Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)

1889-10-01 / nr. 224

Pag. 894 la delictul de agitare, atribuit dlui Dr. Vasilie Lucaciu, chiar şi dacă conţinutul scrisorii acusatoare ar lovi în disposiţiunile codului penal, n’ar constitui nici o dovadă. La locul acesta trebue să-’mi exprim regretele, că on. tribunal regesc la cererile mele repetite n’a îndrumat pe aceşti martori, ca să spună românesce pasagele din vorbire, pe care le-au susţinut, când au fost ascultaţi. în chipul acesta on. tribunal regesc mai uşor s’ar fi putut convinge, că martorii nici nu sânt în stare să traducă în limba românească ceea ce susţin că ar fi 40s 41 Dr. Vasilie Lucaciu în aceasta limbă. Descoperirea dreptăţii şi interesul justiţiei ar fi pretins aceasta, şi tocmai de aceea am luat prilegiu, ca faţă cu hotărîrea negativă a tribunalului în resolvarea meritorie a cererii mele să cer mai sus remediul de drept. Intervenirea acestor martori şi deposiţiunile lor, durere, on. judecătorie le-a găsit suficiente, ca să lipsească de libertatea personală şi să expună despreţului public pe un cetăţean şi preot cu posiţiune distinsă socială şi bisericească şi, după cum a recunoscut şi presidentul on. tribunal reg. şi dl acusator public, om cu cultură superioară, deşi acasa, din lipsa totală de fapte subiective şi obiective, după cum am arătat mai sus, n’a fost suficientă pentru punerea sub cercetare criminală. Şi toate aceste s’au întâmplat. Ba a fost tîrît pănă aici, deşi mai mult de 40 de martori şi-au dovedit nevinovăţia şi au dovedit, că fapta lui s’a săvîrşit în cadrul celor permise într’un stat constituţional. S’a întâmplat, deşi după arătarea oficială a organului de poliţie present la adunare, aceasta a decurs în ordine şi linişte, aşa că gendarmii duşi cu sine mi-a trimis acasă ca superflui. Şi eu acum, ca apărător, trebue să atrag atenţiunea on. tribunal reg. şi să constatez, că în faţa acestor martori dubioşi, dintre care unul este cu caracter pătat, afară de aceia, care n’au fost citaţi la această pertractare finală, 14 martori au depus sub jurământ, că martorii mai sus numiţi au făcut deposiţiuni care apar false şi că adunarea de sub întrebare a decurs în cea mai mare ordine şi s’a terminat cu strigări de să trăeascâ Maiestatea Sa şi patria, car’ dl Dr. Vasilie Lucaciu în vorbirea sa a îndemnat poporul la păcinicie şi iubire frăţească. Aceste date şi cele expuse de mine motivează împregiurarea, că un. domn acusator public în întreagă predarea sa n’a putut arăta spre sprijinirea acusei sale nici un fapt, care în expunerile sale juridice a servit tocmai interesele apărării, arătând criteriile, din care din punct de vedere juridic şi legal ar trebui să resulte îndreptăţirea acasei. Din drojdiile societăţii apar martorii acusatori, ca şi când şi-ar fi chiemat o mână necunoscută, ca să atace în mod josnic şi nedrept onoarea cetăţenească, posiţiunea şi libertatea clientului meu pătruns de onoare, virtute cetăţenească şi iubire pentru naţiunea sa. Şi tocmai această împregiurare îmi dă ocasiune, ca să ridic la spatele acestui proces, unde vom afla adevăratele cause, care au influenţat la arestarea dlui Dr. Vasilie Lucaciu, la ţinerea lui în prinsoare preventivă, la tîrîrea lui de pănă acum şi îmi e frică, — deei-creu să mă,înşel, — că va influenţa şi la procedura ulterioară a on. judecătorii. Mă liniştesce numai independenţa judecătorilor şi jurământul lor, precum şi caracterul lor consolit şi incoruptibil. în această privinţă indic la cererea comitelui suprem al comitatului Sătmar Nrul 134/1887, 12 August, pe care on. tribunal reg. a predat-o procuraturii reg. Această cerere s’a cetit aici publice, la cererea mea legitimă şi repetită, de aceea nu-m i citez întreg cuprinsul, ci mă mulţumesc a aminti în faţa ei, că dintr’însa cetesc amestecarea necompetentă a puterii statului în mersul liber şi independent al justiţiei, ceea ce preste măsură vatămă sentimentul meu de jurist şi de dreptate şi ceea ce, ca toate intervenirile de felul acesta, cred şi ţiu, că este foarte stricăcioasă şi pentru stat. Da, căci împregiurarea, că puterea supremă de stat ia prilegiul de a îndruma organele justiţiei cum să lucre, de a designa, aşajicend, previe procedura lor, produce o reacţiune, care este în stare să nască mii de îndoeli faţă cu soliditatea, independenţa şi curăţenia justiţiei. Eare cererea din cestiune, cu provocare la ministrul de interne, acasă pe dl Dr. Vasilie Lucaciu, că a comis răsvrătire contra statului şi a stîrnit în mod neiertat ură contra maghiarimii; mai departe indică, „că aici este cea mai bună ocasiune de a face imposibil pe acest om între oamenii sei proprii“, spre care sfîrşit din nou cere atenţiunea patriotică şi trează a procuraturii, ca prelungă procedura sa grabnică şi severă să facă toate disposiţiunile, care sigur vor face posibil, ca individul aflat vinovat să-şi sufere pedeapsa meritată. Aceasta se pare, că trece preste marginile de ingerenţă permisă într’un stat cu guverne liberale şi apare, ca şi când în contul şi cu vătămarea purităţii justiţiei ar face publice îndrumări neiertate şi ar voi să pună domnia forţei în locul referinţelor sfinte ale legii şi dreptăţii, — deşi nu voesc să presupun, că urmăresce asemenea scopuri. (Va urma.) Am poftit pe Erofei să o înhame cât mai iute. ’Mi-a venit poftă să mă duc eu însumi cu viasian în iazuri : acolo adeseori se află găinuşe. Când căruţa era acum gata, şi eu cu canele meu m’am aşezat cum am putut în fundul de scoarţă încovoiat, şi Kasian, strîngendu-se ghiem şi în faţă cu expresiunea jalnică de mai nainte, asemenea a şezut în partea dinainte. — Erofei s’a apropiat de mine şi, cu o înfăţişare misterioasă, ’mi-a şoptit: — Bine faci, tătucă, du-te cu dînsul. Aşa om în felul seu ; aşa e de nebunatec şi are porecla: Purecele. Eu nu stiu, cum ’l-ai putut înţelege. . . Era să-’i răspund lui Erofei, că pănă acum Kasian ’mi s’a părut om cu mintea întreagă, dar’ vizitiul meu îndată a urmat pe acelaşi glas: — Grijiţi numai, să vă ducă acolo. Şi alegeţi domnia-voastră asta, vă rog, luaţi osie tare .... Măi, Purice, strigă el, e ceva pe la voi, nisce pâne se poate căpăta ? — Caută, poate să găsesci, răspunse Kasian, smuci din hăţuri şi am pornit-o. Calul meu, spre mirarea mea adevărată, ba foarte bine, în tot cursul drumului Kaa păstrat o tăcere îndărătnică şi la îurile mele răspundea scurt şi fără voe. rând am ajuns lazurile, ne-am dus şi la ă, o casă înaltă, care se ridica singură laiu mic, încins în grabă cu un transformat în iaz. Am aflat în cansta doi tineri commis, cu dinţi albi, ochi dulci, vorbe dulci şi iscusite şi cu zimbet dulce-viclean, am tîrguit osia şi am ieşit în iazuri. Am crezut că are să rămână Kasian lângă cal şi mă va aştepta, însă deodată a venit la mine. — Ce-i, te duci să împuşci păsărele? — începu el. — Da? — Da, de găsesc. — Mă duc şi eu cu tine................Se poate ? — Se poate, se poate. Și am pornit. Locul stîrpit era de o verstă. Mărturisesc, mă uitam mai mult la Kasian, decât la cânele meu. Nu degeaba îl chiemau Purece. Cupșorul seu negru, descoperit (încolo părul lui putea înlocui orice șapcă) așa sclipia prin tufişuri. El umbla neobicinuit de sprinten şi ca şi când ar tot sări în mers, neîncetat se pleca, smulgea nişte ierburi, le vîra în sîn, mormăia ceva sub nas şi tot se uita la mine şi la canele meu, dar, cu o privire aşa de observătoare şi ciudată, în copăceii mărunţi, în huceaguri şi prin iazuri adeseori se găsesc mici păsărele surii, care neîncetat trec de la arbore la arbore, fluierând şi fără veste lunecând în sbor. Kasian le imita, striga după ele; când puiul de pitpalac ciripind sălia în aer dinaintea picioarelor sale, — el ciripia pe urma lui; când ciocârlia sta să se lase înaintea sa, bătând din aripi şi cântând răsunător: — Kasian urma să cânte şi el. Cu mine tot n’a vorbit .... (Va urma) Corespondenţă albaneză a „TRIBUNEI“. Elbassan, în 6 Septemvrie 1889. De un timp încoace, şi anume de când prin îndurarea şi generositatea fraţilor noştri români de preste Dunăre. Românii noştri cei din părţile aceste au văcjut ›jiua în t°aía splendoarea sa, au vă›jut, vreau să ›f'c› adevărata lumină vivificătoare pentru orice naţiune, lumina sciinţei, a adevărului, binelui şi utilului, dela acest timp, 4'ců încoace, Românii macedoneni, prin lumina primită la vatra şcoalelor lor românesci, au ajuns în fine în stare de a se putea cunoasce ei înşişi, a cunoasce ce e al lor şi, ce e mai mult, a-şi cunoasce starea lor atât economică, cât şi politică în mijlocul celoralalte ginţi conlocuitoare cu ei în Peninsula Balcanică. De atunci la bine, dar mai mult la rău, ei s’au sforţat şi s’au încercat de nenumărate ori, ca cu slabele lor puteri, — în care însă aveau în fine toată încrederea, căci nu mai erau străine, ci ale lor proprii, — să împărtăşească prin 4'aristica şi fraţilor lor de preste Dunăre durerile lor pricinuite de gloata grecească ce îi copleşise, nu cu alt scop, decât pentru ca, cunoscându-le aceştia, să-ş i poată compătimi, consola, sprijini şi chiar ajuta la nevoie. E bine cunoscut proverbul: „Durerile împărtăşite se alină în câtva“. Şi încă dela începutul existenţei noastre adevărate ca naţiune,— ceea ce nu datează decât dela deschiderea şcoalelor noastre naţionale, — de atunci, cice comunicări de felul acesta, destăinuiri intime, plângeri, văietări prin mai toată presa română şi străină, atât ciscarpatină, cât şi transcarpatină, n’au lipsit de a figura. Căuşele acestei stări de lucruri atât de rele şi nefavorabile pentru noi, ca cetăţeni şi naţiune creştină, au fost, — aceasta e deja bine cunoscut tuturor, şi chiar Europei întregi, dacă nu mă înşel, — persecuţiunile cele barbare şi neomenoase ale agenţilor şi clerului grec, care servindu-se de viclenia naturală a Grecului, scitiră să se introducă în locurile de frunte ale împărăţiei noastre, precum şi comploturile şi uneltirile mişelesci ale acestor agenţi panhelenistici, care voiau şi în rătăcita lor fantasie desilusionată şi voesc să facă dintr’un ţinut şi popor, care numai grecesci nu se pot numi, o provincie a secei Elade. După cum prea bine s’a observat şi constatat, şi se scie şi acum, că Românii din toate părţile Macedoniei, Epirului, Albaniei şi oarecând şi ale Tesaliei nu aveau a suferi atât de mult şi crud din partea unor părăsiţi ca aceştia, care numai binele atât al Românilor, cât şi al imperiului nu-l doriau, dacă încă dela început aceşti oameni fără conscienţă şi inimă omenească, corupţi cu corp şi suflet, adevărate fiare sălbatice, nu vtiau să inducă imperiul, ale cărui temelii zilnic şi din toate forţele lor le săpau şi le sapă încă, le exploatară şi le exploatează încă, în credinţe eronate şi contrare cu chiar interesele capitale şi vitale ale lui, şi dacă profitând de credulitatea extremă şi chiar şi naivă, care împodobesce dela nascere nobilimea musulmană şi de multe ori şi pe cei dela cârmă, nu vciau să facă pe aceştia din urmă a nu se încrede nici chiar în ceea ce vedeau cu ochii lor proprii. în timpul din urmă însă, spre norocul şi fericirea lor mai ântâiu şi pe urmă şi a noastră, a Românilor conlocuitori cu ei, Turcii au recunoscut, cât adevăr şi dreptate ieşia din gurile acelora, care pentru salvgardarea şi neatingerea integrităţii imperiului şi de altă parte şi a naţiunii române renunţaseră la liniştea şi păcînicia ce dealtmintrelea starea lucrurilor li-o garanta momentan şi, aruncându-se în valurile luptei pentru naţionalitate, îşi opuneau acum toate forţele lor materiale şi morale. Odată cu recunoascerea din partea guvernului turcesc, — ce în urma atâtor abateri şi svîrcoliri trebuia să urmeze, — a adevăraţilor sei amici şi supuşi credincioşi, şi prin urmare şi aceea a răuvoitorilor, a exploatatorilor neomenoşi, a inimicilor încarnaţi ai imperiului, şi suferinţele ce zalnic suferiau Românii începură a se împuţina, căci intrigile mârşave fanariotesci nu mai găsiau acea audienţă aşa de favorabilă ca mai nainte la înalta Poartă. « Caşuri ca acele ale lui Pikion nu rămăseseră fără răsunet în piepturile turcesci, deşi cam târziu. Era de trebuinţă poate unul ca acela al Cretensilor din timpul din urmă, pentru ca sublima Poartă să poată înţelege în fine în toată nuditatea sa caracterul cel brigandesc, şarlatanesc şi mişelesc al aşa'şd°r sei amici sinceri şi intimi (!! ?), al curtenilor greci, care în general nu seamănă decât cu acele dintre cetele răufăcătoare, care poporează munţii şi mai toate cărările sterpei lor ţeri şi care cu multă viclenie şi prefăcătorie fac să adoarmă pe acela, de la care gândesc a sustrage ceva şi pe care prin linguşirile şi curteniile lor, rău intenţionate şi mârşave, nu-l lasă să se simtă decât atunci, când lucrul a dispărut deja de lângă el, şi ce e mai mult, când nu mai rămâne nici un leac de lecuit. Cu recunoascerea şi înţelegerea aceasta, suferinţele Românilor împuţinându-se din ce în ce, ei adecă, găsindu-se într’o stare de lucruri, când persecuţiunile, deşi încă necurmate, nu mai cădeau însă ca grindina preste capetele lor, uşuraţi, vreau să scapănă la un punct oarecare, trăiau Românii noştri din Macedonia, Epir şi Albania, pacinici şi tăcuţi, ne mai plângând şi ne mai văietându-se; căci a plânge, a plânge însă în casă la el, fără a fi auzit şi fără a pretinde compătimirea altuia, este destinul fatal al Românului macedonean, dacă nu şi al multor altor fraţi ai sei, încă dela despărţirea lor ursită de destin de vechia lor patrie Italia. Durerile aceste însă pentru ei nu erau nimic, ei singuri le puteau răbda, fără a căuta să fie uşuraţi întru nimic, căci e bine sciuit, că Românul scie şi poate bine suferi; el nu plânge, nu se văietă, nu comunică altuia durerile sale, decât numai atunci, când ele sunt prea apăsătoare, prea sdrobitoare, când natura lui, vitejească dealtmintrelea, îngenunchiază înaintea greutăţii durerilor. Aşa trăiau,că Românii de vreo doi ani încoace, ne mai având prea mult de suferit, bucurându-se din toată inima sa la vederea progresului ce pe calea luminii adevărate, dată în şcoalele lor, îl făceau voinic cu paşi gigantici. Vai! însă, vai! de o miie de ori vai! Liniştea şi pacea nu au fost date pe acest pământ şi pentru dînşii; ei nu au rămas mult timp în această stare de lucruri binefăcătoare în mare parte şi eficace pentru progresul lor moral şi economic. Căci din nou şi din când în când iarăşi se văd loviţi cu cea mai mare brutalitate şi ignoranţă de interesele lor proprii de către unii oameni de stat ai imperiului, meniţi să conducă spre înaintare şi dreptate afacerile interioare ale imperiului. Dintre aceşti rătăciţi şi răuvoitori lor înşişi s’au găsit pururea nu puţini, pentru nefericirea Românului, şi chiar pe la treptele înalte ale tribunalelor şi palaturilor de administraţie ale diferitelor provincii. Pentru moment nu am de a mă interesa şi a vorbi decât în puţine cuvinte despre unul din aceste specimene, un om cu desăvîrşire ignorant, pe care poate numai favorul familiar, aşa de obicinuit la Turci, îl face să ocupe încă una din funcţiunile de prima linie ale provinciei Albania. Acesta este Excelenţa Sa guvernatorul actual din oraşul Corcea, în Albania-Vestica. Om deja bătrân şi venerabil prin exteriorul cel impunător al unui mutesarif (guvernator) Ruşid-bey, deşi la aparenţă s’ar pare un om destul de erudit şi aprofundat în ale guvernării şi politicei, este însă în adevăr una din acele calamităţi monstruoase, cu care Dumnezeu a înzestrat imperiul nostru în epocele sale de decadenţă politică, care ignorînd cu desăvîrşire arta de a guverna, neavând de asemenea nici cea mai mică idee despre integritatea aşa de clătinândă din timpurile din urmă a imperiului şi statului turcesc, lucrează,—graţie puterii ce numai prin hatârul celor superiori li s’a încredinţat, — şi sunt conduşi în toate acţiunile lor, chiar de interes capital, de nisce fiare îmbrăcate în pelea mielului, de nisce capete, în care numai idea salvgardării şi menţinerii drepturilor actuale de existenţă ale imperiului otoman nu încape, de nisce campioni ai causei panhelenistice, aşa de comuni în peninsulă, ca archiereul şi vicarul sau fanarioţii din oraşul în cestiune. Aceşti oameni şi alţii sui generis, aruncaţi de politica externă a regelui Gheorghios I, şi a silagurilor panhelenistice din Atena şi Constantinopol şi împrăşciaţi în toate părţile peninsulei, au ajuns cu curagiul şi îndemânătăcia lor brigandească, cu viclenia, linguşirea şi ipocrisia lor pănă într’acolo, încât izbutesc a corupe chiar pe cei mai înalţi funcţionari turci, pe ale căror slăbiciuni cunoscându-le mai deaproape, îi menagiază în aşa mod, încât ajung a deveni pănă şi dictatorii lor, atât în politica externă şi internă a imperiului, cât şi în cestiuni de administraţie. Cu modul acesta, profitând de firea cea uşor de corupt a neamului lui Mahomet, aceşti blăstămaţi ajung pănă a-şi călca legile făţiş şi în ziua mare, fără ca însă de orbiţii de pe la tribunale şi palate să fie văzuţi sau simţiţi. Din categoria acestor inimici înverşunaţi ai imperiului fac parte, după cum am 4,s mai sus, Şi archiereul cu vicarul seu din oraşul Corcea. Şi spre confirmarea celor 4*se pănă aci, prelângă multe altele ce s’ar pute aduce, iată şi o probă elocventă, de a cărei monstruositate încă se vorbesce printre particularii oraşului şi ai împregiurimilor. Mai zilele trecute, presentându-se înaintea tribunalului de a doua instanţă din or. Corcea afacerea barbei celei smulse în biserică a protosincelului din Castoria decâtră tinerimea bărbătească şi femeiască din orăşelul românesc Vlaho-Clissura, numai pentru că acest agent al fanarului nu voise să lase liniştit pe un băiat, care se suise înaintea tronului archieresc ca să cetească apostolul pe românesce, şi care afacere fiind examenată mai ântâiu de cătră tribunalul corecţional din Castoria, sentenţa, graţie carăşi intervenirii archiereului de acolo, se dăduse cu totul în nefavorul partidului român, care prin actul într’adevăr puţin cuviincios, însă destul de legitim, de care se servise faţă cu protosincelul, usurpatorul unor drepturi aşa de sfinte ale lor, cu această ocasiune, deci vicarul archiereului din sus numitul oraș, văzend că cu toate încercările sale neomenoase de a corupe pe consilierii tribunalului n’a isbutit la nimic, a alergat imediat cu manoperele sale la guvernatorul Rusid-bey, omul care, pentru mai mare cuvânt decât cei dintâiu, ca unul ce are în mânile sale destinul unei provincii întregi, trebuia să respingă pe acest nenorocit călugăr, ba chiar să-’i dee şi o lecţie destul de bună, care să servească de lecţie şi celor ce în viitor s’ar încerca să-’l imiteze. Din contră însă, Excelenţa Sa, din ignoranţa absolută a intereselor vitale ale imperiului, fără a chibzui nici un moment asupra actului ruşinos şi nedemn de un funcţionar ca Excel. ca şi pe care act cugeta să-l comită numai îndemnat de fanariot, care ar fi trebuit să plesnească în patru, dacă cumva tinerilor din Vlaho-Clisura, atentatori, — în ochii sei, — la demnitatea unei persoane sfinte (?!) ca Sfinţia Sa (!?), li se făcea dreptate, Excelenţa Sa R u şi d-bey chiema la sine pe preşedintele curţii de apel, însărcinată cu examinarea afacerii, şi de la înălţimea tronului seu de guvernator, cu severitatea unui paşă, îi ordonă şi impună, ameninţându-l cu destituirea, ca să lucreze în aşa mod, încât tinerii clistreni să fie condamnaţi la o pedeapsă tot aşa de aspră ca cea inserată în sentenţa din Castoria şi, în desbaterile ce erau să aibă loc înaintea curţii în ziua următoare în privinţa aceasta, el împreună cu consilierii, colegii sei, să nu facă decât să confirme verdictul emis de cătră tribunalul din numitul oraş. Şi într’adevăr a doua ori fiind ziua înfăţişerii, după o pledare şi desbatere foarte scurtă a afacerii, s’a emis sentenţa, o sentenţa deşi cu totul în nefavorul acusaţilor, însă care nu era punctualmente acea dictată de mutesarif; căci şi Sultanul de ar fi fost, dar’ ziua din senină, înorată ar merge, dar’ în noapte nici decum nu se poate preface. Laudă şi onoare numai nu-’i poate face acest pas aşa de fals şi nechibzuit Excelenţei Sale mutesarifului din Corcea !! Vază de aci cei interesaţi şi cei de pe la posiţiuni mai înalte ca acea a unui mutesarif, în ce mâni şi în ce capete nedemne se încredinţează destinele şi soartea unei provincii întregi, şi mai ales a Albaniei-de-Răsârit, provincie aşa de înverşunat revendicată de atâtea naţiuni. Fie-ne totdeodată permis a observa aci cu cea mai mare legitimitate funcţionarilor înalţi ai imperiului, că numai rangul familiar nu poate procura imperiului un funcţionar util, demn şi capabil, şi, să sondeze cu mai mare scrupulositate creerii persoanelor, în ale căror mâni vreau să încredinţeze destinele popoarelor supuse coroanei otomane. Adever-spunetond. FHIRUNA CRONICA. Maiestatea Sa Monarchal s’a îndurat Prea graţios a dărui din casseta Sa privată 200 fl. pentru cei păgubiţi prin foc în Comâna de jos. De la Curte. Maiestatea Sa împărăteasa Regină, archiducesa Maria Valeria și mirele ei Archiducele Francisc Salvator au făcut o excursiune la Gardasee în 7. c. Maiestatea Sa împărăteasa Regină e pe deplin sănătoasă. Principesa de Coroană văduva Stefania are de cuget să rămână în castelul dela Laxenburg pănă prin 15 Noemvrie, care atunci să vină la Viena, ca să petreacă dimpreună cu băiata ei în „Hofburg“. în decursul acestei luni se aşteaptă în castelul dela Laxenburg visita Archiducelui Frideric, a principelui Filip de Coburg-Gotha şi a soţiei sale.* Vânătoarele de Curte. Azi, Sâmbătă, a avut loc în revirul împărătesc de la Bösendorf o vânătoare de Curte, la care au luat parte mai mulţi membri ai Casei domnitoare, între care şi Archiducele Francisc Ferdinand d’Este. începutul vânătoarei a fost la 11 oare înainte de ameazi.* Numire. Vice-notarul de la judecătoria cerc. din Orăștie, Wilhelm Bocz, e numit de jude instructor la judecătoria cercuală din Hațeg. * Camera advocațială din Brașov aduce la cunoscință, că murind advocatul din Sepsi- St.-Georgiu Iosif Künnle, a fost șters din lista acelei camere. De curator alfjeanc dariei lui nu s’a numit nimenea, deoarece n’a fost de lipsă. * Circulaţiunea trenurilor sibiiene. Cu începere de azi trenurile accelerate separate Nr. 309 şi 310 se vor opri în Copşa-mică o minută, ca să fee călătorii şi bagagiul ce ar fi venind cu trenurile de la Sibiiu. Trenul accelerat Nr. 309 va pleca din Copşa-mică la 6 oare 34 m. seara, care trenul accelerat Nr. 310 va pleca la 9 oare 54 m. dimineaţa, din această causă trenul de dimineaţa din Sibiiu va pleca de acum înainte la 7 oare 35 minute dimineaţa, în Copşa-mică va ajunge la 9 oare 34 minute, adecă cu 20 de minute înainte de sosirea trenului accelerat. Trenul accelerat va sosi în Brașov la 2 oare 14 m., la Predeal va sosi la 3 oare 49 m, dupăameazi, oar’ în Bucuresci la 10 oare 40 m. noaptea. # Societatea de lectură „Andreiu Șaguna“ s’a constituit în şedinţa ţinută în 17 Septemvrie st. v. sub presidiul directorului seminarial loan Hannia pentru anul şcolastic 1889/90 în modul următor: De preşedinte al societăţii s’a proclamat dl profesor seminarial loan Ghibu, de vice-preşedinte al societăţii şi de preşedinte al comitetului s’a ales Elie Cristea, cl. curs. III.; de secretar Corneliu Perşinar, cl. curs. II.; de redactor al foaiei „Musa“ Nicolae Dura, cl. curs. III.; de bibliotecar George Negoescu, cl curs. II.; de vice-bibliotecar Ivan Olariu, pedag. curs. I.; de cassar Nicolae Nicola, cl. curs. I. şi de controlor Iosif Popescu, cl. curs. III.; ţară de membri în comitet s’au ales: Mateiu Folea şi Baptist Boiu, cl. curs. III.; loan G. Oltean şi Iovian Murăşan, cl. curs. II.; Octavian Popescu şi Nicolae Vătăşan, cl. curs. L; Samuil Chiffa, ped. curs. III. şi loan Sperchez pedag. curs. II. Deficitul oraşului Budapesta, încheiându-şi socotelile preliminarului pe anul viitor, oraşul Budapesta are un deficit în venitele comunale de 283.383 fl. Acest deficit se va acoperi prin un nou arunc comunal. * * * Fete dispărute. Cetim în „Kolozsvár“, că poliţia din Cluj a fost încunosciinţată ieri despre dispariţia unor fete din oraş. Aceasta întâmplare, — zice acel 4 are — aruncă o lumină tristă asupra stării morale din Cluj. Cele două fete, Ana Varga, în etate de 16 ani, şi Paula Gaal, în etate de 17 ani, au fost seduse de cine scie ce femei fără consciență, — precum se scie, în Cluj sunt femei plătite, Nr. 224