’i înțeleagă argumentele. La început era liniştea cea mai mare, și cugetai că Maghiarii vor fi pătrunşi de adevérul expunerilor luptătorului român. Dar’ liniştea aceasta abia ţinu câteva minute, că încet — încet vedeai mişcări în toate părţile, mai târcfiu aufiiai murmur şi strigări de neplăcere, pănă în fine erupse tot parlamentul, încât bravul român fu silit a-’şi termina vorbirea, dară nu aşa, precum o precugetase. Foarte caracteristică apăru faţa representanţilor maghiari, când Babeş accentua, că el şi colegii sei români s’ar bucura foarte, de cumva fraţii transilvăneni,, învoindu-se cu uniunea, ar veni în parlamentul maghiar, bafise mai departe, noi ne-am bucura, dacă ar veni şi Bucovina cu Transilvania împreună în uniunea cu Ungaria, că atunci ne-am consolida şi noi, ceea ce tot Românul doresce. — De o palmă se lungi faţa fiecărui Maghiar, aurind expresiunea aceasta, şi unii strigară: aceasta nu se poate întâmpla, că Ungaria nu are drept asupra Bucovinei. Babeş le răspunse, că ar avu, deoarece Bucovina sub pretextul acela a fost cedată Austriei, că ea cândva s’a ţinut de Transilvania. Oare ce fiiceau Maghiarii dacă Românii pretindeau uniunea şi cu principatele române, căci atunci imperiul maghiar ar fi întregit până la Marea Neagră. ’Mi se pare că li-a trecut pofta fraţilor maghiari în respectul marelui imperiu maghiar, că nici Bucovina nu le trebue. Babeş le spuse apicat, că Românii nu recunosc de legală uniunea Transilvaniei şi nici nu vor recunoaste-o niciodată, dacă nu vor lua şi ei parte la resolvirea cestiunii ca naţiune politică. Apoi, continuă, nici nu prea au voe Românii din Transilvania a se încorpora la Ungaria, mai ales acum, când văd cum sunt tractaţi de urît fraţii lor de aici, şi aurind vorbirile parlamentare dinfilele trecute, al căror spirit presentă pe Români ca încetând a mai fi naţiune. Bieţii Maghiari se necăjiră şi mai tare, când le spuse fără genare, că şi dacă uniunea ar fi legală, dar de dreaptă nime în lumea aceasta nu o recunoasce. Iritarea era acum în gradul cel mai înalt, murmur şi sgomot pretutindenea şi strigări ici coleanez a reactio mave etc. Preşedintele abia putu restabili liniştea pe un moment, ca să continue oratorul cu vorbirea sa, care în fine declară, că: Maghiarii, dacă voesc uniunea, să tracteze cu Românii ca cu o naţiune politică, şi nu altfel. Vorbirea lui Babeş mai departe nu o putui înţelege, că sgomotul era foarte mare. După Babeş vorbi George Popa tot în sensul acesta, mai adăugând, că el crede, că uniunea va fi forţată şi că guvernul va împlini şi în privinţa aceasta pofta Maghiarilor, el însé nu vede nici un avantagiu, nici un folos din uniunea aceasta, căci amicul bun nu se câştigă prin forţă.