Tribuna, iulie 1889 (Anul 6, nr. 148-173)

1889-07-22 / nr. 166

Aliul VI Si­biiu. Sâmbătă 22 iulie (3 August) 1889 Nr. 166 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fi Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună ma Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr­­i / fl. 1 an 14 fl. Pentru Romania și străinătate: 1/4 an 10 franci, l/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ! Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 21 Iulie st. v. (1) Un domn cu numele Szte­rényi Iozsef se plânge într’un arti­col publicat în „Kolozsvár“ dela 30 Iulie, că mulţime mare de Secui şi Se­­cuience trec în fiecare an în România şi că mare parte din aceştia nu se mai reîntorc acasă, ci rămân pe veci per­­duţi pentru naţiunea maghiară. Până aici va fi având dreptate ono­rabilul domn. Dar’ mai departe se apucă și face propuneri, în ce fel s’ar pută pune ca­păt emigrării Săcuilor în România. Re­comandă între altele, că statul sau „EMKE“ să institue un birou în săcuime sau în apropierea ei, în care proprie­tarii maghiari din șesurile Ungariei să se insinue, când au lipsă de muncitori la moşiile lor, ear’ biroul să le câş­tige şi trimită muncitorii din şirurile acelora, care astăzi trec în România ca să-’şi câştige pânea de toate­­filele. Şi pănă aici dreptate va fi având scriitorul, ear’ noi n’avem nimica de obiecţionat, însă măsurile proiectate de d-sa, onorabilul compatriot nu le crede bune numai în interesul Săcuilor respectivi sau al naţiunii maghiare şi al statului, ci şi pentru alte scopuri, care nu prea stau în legătură cu cestiunea, de care ai crede că se ocupă. Cităm următoarele pasaje din ar­ticolul dlui Szterényi: „Poporul român nu este des­toinic de munca câmpului. Nici nu merge la lucru. Vedem că în România muncitorii câmpului sunt nu­mai Ciangăii şi Săcuii imi­graţi“. „Pentru România aşadară munci­torii săcui şi ciangăi constituesc aşa ,fi­­când o cesti­u­ne de vieaţă. Şi cu toate aceste îi plătesce rău“. „Drept­ aceea, România în toate privinţele este avisată la noi, în privinţa industriei ca şi în pri­vinţa muncitorilor“. „In această privinţă (a muncitori­lor) patria noastră ar pută da Româ­niei o lovitură, pe care abia ar pu­te-o suporta multă vreme“. „Căci“,—fiice mai cătră sfîrşit, — „în adevăr ar fi ridicol, dacă noi ca mare putere am între lăsa retor­siunile care le putem aplica faţă cu un stătuleţ mic, care vatămă in­teresele noastre, mai ales în caşul de faţă, când o pretind interesele noa­stre proprii naţionale şi economice“. Ei bine, la aceste idei „patriotice“ suntem siliţi şi noi a face câteva ob­servări. Cunoscut este, că nu numai Să­cuii şi Ciangăii dau un anumit contin­gent de muncitori de câmp la moşiile din regatul vecin, ci şi poporaţiunea sărăcită românească din centrul Tran­silvaniei, din părţile murăşene, din Za­­rand şi de pe alte locuri. Şi în interesul tuturor ţeranilor ar­deleni, fără deosebire de naţionalitate, care îşi câştigă în România prin munca câmpului pânea ce acasă le lipsesce, constatăm, că cea mai mare absurdi­tate ar fi a crede, că cele — să fii ceru — câteva mii de muncitori, săcui sau c­angăi, sau preste tot ardeleni, săvîr­­şesc întreagă exploatare bogatelor moşii din România şi că aceste fără de ei ar fi perdute. România este un stat eminamente agricol. Aproape 4 din 5 părţi ale popo­­raţiunii ei, va să fiică. 4 milioane de oameni sunt­ exclusiv numai muncitori de pământ. Adevărat, că poporaţiunea ei, rară fiind în proporţiune cu terenul cultivabil, România poate ocupa şi bra­ţele care ni­ le dăm noi, dar c­a fiice, că fără de muncitorii noştri agricultura Ro­mâniei ar fi perdută, ar însemna a de­natura adevărul tocmai în defavorul muncitorilor care se duc dela noi. Ear’ adevărul este, că România în privinţa muncitorilor de câmp nu este mai mult avisată la noi, decum cum a fost în privinţa industriei. S’a făcut răsboiul vamal provocat de politica maghiară. Şi care a fost re­­sultatul ? Că România uşor ’şi-a putut acoperi lipsele, pe care pe vremea con­­venţiunii ni­ le acoperia monarchia noas­tră, parte prin producţiune proprie, parte prin import din alte ţeri industriale. Dar’ noi, cu deosebire noi Ardelenii, am avut şi avem pagube enorme în urma răsboiului vamal, industria noastră, la care dl Szterényi spune că este avi­sată România, a primit aproape lovitura de moarte. Cam aşa ar fi şi cu cestiunea mun­citorilor. Dorim şi noi din toată inima, ca braţele de care dispune patria noastră să-­şi afle terenul de activitate şi câşti­gul vieţii aici în patrie, să-’şi întrebu­inţeze munca în folosul patriei. Dar’ dacă patria nu are lipsă de ele, nu le poate ocupa sau n’are de unde le da câştigul necesar, apoi ce urmează? Urmează, că n’avem decât să ne bucurăm, că România primesce şi ocupă prisosul muncitorilor noştri şi le plă­tesce plată rea, după dl Szterényi, de câte 2 şi 2­50 franci pe fii, precând la moşiile ardelenesci de pe Tărnave sau de pe Câmpie bună­oară, muncitorii abia câştigă câte 30 — 40 cruceri pe o fii de vară. între împregiurările actuale, dacă muncitorilor ardeleni li­ s’ar opri calea spre România, ar fi rău, de bună-seamă rău, dar’ în prima linie pentru ei, şi numai în măsură foarte mică pentru România. Prin urmare, dacă guvernamentalii noştri sau „EMKE“, sau însuşi guvernul, voesc să facă ceva pentru muncitorii săcuiesci, apoi facă rou Dumnezeu, dar’ aibă în vedere num­iai interesele aces­tora şi nu se mai­­gândească la retor­siuni contra României, căci nu le dă mâna nici­ decât România este un „stătuleţ mic“, dar’ cu toate aceste monarchia noastră are interes să trăească în bune relaţiuni cu ea, şi cu deosebire Ungaria şi în special Transilvania absolut nici un motiv n’au să aplice mijloace de retor­siune faţă cu dînsa, dacă voim să nu ni­ se mai întemple şi pe alte terene ce ni­ s’a întâmplat în urma răsboiului vamal. FOIŢA „TRIBUNE! Memoriu asupra lui Eminescu. Am promis că vom publica un memo­riu asupra lui Eminescu. Acum venim să ne împlinim promisiunea şi putem să asigurăm pe onor, cetitori, că cele­ ce înaintăm în pri­vinţa lui Eminescu sunt culese din isvoarele cele mai sigure. Mult avem de a mulţumi în această privinţă fratelui lui Eminescu, dlui căpitan Mateiu Eminovici, care cu o bună­voință îndatoritoare ni-a dat toate lămuririle, de care am putut avu nevoie. Nu voim să­­ficem, că ceea­ ce scriem noi despre Eminescu este o operă completă și bună, dar’ această scriere poate servi ca material pentru acela, care s’ar apuca să vorbească mai pe larg des­pre Eminescu. Iată ce avem noi de sfu­s: Mihaiu Eminescu era fiiul căminarului George Eminovici şi al dnei Raluca (Rariţa), născută Iuraşca, a vedut lumina în satul Dum­brăveni, judeţul Botoşani, la anul 1848, luna Noemvrie 8, în­­fiua de Sfinţii­ Arhangheli, pentru care ni­ s’a şi dat numele de Mihaiu din botez. Tatăl seu era nepot de fiiu al unui invalid oficer de cavalerie din armata lui Ca­rol al Xll-lea, regele Suediei, care oficer scă­pase din catastrofa de la Pultava şi se stabi­lise în oraşul Suceava (Bucovina) prelungă familia Mustaţă. După îndemnul unui membru din familia Mustaţă, oficerul s’a căsătorit cu o Româncă din Suceava şi avu un singur fiiu, pe bunicul răposatului Mihaiu. Acesta căsătorindu-se şi el la rîndul său tot în Su­ceava, a avut doi fii, pe George Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut la 1812, şi un alt fiiu Ştefan, mort de holeră. Unul dintre fiii lui Mustaţă, anume loan, ajunse prin avere, şi poate şi meritele sale, la rangul de baron, şi stabilindu-se în Boto­şani, zidi biserica Vovidenia din acest oraş (cea mai frumoasă şi mai bogată dintre toate) şi luă în arândă moşia Dumbrăveni de la un boer Velit anume Balş, începând baronul Ioan Mustaţă a ex­ploata Dumbrăvenii, îşi aduse din Suceava ca scriitoraş pe G. Eminovici, care terminase şcoala acolo la un anume dascălul Ioniţă. în urmă baronul, intrând în neînţelegere cu Balş, a plecat din Dumbrăveni, care G. Eminovici a trecut în serviciul lui Balş şi ajunse cu timpul, sub Constantin Balş Dumbrăveanu, po­reclit Tăbăltoc (era scurt şi gros), administra­torul moşiei. La anul 1840 G. Eminovici s-a căsăto­rit cu cea de a patra fată a stolnicului Va­sile Iuraşcu din satul Ioldesci (locul unde a fost bătălia între Ştefan-cel-mare şi Petru Aron vodă), care la anul 1841 a fost înain­tat la rangul de căminar. Iată textul decre­tului : „Cu mila lui Dumnezeu „Noi „Mihail Grigore Sturza, voevod, domn al ţerii „Moldovei „Dumnealui sulgerului Gheorghe Emi­novici. „Luând în băgare de seamă slujbele ce a săvîrşit patriei în diferite vremi, dar’ mai ales sub vremelniceasca cârmuire, noi găsim de cuviinţă a-’i face cuvenita răsplătire şi dar’, după prerogativa ce avem, dată prin acest al nostru domnesc decret îi hărăzim rangul de căminar, dându-’i dreptate a se iscăli, și a se face cunoscut cu acest rang, pentru care po­runcim sfatului ca să-’l treacă prin acturile cârmuirii cu rangul de căminar. „Semnat, M. G. Sturza V. V. „L. S. „Nr. 1325, „1841, Maiu 12 fiile“. Când a fost făcut sulger G. Eminovici, nimenea din familia acestuia nu scie. Căminarul a avut cinci ficiori şi două fete. Cel mai mare a fost Şerban, care era doctor în medicină dela universitatea din Erlangen şi a murit la 1874. Al doilea a fost Nicu, care a studiat dreptul şi mai pe urmă s’a făcut agricultor. Acesta s’a sinucis la 1884. — Al treilea George, era locotenent în armata română şi a murit de oftică la 1873. După George a urmat Mihaiu şi după acesta Mateiu, care este în vârstă de 34 de ani şi actualmente căpitan de dorobanţi în Mizil. Dintre fete, cea mai mare este Aglaia şi a doua Enrieta; cea dintâiu a fost măritată după un profesor din Cernăuţi Ioan Drogli, (astăifi este văduvă), car’ a doua, Enrieta, este domnişoară şi trăesce prelcingă mătuşile sale după mamă Fevronia şi Olim­piada de la mănăstirea Agafton, judeţul Bo­toşani. (Aceasta din urmă este stariţa mă­năstirii). După moartea lui Constantin Balş de Carboncă, G. Eminovici a intrat în discordie cu Hurmuzachi, camordinerul lui Balş, şi ieşind de la moşia Dorneştii din judeţul Doro­­hoiu şi mai pe urmă, cu ajutorul de 1000 galbini, daţi de maica Fevronia Juraşca, a cumpărat de veci jumătate din moşia Ipo­­tesci, adecă vre-o 400 de fălci, în judeţul Botoşani. Din venitul acestei moşii, G. Eminovici a întreţinut copii la şcoală, urmând mai toţi şcoalele din străinătate. Mihail Eminescu­­şi-a început studiile în Cernăuţi în vîrstă de şese ani, unde chiar după al treilea an, la indemnul răpo­satului profesor Aron Pumnul,­­şi-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Aci merită să relevăm, pentru a pute să ne dăm seamă de caracterul lui Eminescu, că precând băiatul Mihaiu era în clasa a II-a primară, a fugit din Cernăuţi şi s’a dus pe jos pănă la Ipotesci, cale de 120 chilometri, lucru care a pus pe gânduri pe părinţii lui, în urmă dînsul fu dus din nou la Cernăuţi şi acolo a urmat apoi la şcoală neîntrerupt pănă când a terminat clasa a IlI-a gimnasială. Tatăl lui Mihaiu, după indemnul unora şi altora, convingându-se şi dînsul pe deplin, că baiatul este inteligent, după terminarea celor 3 clase gimnasiale ’l-a luat acasă şi ’l-a făcut funcţionar la comitetul permanent din Botoşani, în calitate de funcţionar, prin hărnicia şi concepturile sale, atrase atenţiunea tuturor oamenilor cu greutate din judeţul Botoşani. Dar’ un talent ca Mihaiu nu putea rămâne îngropat între actele plictisitoare şi puţin in­structive ale unui judeţ, mai cu seamă pe vre­murile acele. Sosind în timpul vacanţelor fratele cel mai mare Şerban, care pe atunci era student în anul al II-lea la universitatea din Erlangen, mustră pe tată-seu, că a făcut funcţionar dintr’un om cu o perspectivă foarte frumoasă. Vorbele lui nu fură spuse în pustiu, şi Mihaiu fu trimis în anul 1864 în Ardeal. Aci a studiat în Si­biiu şi în Blaj. îmi pare rău, că n’am putut afla mai amănunţit, cum, în ce clase şi cât timp a urmat gimnasiul în Ardeal. Destul, că după un timp, poate la vre-o trei ani, tatăl lui Eminescu se pomenesce, că grupul cu banii ce îi trimitea lunar se întoarce îna­poi, fiindcă fiiul seu nu mai era la şcoală. Mihaiu intrase ca în pământ. După vre-o doi ani şi jumătate, Mihaiu fu găsit ca suflet în trupa răposatu­lui Pascaly, care pe atunci se afla în Ro- REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 21 Iulie st. v. Călătoriile Monarchilor. Despre călătoria Monarch­ului nostru la Berlin, semioficiala „Mor­genpost“ din Brünn publică un articol oficios din Viena şi fiice: „Importanţa acestei visite a fost de mai înainte ilus­trată prin acel discurs mare, cu care prinţul Ludovic din Bavaria a deschis festivitatea naţională în calitate de president de onoare al serbării gim­nasticilor germani din München, între sgomotoase chiote de bucurie ale pa­trioţilor germani întruniţi, augustul prinţ al familiei regale de Wittelsbach a dat expresiune sentimentelor de însufleţire, cu care popoarele monarchiei habs­­burgice şi toate ginţile germane întim­­pină întărirea continuă, legăturile ce tot mai mult se string ale alianţei de fră­ţietate, care împreună vechia şi noua casă împărătească spre binele amânduor imperii, spre binele Germaniei, pentru a cărei onoare şi siguranţă împăratul din casa Habsburg, după­ cum oratorul prin­ciar a constatat a măsurat adevărului is­toric, a luptat şi suferit mai mult ca ori­şi­care împărat de alt neam. Prinţul a amintit de luptele Austriei în contra Francezilor şi a Turcilor în interesul Germaniei, de cuvintele nemuritoare, cu care împăratul nostru în falnica con­­scienţă a unui principe german a refuzat la anul 1859 ofertele de alianţă ale lui Napoleon al III-lea. Cearta se­culară e pe vecie îmormântată, — dacă voeste Dumnezeu, — şi poporul ger­man poate acum, negenat de spiritul de partid, să-­şi deschidă inimile pentru aceste adevăruri, pe care o istorie ten­denţioasă voia să le falsifice, ba chiar să le suprime cu desăvîrşire.“ Visita imi­nentă a împăratului nostru în Berlin va da acelor adevăruri o consacrare în­doită. După o serie din Viena, Maies­tatea Sa va pleca la Berlin în 11 Au­gust seara cu tren separat preste Dresda. Acolo va sta cinci fiile. La 17 August, Monarch­ul soseşce din nou la Ischl şi își va sărba acolo fiina nascerii în cerc familiar. O depeșă din Berlin spune, că locul întâl­nirii împăratului Ger­maniei cu Țarul Rusiei va fi Potsdam ori Charllottenburg. Noul representant al Austriei în Belgrad. Oficiosul „Odjek“, din incidentul numirii generalului baron Thömmel de representant austro-ungar In Belgrad, aduce un articol întitulat „Serbia şi Austro-Ungaria, prin care declară, că în privinţa rechiemării representantului de pănă acum He­n­gel­mül­ler se abţine de la ori­ce critică a activităţii acestuia, constată însă mai departe, că prin această schimbare, cabinetul din Viena a făcut ceva ce află aprobarea in­tr­egei naţiuni sârbesc­­. Ziarul din cestiune atribue deci mare impor­tanţă acestei schimbări de persoane, deoare­ce într’aceasta ar zacă o basă pentru inaugurarea serioasă a acelei po­litice, căreia contele Kálnoky şi-a dat expresiune în faţa delegaţiunilor, în sfîrşit fiice „Odjek“, că crede a lucra atât conform intenţiilor guvernului, cât şi intenţiilor partidului radical, când îşi exprimă şi de astădată dorinţa, de a se menţină şi nutri raportu­rile amicale cu Austro-Ungaria conform programului, pe care contele Kálnoky ’l-a desvoltat înainte^ delega­­ţiunilor, şi îşi exprimă aperanţa, că noul representant al monarchiei învecinate va face toate, spre a aduce în acelaşi înţeles în consonanţă ,politi­ca austro­­ungară cu interesele naţiunii ^sârbesci. Cestiunea naţionalităţii române şi atitudinea Maghiarilor­­ dieta dela 1861. (Din „Memoriul“ unu­i Ron­ân). Budapesta, 15 Iunie 1861. (Urmare şi fine.) După Mihályi ridica cuvântul V. Babeş în cestiunea uniunii Transilvaniei, propunând amandamentul, prin care uniunea să fie con­siderată ca nefăcută ori să se pună de nou în pertractare cu ascultarea Românilor. începând Babeș a vorbi, Maghiarii se ridicară din toate părțile, ca să-’i audă bine și să-’i înțeleagă argumentele. La început era liniştea cea mai mare, și cugetai că Maghiarii vor fi pătrunşi de adevérul expunerilor lup­tătorului român. Dar’ liniştea aceasta abia ţinu câteva minute, că încet — încet vedeai mişcări în toate părţile, mai târcfiu aufiiai murmur şi strigări de neplăcere, pănă în fine erupse tot parlamentul, încât bravul român fu silit a-’şi termina vorbirea, dară nu aşa, precum o precugetase. Foarte caracteristică apăru faţa repre­­sentanţilor maghiari, când Babeş accentua, că el şi colegii sei români s’ar bucura foarte, de cumva fraţii transilvăneni,, învoindu-se cu uniunea, ar veni în parlamentul maghiar, ba­­fise mai departe, noi ne-am bucura, dacă ar veni şi Bucovina cu Transilvania împreună în uniunea cu Ungaria, că atunci ne-am con­solida şi noi, ceea­ ce tot Românul doresce. — De o palmă se lungi faţa fiecărui Maghiar, aurind expresiunea aceasta, şi unii strigară: aceasta nu se poate întâmpla, că Ungaria nu are drept asupra Bucovinei. Babeş le răs­punse, că ar avu, deoare­ce Bucovina sub pretextul acela a fost cedată Austriei, că ea cândva s’a ţinut de Transilvania. Oare ce fiiceau Maghiarii dacă Românii pretindeau uniunea şi cu principatele române, căci atunci imperiul maghiar ar fi întregit până la Ma­­rea­ Neagră. ’Mi­ se pare că li-a trecut pofta fraţilor maghiari în respectul marelui imperiu maghiar, că nici Bucovina nu le trebue. Babeş le spuse apicat, că Românii nu recunosc de legală uniunea Transilvaniei şi nici nu vor recunoaste-o nici­odată, dacă nu vor lua şi ei parte la resolvirea cestiunii ca naţiune politică. Apoi, continuă, nici nu prea au voe Românii din Transilvania a se încor­pora la Ungaria, mai ales acum, când văd cum sunt tractaţi de urît fraţii lor de aici, şi aurind vorbirile parlamentare din­­filele tre­cute, al căror spirit presentă pe Români ca încetând a mai fi naţiune. Bieţii Maghiari se necăjiră şi mai tare, când le spuse fără genare, că şi dacă uniunea ar fi legală, dar­ de dreaptă nime în lumea aceasta nu o re­­cunoasce. Iritarea era acum în gradul cel mai înalt, murmur şi sgomot pretutindenea şi stri­gări ici colean­ez a reactio mave etc. Preşe­dintele abia putu restabili liniştea pe un mo­ment, ca să continue oratorul cu vorbirea sa, care în fine declară, că: Maghiarii, dacă voesc uniunea, să tracteze cu Româ­nii ca cu o naţiune politică, şi nu altfel. Vorbirea lui Babeş mai departe nu o putui înţelege, că sgomotul era foarte mare. După Babeş vorbi George Popa tot în sensul acesta, mai adăugând, că el crede, că uniunea va fi forţată şi că guvernul va împlini şi în privinţa aceasta pofta Ma­ghiarilor, el însé nu vede nici un avantagiu, nici un folos din uniunea aceasta, căci amicul bun nu se câştigă prin forţă.

Next