Tribuna, septembrie 1889 (Anul 6, nr. 200-223)

1889-09-19 / nr. 213

Pag. 850 şi din Austria. Cine dintre Români a conlucrat odată la realizarea acestui pro­gram, ca după aceea să deserteze dela punctele odată statolite, unul ca acela este un mişel şi trădător al causei ro­mâne din acest stat. Ear’ cel­ ce pre­tinde, ca să ne abatem cu toţii dela acest program, ne cere un lucru, pe care noi nici­odată nu-­l putem face fără a ne compromite şi moralicesce şi politicesce ca naţiune. Consecvenţa este, că noi Românii din ţerile Ungariei nu lucrăm nimic în ascuns. Lucrăm pe faţă şi în vede­rea lumii, apărându-ne naţionalitatea şi luptându-ne pentru drepturile ce ne compet în acest stat. Aşadar, nu gravităm în afară. Este drept, răspundem, că mulţi tineri cu studii trec în România. O fac însă aceasta siliţi de împregiurările politice. Şi numai acela o scie, cu câtă durere şi greutate o face aceasta, când se decide a-’şi părăsi părinţii şi fraţii şi a-’şi lua adio dela vatra părintească. Nimeni nu o face această trecere de îmbuibat. Nici nu poate pretinde nimeni dela un tinăr, care a studiat o jumă­tate de vieaţă pe la şcoale, ca lipsit fiind de pâne, să umble a cerşi pe la uşile oamenilor pânea cea de toate­­ji­­lele. Omul de omenie se scie preţui şi este totodată şi preţuit de aceia, care-’l cunosc. Trece tineretul nostru în România, şi trece prea mult în puterea numărului oamenilor de carte, de care noi dis­punem. Noi o regretăm aceasta, . . . dar’ n’avem ce să facem. Dacă guvernul ţerii noastre ar fi mai milos pentru noi Românii şi mai darnic pentru copiii noştri, de­sigur pa­tria nu ar fi lipsită de puterea luminării şi a cunoscinţei copiilor noştri. Guver­nul însă pretinde de la copiii noştri lu­cruri nedemne de educaţiunea lor, pre­tinde renegarea originii lor, pretinde ca ei să se facă coadă de topor, în vede­rea unor foloase neînsemnate şi trecă­toare. Nu pretindă guvernul atari impo­sibilităţi, ci mai vîrtos fie precât de bun, pe atâta şi de drept faţă cu copiii noş­tri, şi atunci nu va trece nimeni în Ro­mânia, ci puterile fiecărui tinăr român vor fi la disposiţiunea acestei patrii. Cine trece în România, nu trece ca duşman al acestei patrii, precum nici cel­ ce vine de acolo în patria sa, nu vine ca să ne aţîţe la disordine. Şi dacă este vorba despre adevăr, patria aceasta se poate în acest punct felicita, că produce atâtea puteri culturale, care suplinesc anumite goluri ce mai au fraţii noştri pe terenul cultural. Noi însă aşa credem, că prin tinerii emi­granţi, — dacă nor ceşti rămaşi nu am fi amărîţi pănă în sufletul nostru, — s’ar pută şi mai mult închiega nisce relaţiuni şi mai intime între monarchia noastră şi România. Când nu ar domni neîndestulire între noi Românii de aici, de sigur fraţii noştri din România ar gravita spre noi politicesce, car’ despre noi nu s’ar afla suflet omenesc, care să ne facă impu­tări de gravitate în afară. Urmarea firească la toate aceste este, că noi nu ne putem în­deajuns bucura de bunăvoinţa, cu care s’au purtat guver­nele României până acum faţă cu tinerii plecat la munte. Nu se vorbesce despre alt­ceva, decât despre jocul ce a trecut. Tutu­rora le pare că s’au trezit din un frumos vis. Mai triste sânt fetele. Ele sânt sprin­tene, ar fi mai jucat mult. Şi ficiorii s’au dus toţi. Unii le furase chiar şi inima. De se întâlniau două fete la fântână, se puneau pe ghizdele ei şi-’şi spuneau, cum au jucat de bine cu cutare şi cutare, suspi­nau, mai că nu plângeau. Mai tristă dintre fete era însă Floarea, şi loan plecase la munte, ea rămase cu dorul singură, nu știa când va mai putea vedea pe loan. Floarea nu mai era sburdalnică, ca mai nainte, ochii îi erau totdeauna urneai de la­crimi. Cu cât vremea trecea, cu atât coloarea purpurie de pe fața ei peria și o palidi­tate îi lua locul. în ochii ei puteai ceti du­rerea inimii. Se vespecjia ca rasa, a cărei rădăcină o roade un verme. Părinții ei se mirau de boala Floarei, toate babele au fost chiemate, ca să-­i descânte de farmec, de deochi, de dragoste, dar’ în zadar. Floarei nu­­i­ se făcea mai bine. Nopţile nea­dormite îi secau puterile trupeşei; gândurile cele multe îi tulburau sufletul. Frica cuprinse pe părinţi, Floarea era unicul lor copil, unica lor bucurie, unica mângâiere. Părinţii o în­trebau, că ce are, ce o doare, ca să-ş i aline prin leacuri durerea, şi Floarea răspundea, că nu vtie să aibă ceva, ca ea să fie bolnavă noştri emigranţi, şi nu putem decât a le recomanda muncă în toată puterea cuvântului, deoare­ce numai­ muncind îşi vor câştiga încrederea tuturor Ro­mânilor de bine. Iar’ noi ceşti rămaşi acasă ne vom da toată inştinţa, ca se fim gata în tot momentul să mergem cu inima deschisă acolo, unde ne va comanda Tronul Itabsburgilor. în împregiurări grele pentru mo­narchia aceasta vom dovedi lumii în­tregi, că poporul român din această monarchie a fost şi este un zid neîn­vins şi care-­şi cunoasce datorinţele cetă­­ţeneşci fară­ ca să graviteze în afară. ..! Societatea pentru fond de teatru.*) în numărul 205 al „Tribunei“ a apărut un scurt articol, scris de un Bănăţean. Ar­ticolul era întitulat­ „în causa fondu­lui de teatr­­“. L’am cetit cu atenţiunea cuvenită, şi de­oare­ce cestiunea este de natură prea impor­tantă, ţin că nu fac un lucru de prisos, dacă intru în discuţiunea ei. Facă şi alţii aşa, car’ adunarea generală a societăţii pentru fond de teatru român, care se va ţine preste câ­teva z zile, în 29 şi 30 Septemvrie n., la Ca­ransebeş, să cumpănească cu chipzuială mate­rialul acestor discuţiuni şi să vatjă de în­dreptări. Societatea pentru fond de teatru român s’a înfiinţat la anul 1870, cu scopul statorit în §­ 1 al statutelor votate de constituanta din Deva, care di°e: § 1: „Se institue o societate pentru creareaa unui fond, din care cu timpul să fie posibilă înfiinţarea unui tea­tru naţional-român dincoace de Carpaţi“. Ca să ne putem face idee despre însu­fleţirea, cu care s’a pus în lucrare înfiinţarea acestei societăţi, însemnăm numai, că la ape­lul comitetului provisor, instituit în Pesta pentru pregătirea afacerilor, au fost intrat în decurs de 6 luni de dile oferte şi bani în va­loare de 3667 fl. 42 cr., ear’ la constituanta din Deva s’au înscris în decurs de trei dile membri cu o sumă de preste 4000 de fiorini. Ear’ ar fi societatea dispune de un capital de preste 50.000 fl. v. a. Aceste sânt lucruri de care trebue să ţinem cont. S’au făcut, şi cu tot dreptul, imputări iniţiatorilor societăţii, că de ce au început să se îngrijască de clădirile Thaliei române, câtă vreme n’avem nici literatură, nici şcoală dramatică şi nici public pentru teatru. Dar’ publicul român, în nemărginitul seu entusiasm pentru idea cea nouă, n’a reflectat de loc la aceste, ci a pus înfiinţarea societăţii în lu­crare cu un interes atât de viu, care rămâne aproape fără de părechie în istoria noastră culturală. Vreau să plec­ societatea pentru fond de teatru român, aşa cum a’a înfiinţat, a fost, se vede expresiunea sentimentului public al Românilor din anul 1870. Şi dacă venia ci­neva pe atunci cu resonamentul Bănăţeanului din articolul seu actual, ar fi fost huiduit cu unanimitate şi cu indignaţiune. Precum în natură legea de căpetenie este legea desvol­tării, căreia l i­ se supune fiecare organism de plantă, de animal, de corp, de suflet, de individ şi de societate, şi în organismul social-omenesc, tot ea este, care se manifestează şi în vederile ge­nerale ale oamenilor, în aşa numitul sen­timent public. Toate se desvoaltă cu tim­pul. Toate progresează. Natura nu dă înapoi! *) întârziat din causa adresei incorecte. Ea ascundea de părinţi întrucât putea durerea sa, ca să nu-­i întristeze. Biata fată era în nedumerire. Oare va mai vedea ea pe loan, va mai veni el în sat? Şi dacă Românii din anul 1870 nu erau accesibili a discuta asupra societăţii pen­tru fond de teatru în înţelesul articolului din Bănat, astăiji sânt. Sentimentul public s’a desvoltat de atunci! Se discută deci! înainte de toate trebue să constatez, că preste tot nu împărtăşesc părerile dlui din Bănat şi îndeosebi nu voiu să susţin argu­mentele d-lui cu atât mai puţin conclusiunea, la care ajunge. Domnul din Bănat constatează : a) că in­teresul publicului faţă cu societatea pentru fond de teatru scade pe­niu ce merge, că b) toată reuşita adunărilor generale se mârginesce la partea aşa numită socială; căuşele sânt: c) că nu ne putem însufleţi pentru o idee, care deocamdată ni­ se pare nerealisa­­bilă, că nu putem contribui la un ca­­pital, de care n’avem speranţă să pro­fităm, în fine ca resultat ni­ se spune: d) dacă nu se poate se uităm deocamdată co­lectarea, cel puţin se se ţină mai rar adunarea generală ! Are drept­ul din Bănat, dacă se plânge, că interesul puaficului faţă cu societatea din cestiune scade, are drept, dacă toată reuşita adunărilor generale o reduce la partea socială, — dar’ n’are drept să aducă ca causă, că nu ne seim însufleţi, că nu voim să jertfim pen­tru un lucru, „de care încă mulţi ani putem şi trebue să ne lipsim“. Sau dacă crede, că aceasta este causa regresului în vieaţa socie­tăţii, ar fi avut datorinţa să arete niste mij­loace de îndreptare. Căci nu cred, că d-lui socotesce să fie un mijloc de îndreptare „re­sul­tatul“, la care ajunge. Este fapt, că interesul faţă cu această societate scade, dar­ eu aflu căuşele î­n so­cietate, şi nu a­f­a­r­ă de ea. Nu publicul poartă vina, că nu se soie însufleţi, ci aceia, care conduc societatea şi care fac parte din ea. Câtă vreme societatea şi comitetul ei se vor restrînge a ţine câte o adunare generală pe an, pentru­ ca să încasseze nisce parale şi în vreme de un an întreg să nu facă alta, decât să aştepte adunarea generală proximă, — in­teresul pentru această societate are să scadă neîncetat. Căci unui organism mort nu-­i tre­­buesce decât sapa şi lopata. Băgaţi vieaţă în societate, şi publicul are să o sprijinească! Dar’­­jiceţi că nu se poate, ne leagă statutele. Vorbă să fie! Oamenii au făcut statutele, şi tot ei pot să le desfacă. Dar’ poate­ că nici nu este tre­buinţă de desfacerea statutelor. Poate­ că este numai o părere falsă la mijloc, care ţine în cătuşe comitetul societăţii. Eu cred că aşa este. Căci dacă privim mersul societăţii pen­tru fond de teatru, ni­ se impune faptul, că oamenii ei conducători consideră societatea cu­rat de o asociare cu scop de a aduna pa­rale pentru un teatru român. Şi scopul acesta se accentuează atât de mult, încât toate interesele culturale se perd din vedere pre­­l­ungă el. Societatea aceasta, deși are un scop fi­nanciar, după părerea mea, este o societate cu caracter cultural. Căci însăși menirea ei, de a face un teatru, este un mijloc pentru un scop mai înalt cultural. Şi Românii din anul 1870 nu s’au însufleţit pentru zidurile înfiinţândului teatru, ci pentru isbânda cul­turală, pe care o semnifică numai zi­durile. Cu un cuvânt, eu socotesc, că una din­tre cele dintâi îndreptări în s­o­ci e‘ Eu am plecat la munte sus... Tu ai rămas în vale. La munte singur n’am venit, ’Mi-am luat tovarăş „dorul“, Şi el îmi­­jice tot mereu: „în vale 'ţi-e odorul“. Floareo ! De când te-am sărutat, Cumplit pieptul mă doare, Căci inima închisă 'n el La tine-ar vrea să sboare. Odorul sufletului meu De ce nu eşti la munte!? în braţe să te string cu foc. Să te sărut pe frunte! ? loan iubia singurătatea, era trist. Toate încercările prietenilor lui, de a-’l mângâia, erau zadarnice, loan nici nu-’l asculta. Singur Ni­­colae, cel mai în vîrstă dintre păcurari şi la care loan ţinea mult, îl întrebă între patru ochi de supărarea ce o are. „Ioane“, zise el, „de 10 ani tot cu mine eşti, lângă mine ai crescut, de­’ţi lipsia ceva îmi spuneai mie, de ’ţi­ se perdea ceva earăşi mie îmi spuneai. De ce acum fugi de mine, de ce nu­’mi spui ce durere ai, de ce eşti trist? De te doare ceva, spune-’mi, că poate voi sei eu leacul“.­tatea aceasta ar fi să­­i­ se accentueze cât mai mult menirea ei culturală. Căci dacă se va face aceasta, comitetul nu mai poate să stee pe loc. Trebue să lu­cre, trebue să dee impulsuri pentru întreprin­deri culturale, pentru o activitate mănoasă, care să aibă de scop ridicarea nivelului cul­tural al poporului, care să pregătească şi pu­blic şi literatură pentru acele rînduri, care au să ne consume paralele. Pănă acum comitetul ’şi-a făcut dato­rinţa, dacă raţiociniile au fost în regulă şi ’şi-a dat raport odată pe an, societatea ’i-a votat încredere şi ’l-a aplaudat. Dar’ dacă se va accentua menirea culturală a socie­tăţii, atunci se v­a cere mai mult dela comitet. Se va cere să dee seamă asupra felului, cum a încercat să corăspundă acestei meniri cul­turale. Primit odată acest punct de vedere nea­părat de trebuinţă, pentru­ ca societatea să în­florească, urmează să se statorească princi­piile generale, după care ar avea să se pună în prabă lucrarea culturală a societăţii. Ear’ principiile aceste generale, societa­tea însăşi este datoare a­­şi­ le statori. Ele pot să fie de multe feluri. Şi atîrnă de la cei interesaţi, ca să şi aleagă cele mai potrivite. Ar fi d­­e­ principiul, de a decentraliza activitatea societăţii, de a înfiinţa dintâiu mai puţine, apoi după trebuinţă mai multe subcomitete în diferitele părţi locuite de Români, care să ţină viu interesul pentru idea teatrului românesc, care să contribue la crea­rea publicului şi literaturii teatrale. Şi dacă e vorba să trecem dela generalităţi, ca să vă spun, cum ’mi-aş imagina eu lucrul. Fiecare subcomitet s’ar întruni într’un fel de direcţiune teatrală. Din membrii cei mai capabili ai societăţii aflători în acel dis­trict­­şi-ar forma o trupă de diletanţi, care să dee pe an baremi două representaţiuni tea­trale în favorul fondului societăţii pentru fond de teatru. Afară de aceea ar putea să aran­­jeze aceste subcomitete serate literare, sociale, concerte şi în sfîrşit ori­ce ce se poate aduce în consonanţă cu scopul societăţii şi ce accen­tuează menirea ei cultrală. Dar’ (ziceţi: nu permit statutele! Nu e adevărat. §-ul 12 din statutele votate la Deva *) dice expres: „Comitetul va forma, unde va puţi, comitete filiale pentru promovarea sco­pului societăţii“. Şi de ce nu s’au înfiinţat comitete de aceste pănă acum? ’Mi-ar pare foarte bine să mă lumineze cineva în punctul acesta. Eu nu cunosc mo­tivele. După părerea mea, modalitatea insti­tuirii de subcomitete ar fi cea mai raţională şi mai cu puţine pedeci împreunată, deoare­ce se basează şi pe litera statutelor. Căci multă vină se mai pune şi pe bie­tele acele de statute. De câte-ori s’a urgiat vre-o înoire, de câte-ori s’a cerut să facă de acum înainte ceva societatea pentru acel teatru român, — totdeauna s’a curmat ori­ce discuţiune sub cuvânt, că „statutele nu permit“ ! La adunarea generală dela Lipova, ţinută acum câţiva ani, ceruse un oare­ care Petculescu, pretins direc­tor de teatru român, un ajutor pentru orga­­nisarea unei trupe ambulante. ’I­ s’a respins rugarea. Bine s’a făcut, căci n’a meritat să fie sprijinit. Dar’ credeţi, că aşa s’a moti­vat cond­usul societăţii ? De unde! T­ s’a res­pins rugarea sub cuvânt, „că nu permit *) Alte statute mai noue nu am la disposiţiune. Dar’ nu am cau să se cred, ca acest­a, atât de însemnat să se fi şters ulterior din statute, îngriji de mine, îţi spun că n’am nimic“, şi un uşor suspin ieşi la aceste vorbe din piep­tul lui loan. „N’ai nimic, fătul meu? Ba ai, şi stiu eu ce. Te-a fermecat, te-a fermecat vre-o fată, suspinul tău ’mi-a spus. Dragostea, Ioane, e boala dracului“, duse Nicolae. „M’a fermecat, şi simt că nu pot trăi fără ea“, răspunse loan tăiând vorba. „Ei Ioane, fii bărbat, nu te lăsa să fii în­­vîrtit de ochii unor fete. Ele se bucură, dacă întorc minţile cuiva, rîd şi-’şi bat joc mai apoi. Aşa va face şi draga ta. Dar’ spune-’mi, cine e fata şi cum o chiamă“ ? „Ea e fata Căşineanului, nene Nicolae, ea nu mă va înşela, nu mă va uita, nu, pe Dumnezeul meu. Ea mă iubesce, ochii ei, gura ei ’mi-au spus. Un înger nu poate minţi, nu poate avea o inimă cernită. Floarea sau va fi a mea sau ... O, de ai cunoasce-o, nu ai vorbi despre ea rău, ai zice că e doamnă să o iubesc“ răspunse Ioan trist. „Văd că o iubesci cu tot focul inimii tale“, zise Nicolae, „nu-’ţi mai vorbesc degeaba. Eu cunosc pe Căşineanu, o cunosc şi pe Floa­rea, ea era o copilă, când am vădut-o mai în urmă. Dacă te iubesce şi ea, atunci cred că va fi bine. O voi peţi-o pentru tine, fătul meu, acum va fi trist şi vedi-’ţi de ei“. Şi el lăsă pe Ioan singur să cugete la aleasa, la floarea inimii lui .... (Va urma,) statutele“ sprijinirea causei teatrale, pănă când nu se va fi înfiinţat teatrul român (în­ţelege clădirea). — Tot din aceste motive a rămas baltă afacerea cu premiul de 300 fl. pentru concursul de piese teatrale. Cu un cuvânt, se pare că chiar sta­tutele societăţii sânt, care ne pun beţe în roate, care vor să facă din societatea pentru fond de teatru o curată asociare financiară. Şi dacă chiar aşa ar fi, nu este la loc pro­­cederea, de a ne lipi orbiş de litera legii şi să ducem pana la absurd o mică eroare a antecesorilor noştri. Ci trebue să interpre­tăm statutele astfel, ca să facem destul şi li­terei şi spiritului. Paragraful, cu care s’a tăiat totdeauna ori­ce încercare, de a Introduce o activitate cultu­rală în societate, este §. 1 (citat şi mai sus): „Se institue o s­o­c­i­e­ta­t­e p­e­n­t­r­u crea­rea unui fond, din care cu timpul să fie posibilă înfiinţarea unui tea­tru naţional-român dincoace de Car­paţi“. Scopul este deci: un fond pentru înfiin­ţarea unui teatru naţional, —­ear’ fondul acesta numai aşa se poate realiza mai în grabă, dacă nu se dă nimic din el, ci numai se adauge la el. Şi se priveste realizat atunci, când vor fi atâţia bani la disposiţie, ca să se poată îngriji de clădirea teatrului. Aceasta, precum vedeţi, nu este în §., dar’ aşa se interpretase §-ul. Şi eu, care voiu să salvez raţiunea de a fi a acestei societăţi, n’am decât să combat această interpretarea. N’am decât să duc, că sub cuvintele din ..: „se fie posibilă înfiinţarea unui teatru naţional etc.“, nu înţeleg zidurile teatrului, ci înţe­leg teatrul ca artă, ca literatură, ca artişti dramatici, ca public iubitor de artă şi numai la urmă şi ca zidire. Care §, din statutele votate la Deva în 5 octomvrie 1870 mă îm­­pedecă pe mine să interpretez astfel §-ul 1 ? De­sigur,iici unul. Şi de ce să nu-­l interpretez astfel, când văd, că numai aşa pot salva interesele societăţii, ba mai mult, numai aşa salvez raţiunea ei de a fi? Căci astfel fiind interpretat­­-ul, socie­tatea poate da premii pentru piese teatrale, poate subvenţiona o trupă teatrală ambulantă etc., atunci când socotesce, că fondul poate să-­şi permită acest lux; dar’ îndată­ ce este vorba de zidire numai, e evident, că nu se poate spera nici un cretar din fond, pănă când capitalul nu va ajunge la atâtea sute de mii, câte are să costeze zidirea. în caşul prim, societatea are de acum mână liberă pentru de a pute lucra, în caşul al doilea, nu are voe să se mișce decât preste de°i de ani. Repet, că eu resonez aci pe basele sta­tutelor votate în adunarea constituantă de la Deva. Altele nu am la demână, şi deci nu stiu întrucât sânt modificaţi d­ n­ cei vechi şi întrucât nu. Eu nu cred să se fi stipulat ul­terior în vre-un §., că sub teatru se înţelege zidirea lui. Dar, dacă tot ar fi în nisce sta­tute mai noue alte și serioase pe veci, care n’ar admite interpretarea de aci, atunci este datorința adunării generale din Ca­ransebeş, ca să ceară revisuirea sta­­t­u­­­e­l­o­r, să o ceară cu atât mai vîrtos, cu cât din partea ministerului nu cred să se facă vre-o greutate, fiind îndreptările de natură indife­rentă, car’ conducătorii societăţii „persoane grate“ înaintea puternicilor dilei, plus: societatea însăşi (poate pentru-că s’a dovedit pănă aci de tot inocentă) are simpatiile Maghiarilor. Dar’ eu cred, că pedecile statutelor nu sânt serioase. Şi dacă s’ar dovedi, că nu sânt, adunarea generală din Caransebeş să interpeleze presidiul şi să facă cei dintâi paşi, pentru a reforma societatea în sensul cum o recer împregiurările timpului şi exigenţele po­porului român.* * * Din aceste expuneri reiese de sine, că încă nu poate fi vorba „să sistăm colectarea ori cel puţin să facem, ca adunările generale ale societăţii pentru fond de teatru să se ţină mai rar“. Şi nu poate fi vorba, fiindcă alte sânt căuşele şi alte remediile, pe care le cre­dem noi adevărate faţă cu părerile dlui din Bănat. La ori­ce întâmplare bănuelile dlui din Bănat au fost la loc şi scopul cred că ’şi­’l va ajunge, deoare­ce cestiunea societăţii tea­trale va fi scoasă din nebăgarea de seamă, va fi discutată şi vor trebui să urmeze şi în­dreptările, care au să ne satisfacă pe toţi. Cât pentru mine, aş dori ca discuţiu­nea să continue cât se poate mai degrabă, încă înainte de 29—30 a­­. c. Căci astfel oamenii dela adunarea generală din Caranse­beş vor câştiga cu atât mai multe elemente de judecată. Un lucru ce este numai în ser­viciul causei. 1. Se se accentueze caracterul cultural al societăţii. » 2. Se se înfiinţeze subcomitete. 3. Se se interpreteze statutele după spi­ritul şi nu după litera lor. 4. Eventual se se revizuească statutele. Aceste sânt pe scurt punctele mai prin­cipale, pe care le recomand atenţiunii adună­rii generale proxime! OU. Să ne suim la munte. Cine este oare acel păcurar, care scoate triste tonuri din bu­cium şi face codrii să suspine? Cine este el, care din fluier­erice domne ce-’ţi umplu inima de dor? De ce albaştrii lui ochi rătă­cesc dela un brad la altul, dela munte la vale, dela turma sa ce pasce în linişte la cânele ce-’şi are capul întins, pe labe şi care pare­ că sufere împreună cu stăpânul seu ? Oare nu ’l-am mai vă­jut noi ? Ba da, este Ioan păcu­rarul. De când a vă­jut la joc pe Floarea, li­niştea ’i-a sburat, inima îi este plină de dor. E trist, ca codrul toamna, când îl părăsesc frunzele. El fuge de prietenii sei de odini­oară ca de duşmani, nu vorbesce cu ei decât rar, îi place singurătatea, ca neconturbat să cugete la ea, la Floarea. Nimănui nu a spus durerea şi tainele inimii lui, numai munţilor, din fluier şi bucium. Când se ostenesce a cânta din fluier, şi-­l aşeartă pe genunchi şi cân­tau în tainica linişte a munţilor atât de jalnic, încât şi păraiele par a înceta în murmurul lor, spre a asculta câtecul inimii lui loan, care e următorul: Odorul sufletului meu, Te-am părăsit cu jale. TRIBUNA „Nu, nene Nicolae, nu sânt bolnav, dar’ sufer. De ce, nu-’ţi pot spune. Dar’ nu te Nr. 213

Next