Tribuna, august 1889 (Anul 6, nr. 174-199)

1889-08-05 / nr. 178

r" Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 ti Pentru ducerea la casa cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarch! 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Va an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 5 / 1­7 August 1889 Apare în fiecare zi de lucru ,».vtfjffy.~»vr­ff ITO^.TNIfftif1 Nr. 178 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 35? Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusâ. — Manuscripte nu se înapoiază. Un m­iner costă 5 em­eeri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 4 August st. v. (I) O minunată eflorescenţii a pa­triotismului maghiar din cadrele noastre este dogma şoviniştilor şi mamelucilor, că Ardealul nu mai există. Mi-au şters numele din geografia oficială şi în locul lui se folosesc de nisce giurscrieri copilăresci, ca „părţile ardelene“, „partea de preste Király­hágó“, „patria maghiară de Ost“ şi alte bazaconii de aceste. Dar, când ajung la desbatere ce­­stiuni de interes mai vital, apoi tot aceia, care au decretat, că ţeara îm­prejmuită de culmile Carpaţilor şi marcată de natură ca se fie o ţeară deosebită de celelalte ţeri, tot aceia, care au fost destul de naivi de a crede, că ştergând un nume, au şters un com­plex de particularităţi etnice şi econo­mice, siliţi sânt să recunoască adevărul, că Ardealul tot mai există şi anume există între cele mai triste împregiurări. Drept ilustrare Înregistrăm aici un ţipet de amărîciune al oficiosului „Ko­lozsvár“, care între alte misiuni înalte se simte chiemat a apăra şi interesele speciale ardelenesci. într’un articol­ comentat la partea despre Ardeal a toastului dlui T­i­b­o­d de la Odorheiu, oficiosul clujan se rosteşce astfel: „Ardealul—în urma uniunii — a fost smuls din calea desvoltării sale is­torice şi s’a contopit cu vieaţa ţerii-mame. Dar’ această binecuvântare nepreţuită, de care ne împărtăşim prin faptul uniunii, n’am­ ser­ut să o­ferim, ca neajunsul întrerum­­perii desvoltării istorice să nu-’i fie spre pagubă. Pe toate tere­­nele întâlnim anomalii, inechităţi, forţări, care în mod natural ap-»--V.a numai Ardealul, ca partea cea mai mică. Despre diferenţele legislative, admi­nistrative etc. nu mai vorbim. Pe aceste­a succes în parte a le aplana, car’ întrucât nu sunt încă complanate, nu causează scăderi mari (?). Dar, din punctul de vedere indus­trial şi mai ales agricol este cu atât mai simţit până în zi­ua de astăiji, cât de necesar ar fi fost a stipula la timpul seu unele dispo­­siţiuni de transiţie şi astfel a face posibil, ca industria şi agricultura părţii ardelene, — cu respectarea desvoltării de până atunci, — să treacă pe încetul în raporturile de desvoltare de altă natură ale ţerii-mame. „Inimile noastre, aspiraţiunile noastre po­litice au fost pururea una cu ale fraţilor de preste Királyhágó. Am mers la noi acasă, când s’a proclamat uniunea. Dar’ pămân­turile noastre, relaţiunile acestora, preţul lor şi modul de a le valora au rămas străine unele de altele. „Agricultura noastră (şi industria) s’au desvoltat şi valorat în mod ardelenesc, după trebuinţele şi necesităţile Ardealului. Inima noastră, conscienţa noastră de Maghiari şi ponderositatea noastră politică s’au întărit prin uniune. Dar’ pământul şi mate­rialele muncii industriale nu sunt în stare să simţească acest fapt şi să n i­ se asimileze. Cu un cuvânt, noi n­e - a­m dus preste Királyhágó, dar’ averile noastre materiale au rămas străine între împregi­urările cele nou­e“. Cu alte cuvinte, ce a câştigat Ar­dealul prin uniunea, care prin domnia de forţă maghiară a devenit fusiune cu Ungaria? S’a făcut destul ambiţiei de su­­prematizare şi de întărire a neînsemna­tei minorităţi maghiare a poporaţiunii lui, dar­ cu sacrificarea totală a tuturor intereselor lui particulare economice, in­dustriale etc. Pentru o bucurie inechitabilă şi de fatale consecvenţe a inimilor ma­ghiare, pentru a face posibilă apăsarea şi desconsiderarea majorităţii covîrşi­­toare a Românilor şi Saşilor în vieaţa publică, spre scopul, ca în mod forţat să ajungă şi în Ardeal la omnipotenţă elementul maghiar, pentru a pută inau­gura o eră de nedreptăţi contrare spi­ritului timpului, s’a inaugurat în această ţeară şi era pauperismului şi a deca­denţei . Mare preţ s’a dat pentru un câştig atât de meschin! Şi oare în adevăr câştig este şi acesta ? abstrăgând dela interesele de natură economică, despre care şi ofi­cioşii recunosc că străine au rămas de ale Ungariei, oare celelalte interese ardelenesci s’au contopit, s’au fusionat în adevăr cu cele unguresci? Oficiosul ne apune, că politicesce Ardealul a câştigat prin uniune, căci inimile noastre şi aspiraţiunile noastre politice totdeauna au fost una cu ale fraţilor de preste Királyhágó“. Inimile cui? Ale cetăţenilor din Ardeal? Nu. Ale câtorva sute de mii de Maghiari, Armeni şi Ovrei, cărora le place a redă interesele ţerii identificate cu interesele lor speciale. Ale unei minorităţi de oa­meni în parte incapabili de concurenţa liberă a tuturor locuitorilor, în parte scă­pătaţi, cărora le vine la socoteală să vadă statul îngrijindu-se numai de ei şi budgetul comun stând numai la dispo­­siţia lor, însă inimile adevăraţilor Ardeleni, ale majorităţii de preste un milion şi ju­mătate de oameni, care t­răesc din munca lor grea, dar’ onestă, nu s’au dus preste Királyhágó. Aceştia au rămas Ardeleni cu trup şi cu suflet şi după­ ce s’a decretat uniu­nea fără consimțementul lor, ba fără a Dar’ m’ai întrebat vr’odată ? Me ’nviegea să te sărut Eu pe tine! Pe’ntrecut Cătam chip cu viclenie Să te fac să ’ntrebi, și mie ’Mi-a fost luni întregi mam­e Că tu nu te-ai priceput. Nu te ai priceput — a­ici, că de m’ai fi cerut Mamei tale noră ’n casa, N’aş fi vrut să merg? O, lasă! Că, de-o fată cui îi pasă, Nu se ia după părut! De ’ntrebai, ai fi vedut! Dar’ aşa­­! Vieaţa ’ntreaga N’are ce să ’mi­ s’aleagă Din cât sciu, ori nu-’ţi sânt dragă, Ori îţi sânt, dar’ tu eşti mut! fi chiar întrebaţi. Aceştia sânt aici şi accentuează hotărîţi şi neclintiţi din cale, că Ardealul are interesele sale speciale şi politice, nu numai pe cele economice pe care trebue să le recunoască şi lumea oficioasă. Oare câtă vreme există un factor atât de covîrşitor, cum sânt Românii ardeleni, care accentuează interesele spe­ciale p­olitice«fh’deienesei, nimic nu ajută, că reptiliile hrănite din fondul de dis­­posiţiuni trîmbiţă în lume, că Ardealul s’a contopit politicesce cu Ungaria. S’a contopit în mod forţat şi ne­drept, s’a contopit fără comsinţământul majorităţii locuitorilor săi. Prin urmare această contopire nu poate fi durabilă, mai ales că şi din punctul de vedere economic este nenaturală, după­ cum trebue să recunoască şi cei mai em­a­­geaţi campioni ai uniunii. Prin urmare cestiunea uniunii Ar­dealului cu Ungaria oamenii cuminte nu o pot încă privi ea definitiv resol­­vată, ci mai curând sau mai târdiu car’ va trebui pusă la ordinea dilei. Ear’ atunci, cu ajutorul D-creului dreptăţii, vor fi luate în considerare toate interesele lui vitale — şi cele politice, şi cele etnice, şi cele etnografice. Atunci cu ajutorul D-­jeului celor asupriţi va apără şi în geografiile oficiale numele Ardealului, care nu va peri câtă vreme mai trăesc Carpaţii şi poporul româ­nesc. Aceasta este credinţa şi aceasta este speranţa noastră. FOIŢA „TRIBUNEI Nu te-ai priceput! De George Coşbuc. Nu te-ai priceput — Numai tu nu ’mi ai plăcut, Că eu tot fugiam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! ’Ți-ai­ fost dragă, eu sciu bine, Dar’ să-’mi spui tu te-ai temut. Și eu toate le-am făcut, Ca să vei fi că sânt zăludă, Simțiam ciuda cum m’asudă Și-’mi venia să plâng de ciudă, Că tu nu te-ai priceput. Nu te-ai priceput — Eu prea doamnă m’am ţinut, N’ascultam vorbele tale? Dar’ ce om ’ţi-a spus? în cale ’Ţi-am umblat şi ’n deal şi ’n vale, Ori­ şi-unde te-am scitit, Pile ’ntregi ’mi­ le-am perdut, Doar’ me fac prieten cu tine; Tu m’ai tot ferit, Sorine, Şi plângea durerea ’n mine, Că tu nu te-ai priceput. Nu te-ai priceput — Am fost rea și n’aș fi vrut Să te las, ca altă fată, Să mă strîngi tu sărutată? Oglinda făcetoare de minuni a Rabinului. — Istorioară ovreiască. — De Sach­er-Masoch. Talmudul duce că: „Muierea rea e ca și vremea proastă, deosebirea e numai, că vre­mea proastă te ţine în casă, ear’ muierea gu­reşe te scoate afară.“ Despre adevărul acestor cuvinte s’a con­vins Hirsch Bickeles pe deplin într’o viscoloasă di din Decemvrie. Vîrtegiurile de nea îl alun­Vorbirea de operare a acusatului, domnul­­. . V. RovcioV" La cele­ ce onorabilul domn apărător avu bunătate a desvolta întru combaterea acusei ridicate contra mea, am să mai adaug încă numai unele puţine. Mărturisesc, că această acasă este foarte gravă, căci în cele din urmă ea invoalvă în sine cea mai grea învinovăţire ce se poate face unui cetăţean liber într’un stat constitu­ţional, învinuirea de a fi lucrat contra ţerii proprie. Insă această învinuire, mă grăbesc a adauge numai decât, precât este de lipsită dela înce­put până la sfârşit de ori­ce temeiu real şi legiuit, pe atât este deci şi de vătămătoare şi apăsătoare pentru mine. La astfel de acasă nu pot, nu­’mi este iertat să tac. Dacă conscienţa­’mi, asupra căreia pu­terea omenească nu poate substitui înrîurinţa divină, m’ar fi admoniat cândva în nepreten­ţioasa mea activitate publică de 20 de ani încoace; dacă m­’ar nelinişti cât de cât cu acest prilegiu, nu aș ave cutezanța să-’mi gară în casă, — deși avea de cuget să în­cheie o afacere cu proprietarul Laputzky, — nevasta lui Iusé a început să-’și ascuțe gura de el și ’l-a cihuit pană a trebuit să peară dinaintea ei. Ce ’i folosia lui Hirsch Bickeles, că el era un om cu zărează în Khille, că mulţi îl pis­­muiau pentru nevasta lui tineră şi frumuşică, când Sifra era atât de gureşe faţă cu el, că el s’ar fi făcut bun bucuros nevedut între cei patru păreţi, dacă era cu putinţă. Sifra nu era în toane rele numai la anumite ocasiuni, ci ea totdeauna era gata de ceartă. Precând dimineaţa îşi ascundea picioruşele în pantofii traşi cu fir de aur, ea era deja ca turbată şi făcea­ tărâboiu, chiar şi dacă Hirsch Bickeles hor­căia încă cu vrăşmăşie, cu ai nici că poate hor­­căi, decât numai un om drept. Până acum Hirsch Bickeles a tot răbdat, de astădată nu ştia ce se facă, ce se dreagă, doar’ se mai opresce. Să­’i contradică, demult se desvățase, — ea se înferbentă, vedendu-’l că tace ca pescele, se aprindea înse foc și pară, dacă îi da dreptate, dacă el lăsa să fie toate așa cum ea dicea- Ce să te faci în așa stare? Nimic! Și așa Hirs Bickeles îşi arată călcâiele şi merge deadreptul la înţeleptul rabin Mai­­hes şi-­i povestesce suferinţele. Rabinul Maihes, precât era de mic la stat, pe atât era de bun la suflet şi mare la cap. El sta tologit pe un divan, întocmai ca un cotoiu somnoros, ascultă şi rîse de nevoea bietului om. 11 din u­­tim Procesul de presă al „Luminătorului“, ridic privirea la lume, nu aş ave tăria să gr­esc aşa precum vedeţi şi auziţi că o fac. Considerând mancitatea şi golătatea mo­tivării acasei contra mea, mai că nu aş găsi nici o trebuinţă de a mă mai apăra. Insă din respect cătră legile existente şi­­din stimă că­­tră D-Voastre, judecătorii mei, care ce e drept, pănă în momentul acesta nici nu ne am ve­dut şi cu atât mai puţin ne-am cunoscut unul pe altul prin vre-o manifestaţiune a existen­ţei noastre în această lume mare, deşi sân­­tem vecini cât de apropiaţi, sânt dator să Ve dau în puține cuvinte trebuincioasele deslușiri referitoare la substratul acestui proces de presă, pentru­ ca cu atât mai sigur și mai clar să Ve fie cu putință a Ve declara în această cauză. Mai departe, se pricepe, este treaba conscienții D-Voastre ca cetățeni, cărora, trebue să cred, asemenea le zace la inimă soartea acestei ţeri, locuită şi susţinută de mai multe popoare lucrătoare de sute de ani şi pururea credincioase. La ascultarea mea prealabilă din 2 Aprilie anul cur. la onoratul tribunal regesc din Timişoara am depus şi subscris în pro­cesul verbal, spontaneu, neinfluenţat şi din convingere: că eu nu sunt autorul intelectual al ar­­ticolilor încriminaţi; că traducerea în limba maghiară din limba originală română a acelor articoli în­criminaţi, care formează basa acasei procu­rorului de stat contra mea, nu este autentică, nu este exactă, nici corectă, nici în privinţa gramaticală, nici în privinţa spiritului şi a tendenţei articolilor originali românesci, ceea­­ce uşor a putut contribui la ducerea în eroare a domnului procuror, care dealtcum însuşi trebue să fie perfect în ale limbii române, dacă are să intenteze procese productelor lim­bii românesci; şi că n’am avut intenţiune a agita sau a apus la oră contra poporului sau a naţionali­tăţii maghiare, ci tocmai din contră. Toate aceste declarări ale mele le-am şi dovedit, întrucât ’mi­ s’a admis la o aşa scurtă şi grabnică ascultare protocolară, alăturând procesului verbal acte şi date concrete, care cred că şi acum se vor găsi acolo. Articolii încriminaţi au apărut separat din diferite incidente; cu toate aceste, dl pro­curor de stat s’a vedut silit a nu le separa, ci a le contopi şi mesteca în actul de acasă, părându-­i că astfel va fi în stare a făuri o acasă mai impunătoare, mai motivată, ceea­ ce nu se dovedesce prea limpede numai neputin­cioşii şi netemeinicia acusei, căci dacă părţile singuratice sunt neputincioase şi netemeinice, nici colecţiunea lor, nici folostoirea lor nu poate fi altcum. Articolul „Nascerea Domnului“ s’a scris din incidentul Crăciunului gr.-or., car’ de basă şi cinosură ’i-a servit articolul apărut din ace­laşi incident, adecă la Crăciunul rom.-cat. în Nr. 355 al foii „Budapester Tagblatt“, din peana dlui conte Albert Apponyi. Articolului „De nu­’m­i ajuţi, d-ta soare al Talmu­dului, apoi sânt un om perdut“, — d'se Hirsch Bickeles, „dar’ me vei mântui, căci ’ţi­ se su­pun atât spiritele rele, cât şi cele bune, pri­vire şi cuvent ’ţi-a dat Dumnedeu, ca să ni­­micesci ce e otrăvitor, să ardi ce e supă­­rător“. „Vedi colea oglinda?“ — răspunse ra­binul Maihes. „Ved“. „Ia-o şi fă cu ea așa cum te învâț“. Hirsch Bickeles descăța de pe părete cu toată luarea aminte o oglindă mică și vechie ce era cuprinsă în cadre negre de lemn. El sta și se uita la ea cu mirare. „De câte­ ori nevastă-ta se va apuca de ceartă“ — urmează rabinul Maihes a-’i spune — „tu îi vei ţine oglinda în faţă, m’ai înţeles? „înţeles, şi atât e tot?“ „Fă precum ’ţi-am d's.­Hirsch Bickeles îi mulţumesce şi iese cu oglinda la sine. Vîrtegiurile de nea încetaseră, norii albi au fost alungaţi de viscol, soarele lucra şi oglinda sclipia în mâna lui Hirsch Bickeles. El se opri şi din nou se uită la ea. „Asta are să fie o oglindă făcătoare de minuni“, — d‘se el 'n s’ne­ — „astfel de lucruri sunt totdeauna proaste la vedere, tocmai de aceea, cine nu le scie, nici că le ia în seamă“. El vine încet cu oglinda pănă în drep­tul casei măcelarului Kat. Dulăul acestuia, cu numele Ruptură, nici­ când nu perdea oca­„Anul nou“ ,i-a servit de fir conducător şi de temeiu articolul apărut mai nainte în Nr. 1 al foii oficioase „Nemzet“, scris tocmai de vice-preşedintele de atunci al dietei din Buda­pesta, adecă de dl Horváth Gyula. „Luminătorul“ însă, ca organ al popo­rului românesc, amărît pănă preste cap şi ne­mulţumit pănă în adâncul sufletului seu de nedreptăţile şi apăsările ce acest popor în­dură de cătră neumanul şi greşitul sistem po­litic de acum al guvernului, „Luminătorul“, se pricepe, n’are vreme nici chiemare de a se ocupa în rîndul anteiu de uşurarea sorţii scla­vilor din Africa­ centrală, ci de a Românilor. Deci precum acei doi luceferi politici maghiari au scris acele contemplaţiuni ale lor din punct de vedere al intereselor partidului lor, astfel şi „Luminătorul“ simplu a aplicat unele părţi din scrierile acelor politici maghiari la soartea şi starea actuală a poporului românesc. N’am ţinut dară cu putinţă, însă dl pro­curor de stat totuşi a încriminat din articolu­ „Luminătorului“ tot ce s’a reprodus chiar şi din vorbă în vorbă din scrierile amintiţilor doi onor, concetăţeni ai mei. Astfel din „Luminătorul“ sânt încrimi­nate d­­e­­ducerile dlui Horváth Gyula din „Nemzet“ . . . (Vorbitorul deabia începu a cita, şi preşedintele îl şi, opri, deşi fără drept, căci cele citate erau alăturate protocolului ascultării prealabile. Raport). La aceste înse trebue să mai adaug ob­servarea, că alte sentențe cu mult mai aspre și mai înverșunate, judecate din punct de ve­dere al dlui procuror de stat, care se găsesc în acei doi articoli neromânesci, nici nu s’au întrebuinţat în „Luminătorul“ românesc. Dacă dar’ acele pasage au fost punibile, de ce n’a avut atunci ochi şi urechi nici un procuror de stat? Sau doară ele au devenit punibile numai după­ ce după dece­s­le au apărut traduse românesce în „Luminătorul“ ? Sau este de pedepsit, dacă apare românesc, ceea­ ce scrie un bărbat ca contele Apponyi şi ca Horváth Gyula ? Ori doară foile ma­ghiare şi cetăţenii de naţionalitate maghiară ai ţerii sânt mai buni, mai favoriţi înaintea legilor ţerii decât foile române şi decât cetă­ţenii de naţionalitate română ai aceleiaşi ţeri ? Aceste să fie oare temeiul, devisa şi chie­­marea statului nostru poliglot? Consult şi sa­lutar ar fi oare prin astfel de proceduri a­ sili pe Român să vină la convingerea îngrozi­toare, că el în ţeara sa proprie, pentru­ că este Român şi pentru­ că vrea să fie Român, ar fi lipsit de scutul legii, ar fi exclus din cadrul constituţiunii ţerii sale şi al egalităţii de drept ? Şi chiar mare minune totuşi n’ar fi, dacă această convingere prea dureroasă* s’ar înrădă­cina la mulţi, mai ales la dintre aceia, care urmăresc cu atenţiune o anumită clasă a dia­­risticei din ţeara noastră. Nici­ decât nu vreau să Vé ostenesc atenţiunea, nici sé Vé reţin dela serioasele şi mulţumitoarele ocupaţiuni tocmai în această vreme scumpă, dar’ şi în privinţa aceasta Vă­si mnea, ci apuca între dinţi talarul lung al lui Hirsch Bickeles, deşi avea el destule nevoi acasă. Precum am dus c­hestia ce zăcea culcată dinaintea porţii se ridică pre când Hirsch Bic­keles se apropie, şi furios îşi arătă colţii. „Dacă de folos nu va fi, de stricare încă nu“, se cugetă Hirsch, şi întoarse oglinda rabinului cătră cânele înfuriat. Ruptură dă a se trage Indéret, car’ când Hirsch Bickeles îl urmăresce, el începe să bată din coadă, schi­­lălăesce cu toată prietenia şi în urmă se apucă să lingă mâiiie Ovreului. „Ce minune“, — strigă el,— „înţeleptul rabin fie binecuvântat“ ! şi strîngend oglinda la pept cu frăgedime, alergă spre casă. Șifra cea frumoasă, ea nu de flori de măr se numia astfel, ci fiindcă într’adevăr era cea mai voinică femee în întreg Burs­­tynul. — Sifra întimpină pe soțul seu cu o ploaie de vorbe ocărîtoare. El rîde, căci are la îndemână oglinda cea de minuni făcătoare, ba-’i vine chiar să o compătimească. „Ai venit ear’, me bate­ drumuri“, se rostesce ea cătră el, „așteaptă numai,­că adi am să te spăl odată așa cum ’ți­ se cuvine“. Ea se repede asupra lui cu gândul să-’i flecăie cea barbă sau cel puțin să-’l însemneze cu câteva sgărieturi. Cu inima tremurătoare îi ţinu el oglinda în faţă, şi ca prin o minune oare­care, Sifra se îmuia, se liniştise total, merse la fereastră şi privi afară.

Next