Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)

1889-10-24 / nr. 243

Anul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., V/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună­ 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: lli an 10 franci, l/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai pl&tindu-se înainte. Apare în fiecare di de lucru mrf&P QQiâf • .fa—m f eP DJt., pui"»1* Sibiiu, Marți 24 Octomvrie (5 Noemvrie) 1889 Nr. 243 HBEsaad­iCiaa^ INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un ncuier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 23 Octomvrie st. v. (X) Nici Kossuth nu e mulţumit cu „şi“. Era de prevăzut, că n’are se fie mulţumit. Preste tot el este nedumerit de natura „siamesică“ a celor două complexe, care constituesc monarchia austro-ungară. Independentă, cum o făcuse el în Aprilie 1849, ar dori Kos­suth se va­ta Ungaria. Ar voi se o vad­ă înălţându-se la un imperiu, în care să se contopească tot mărunţişul de popoare din Sud-estul Europei pănă la Marea­ Neagră, la Bosfor, Marmora, Dardanele, Archipelag şi pănă la Adriatica. Frumos vis! Insă numai vis. Cu o picătură de apă, căci aşa sunt cele cinci milioane de Maghiari faţă cu popoarele din ţerile, preste care Kossuth atât de bucuros ar vedèa pe conaţionalii sei dominând, nu e cu pu­tinţă să uii, să faci roditoare o câm­pie aşa de întinsă, cum este Sud-estul european. Şi este sciut, că Kossuth nu este singur, care visează aşa. Sunt mulţi între Maghiari, Irányi şi Apponyi ni-o spun, care nu se pot deştepta din ase­menea vis, ori­ şi­ cât li-ar striga cineva în urechi. Dar, dacă din întâmplare unii sau alţii, isbindu-se de realitate, se deşteaptă, îndată aleargă la Kossuth, ca să le împrumute o clasă de opiu politic şi să se mai delecteze în visuri de îm­părăţie mare naţională­ maghiară şi de putere mare. Dacă felul acesta de vis ar fi ca toate celelalte visuri, puţin ar ave să ne pese. Visurile maghiare însă pe po­poarele nemaghiare din AustroUngaria le costă o mulţime de bani câştigaţi cu sudoare cruntă. Le costă nelinişte şi amăr­îciune multă şi distracţiune dela ocupaţiunile pacinice şi folositoare. Căci nu numai Kossuth şi oamenii sei se îm­bată de asemenea visuri. Aceia dintre Maghiari, care sunt chiemaţi a le com­bate, încă le nutresc. Poate-că nu din convingere, ci pentru­ ca să nu peardă, sau dacă nu o au, ca să obţină popu­laritatea. De aceea în Ungaria toţi câţi n’au înclinare spre visul unei Maghiarii mari, cum ’şi-o închipuesce Kossuth, sau toţi câţi n’au lipsă de a simula ast­fel de vis, sânt mereu maltrataţi cu imputări de lipsă de patriotism, ba chiar cu imputări de tradare de patrie. Dare imputările aceste nu arare­ori se desvoartă până la acţiuni fiscale şi pănă la sentenţe, căror le urmează pedepse în sume frumoase de bani şi închisoare cu anii, ca să tăcem de intoleranţa şi terorismul, cu care în era constituţio­nală maghiară iarăşi ne întâlnim atât de des şi în felurite forme, între astfel de împregiurări să te miri, că Kossuth şi ai sei nu sunt mulţumiţi cu „şi“ ? Din contră avem să ne mirăm, că Tisza şi ai sei încă n’au aflat formula, după care să se arete şi ei nemulţumiţi, pentru­ ca în punctul popularităţii înaintea Maghia­rilor Kossuth şi ai sei să nu fie în avan­­tagiu faţă cu Tisza. Este ceva minuţios şi despectabil vânatul după popularitate, în sînul naţionalităţii maghiare însă este un fac­tor politic, care influenţează departe afară de sînul naţionalităţii maghiare. Influ­enţează, fiindcă vânatul după populari­tate devine o boală politică contagioasă şi cel puţin moralicesce devastatoare. Visurile şi vânatul după populari­tate se văd şi din cele atinse pănă aci, că nu sunt elemente sănătoase politice. Oamenii serioşi nici nu pun vre-un preţ pe ele. Şi au dreptate. O lucrare de Doamne ajută cu dînsele şi printr’însele nici că e cu putinţă, afară doar’ pen­tru inimicii unei ţeri sau ai unor po­poare dintr’o ţeară luată la ochi, care voesc s- o facă victima intereselor proprii. Dacă cumva Rusia ar umbla să nu­trească visurile în capetele politicianilor maghiari şi în inimile lor vânatul după popularitate şi ci-ar şi succede, ea ar fi îndreptăţită să aştepte resultate favora­bile în urma visurilor maghiare şi în urma vânatului după popularitate în sî­nul naţiunii maghiare. Aşa este, Rusia ar fi îndreptăţită, nici­decum însă aceia, în ale căror capete şi în ale căror inimi visurile şi vânatul după popularitate îşi sărbează orgiile în desfrâul lor. Nu vrem să susţinem cu tot adin­­sul, că sunt influenţe ruseşci, care de­termină politica ce o vedem desfăşu­­rându-se în sânul naţionalităţii maghiare. Suntem în drept însă a ne teme de o astfel de influenţă, mai ales când ştim, că concetăţenii maghiari nu prea sunt alegători în mijloace, când­­şi-au pus odată ceva în cap. Procederea oposiţiunii maghiare în cestiunile cele mai delicate, în cestiuni de armată şi după concesiunea din urmă cu „şi“, tra­tamentul cestiunilor de ar­mată din partea lui Kossuth în timpul de tot recent, ne fac să fim foarte ne­dumeriţi. Ne fac să nu luăm numai de o glumă proastă prorocia cea mai nouă a lui Kossuth, că „pajura împă­rătească se va mistui de flăcările rugu­lui maghiar“. Deşi potentaţii Europei asigură la toate ocasiunile, că pacea va fi susţi­nută, nu e în stare nimenea să nege, că pacea este ca frunza pe apă. Astăcji este, mâne din un incident neprevăzut poate să nu mai fie. Visătorii şi vână­torii de popularitate însă sunt în ase­menea timpuri periculoşi. Ei sânt în stare să arunce vrajbă între cetăţenii unuia şi aceluiaşi stat, când aceştia tre­­bue să fie mai uniţi. Ar fi bine, ca după atâtea conce­siuni preste concesiuni, făcute Maghia­rilor, să se mai ţină cont şi­ de celelalte popoare, totdeauna credincioase şi reale. Aceasta şi pentru­ ca să se restabilească echilibrul între cetăţenii unui şi aceluiaşi stat, unei şi aceleiaşi monarchii. Să se ţină cont cu atât mai vîrtos, cu cât celelalte popoare nu pretind lucruri im­posibile, ci necesare şi care toate se con­centrează într’o veritabilă egalitate în drepturi. în chipul acesta prorocia lui Kos­suth ar rămână o vorbă goală, car’ mo­narchia austro-ungară aceea ce are să fie la lichidarea cea mai deaproape din Europa. FOIŢA „TRIBUNEI“. Tanda şi Manda. (Urmare și fine.) Ca la două ciasuri după­ ce plecară Tanda și Manda nimeri și jupanul Bura acasă, caiafa cel bătrân, cu o barbă albă ca un vlădică și îmbrăcat ca un grof. Fusese la oraș, ca să facă gheșeft­uri și să mai aducă beuturi. Nu întră bine în lăuntru, și jupâneasa Ruhăia îi spuse tot într’un suflet bucuria ce o are, că adecă au fost la ea doi oameni de omenie din ceea­­laltă lume, vecini cu Iancălă al lor, şi că li-a dat să-’i ducă una-alta, că e sărac lipit pă­mântului şi e bolnăvicios, că tot tuşesce. Când auzi­tura ce s’a întâmplat, se mănia şi se în­furia, de gândiai că şepte mii de draci au in­trat în el, începu a înjura şi a mustra pe Ruhăia: „Proasto, nebuno! Cum ai putut tu crede, că aceia sânt de pe ceealaltă lume, că de acolo nimeni nu mai vine, cine merge odată! încătro au apucat? Mă duc să-’i ajung!“ Şi se puse Jidanul meu călare pe un cal frumos şi haid’ după ei ! Tanda şi Manda mergeau mai încet, după­ ce s’au fost depărtat cale de un cias, şi începură apoi a sta de povesti, a tândăli vre­mea, a mai sta ici-colo la umbră, ca omul ce n’are nici o grabă. Dar’ Bura sbura cu calul n urma lor, de gândiai că o să-’i sară şi co­pitele, dar’ nu numai potcoavele bietului dobitoc. Odată se uită Tanda Inderet și venea un că­lăreț departe, alergând cătră ei. „Me Manda, acela va fi Jidanul. Ia tot ce avem dela Jidancă și pășesce bărbătesce pănă acolo în pădurea ce se vede. Acolo să mă aştepți, că eu am de gând să merg puțin calare. Şi aşa făcu Manda, luă tot pe umăr şi drumul copile, mergea de gândiai că nu e el Manda. Kar’ Tanda rămase pe loc, îşi luă pă­lăria de pe cap şi acoperi o balegă mare,ce era în drum. îndată după aceea sosesce Ji­danul : „Bună Ziua, om de omenie!“ „Pst! Nu vorbi aşa tare!“ „Dar’ ce ai?“ — Zise Jidanul încet, oprind calul. „Am prins o pasăre de aur; e vrednică între fraţi o miie de fiorini“. „Apoi de ce nu o iai de acolo, de o înă­­duşesci sub pălărie?“ „Nu pot pănă nu apune soarele, că dacă îi ajunge soarele la ochi orbesce şi nu pot ave nici un folos de ea“. „Bade“, Zise Jidanul, aducându-’și aminte după ce a plecat în ruptul capului, „bade, n’ai șezut d-ta trecând pe aici doi oameni cu mai multe obiecte în spinare, că ’mi-au înșelat ju­pâneasa cu bani și cu haine scumpe“. „Eh, nu ’i-am veZut, ardă-’i focul ? ’I-am veZut, că doară m’au îmbiat cu o sută de fio­rini, ca să merg cu ei, că ei, hoţii şi mişeii, bine sciau, că dacă voiu rămâne aici, d-ta mă vei întreba şi eu îţi voiu spune încătro au apucat“. „Vai, bine că n’ai mers, că pe câți am întrebat, nimeni nu ’mi-a sciut da răspuns des­pre ei pănă acum, când am dat de d-ta. Fi bun, învațâ-mă, unde­­i-aş pute afla, ori vină cu mine, că-’ți dau o sută de fiorini“. „Bucuros aş merge, dar’ cum să-’mi las pasărea singură? Să o iau nu cutez, pană nu va însera, că orbesce de soare; însă dacă gân­­desci, că nu-’mi vei scăpa paserea, dă-’mi calul încoace, că eu îi voiu ajunge şi precând va însera voiu fi aici cu ei; le sciu eu conacul“. „Grijesc eu de pasere, nu te teme, nu­mai fii bun și ’mi-’i adă înapoi“. Se scoborî gura de pe cal și se puse lângă pălărie cu mânile priponite pe marginile ei, ca nu cumva să-’i fugă paserea, car’ Tanda se sui pe calul lui și-’i mai dădu odată în grije de pasăre, apoi hai copile, ca vântul. în marginea pădurii află pe Manda tândălind la umbră, rîsend voios că-’și vede prietenul ve­nind călare. Bura, după­ ce se duse Tanda, nu mai putea de bucurie, că a făcut un bun gescheit. De n’ar mai veni prostul acela pănă­ ce va însera, că eu voiu scoate pasérea și o voiu vinde cu o miie de argint, car’ paguba mea cu tâlharii nu face mai mult de 500 bune. Ar fi chiar un zlot după altul, adecă în loc de unul tot doi. Așa se gândise Bura, și deabia aștepta să vină seara să­’și ducă pa­sérea cea de aur acasă și se arete jupânesei, ce poate face omul cuminte şi cu speculă, înţepenise tot stând ghiemuit lângă pălăria lui Tanda, mi­ se părea că seara nici ca în batjo­cură nu voia să vină, în urmă se apropia soarele de deal, apoi trecu dealul şi se puse numai­decât o ceaţă groasă de puteai tăia cu cuţitul în ea. Atunci Bura se puse pe furiş, băgă mâna sub pălărie şi prinse iute ceva cald şi moale şi haid în sîn cu degetele în­cleştate, ca nu cumva să-­i sboare, apoi pă­şesce copile cătră casă, voios de geşert-ul făcut. Puteai prinde iepuri cu el de voios ce era, ca Ţiganul când are pipă nouă. Abia ajunse acasă cătră mecul nopţii, pentru­ că vara sânt nopţile scurte. După­ ce ajunse acasă îl întrebă Jidanca: „A, dar’ ce e Burălă, ajunsu­’i-ai ?“ „Taci, muiere nepricepută, nu mă mai întreba, că de nu aş fi eu Burăla, rămâneam de pagubă, dar’ aşa şi din prostia ta fac ge­­şeft. Cinci sute bune câştig curat!“ „Cum aşa?“ „Foarte lesne: trei sute ţi-ai dat tu, cam o sută, se Zi° i vor fi costat bănueturile şi alte nimicuri ce li-ai mai dat, iar’ calul încă n’a costat mai mult ca o sută“. „Da’ ce, li-ai dat şi calul?“ REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 23 Octomvrie st. v. împăratul Germaniei în Constantinopol, împăratul şi împărăteasa Germa­niei au sosit alaltăieri în Constantinopol, unde au fost cu mare pompă primiţi de cătră Sultanul şi de cătră întreaga poporaţiune musulmană, într’un articol, în care se ocupă şi cu visita contelui Kálnoky la Friedrichsruhe, „Kölnische Zeitung“ scrie despre visita împăratu­lui Wilhelm la Constantinopol urmă­toarele : Sultanul se va pută convinge, că el primesce ca oaspe pe un prieten, care nu voeşce decât binele lui şi al im­periului turcesc, care cunoasce impor­tanţa tractatelor încheiate pentru men­ţinerea păcii europene şi voesce să men­ţină şi să păzească din toate puterile aceste tractate, înţelegeri politice şi îna­inte de toate încercarea, de a îndemna pe Turcia să între în tripla alianţă, par a fi excluse; dar’ visita va încuragja pe Sultanul, ca să persiste pre lângă o desvoltare pacinică pe calea potenţării puterilor economice ale ţerii. Noi nu ne îndoim, că actuala vizită va con­tribui la utilizarea altor noue puteri economice pentru Turcia. „Norddeutsche Allgemeine Zig“, organul principelui de Bismarck, se ex­primă asupra călătoriei împăratului Ger­maniei la Constantinopol. Prin această vizită nu are să se samene neîncrede­rea ; pretutindenea pe rotogolul pămân­tului se recunoasce, că caracteristica principală a politicei externe germane o formează promovarea și garantarea păcii. Patria privesce cu o viuă satis­facţie şi cu sentimente de mulţumire la întâlnirea monarchilor, care aduce po­porului şi ţerii îmbelşugate raporturi amicale. Prin întărirea şi îmulţirea ra­porturilor, împăratul crează mereu noue garanţe pentru binele şi prosperarea na­ţiunii, ale cărei drepturi le conduce cu multă prudenţă şi însufleţire pentru va­ja şi puterea patriei. O întrevorbire cu prinţul Ferdinand, de Coburg. Un amic al prinţului Ferdinand a avut cu el o întrevorbire, despre care „Neue Freie Presse“ comunică urmă­toarele amănunte: „Oamenii“, a zis prin­ţul, „se ocupă foarte mult cu călă­toria mea. Eu nu pot face altceva, de­cât că nu urmăresc nici un scop poli­tic, eu nu am scopuri politice în străinătate. Eu nu am decât o singură aspiraţiune: Bulgaria să devină fericită, tare şi bogată şi să fie bine gu­vernată, — toate celelalte trebue să re­­sulte apoi de sine, în Sofia, şi ni­­căiri altundeva, zace punctul de gravitaţiune al cestiunii bulgare. Se stie, că acolo merg bine lucrurile, că tot mai mulţi sunt Bul­garii, care sunt de părere, că princi­pele lor este încorporarea aspiraţiunilor de independenţă legitime ale popo­rului seu; cine nu o scie, acela ar pută să se convingă din călătoria mea, ea arată, cât de favorabile s’au făcut ra­porturile, încât eu deodată şi fără multă pregătire putui să spun miniştrilor mei: Acum guvernaţi singuri, şi Bulgaria nu va uita pe principele ei nici în absenţa lui! Eu mă simt cu totul Bulgar; Bul­garia îmi este patria, prin urmare să nu fiu tractat ca un Orlean, ci ca un Coburg. Eu am mers pe calea mea şi cred, că succesul nu s’a ferit de mine. Pănă acum numai o singură voce prin­ciară s’a ridicat în favorul meu, vocea unui monarch, care însuşi e încorpo­rarea cea mai nobilă a sentimentului de datorinţă. Eu mă voiu arăta totdeauna vrednic de această încredere, dar’ nu voiu face nimic spre a câştiga recu­­noascerea pe căi laterale.“ Despre ra­portul lui cu Poarta, prinţul s’a expri­mat în mod mulţumitor. Relativ la re­­laţiunile lui familiare, prinţul a negat, că ar fi avut loc vre-un consiliu fami­liar şi că el ar fi trebuit să se împace cu vre-o rudenie a sa. Pe el nimeni nu ’l-a împedecat a merge în Sofia; nu există nimeni, căruia ar ave să-­i dee seamă despre ceea­ ce a făcut sau are încă să facă. Dealtmintrelea prinţul a plecat deja din Viena şi acum se află pe cale că­­tră Bulgaria. Ministrul de răsboiu a combătut în Reichstag aserţiunea deputatului Bebel, care representă şi pe Rusia ca inamică ereditară a Germaniei; ministrul a amin­tit, că Germanii din generaţia prece­dentă vărsară sângele lor alăturea cu Ruşii. Cât pentru aserţiunea, că poporul nu voeşte răsboiu, ministrul zice­ că în Germania prinţii au fost totdeauna de acord cu popoarele lor, şi că dacă Bebel însinuă prin cuvintele expi­rarea greşelilor trecutului, că trebue să se înapoieze Alsaţia-Lorena, el va fi singurul, care va formula o atare cerere mai cu seamă în momentul, când po­­poraţiunea din aceste provincii, care altădată era germană, a devenit şi mai germană (aplause vii). Ministrul nu voeşce să r’căi că Francia e inamică ereditară a Germa­niei, dar’ aceasta nu poate să ignoreze înarmările vecinei sale şi, adauge, dl Bebel nu vede sforţările tinărului nos­tru suveran în favorul păcii europene; să sperăm, că aceste sforţări vor isbuti. (Vii aplause la dreapta.) Beningsen, urmând ministrului la tribună, a Ze8 că situaţia Germaniei în Europa îi impune obligaţia unor înarmări importante şi unor silinţe, care să-­i permită a ieşi victorioasă dintr’un răsboiu eventual. Din dietă imperială germană, Centrul din Reichstag pregăteşce o moţiune, care tinde a se face să se scutească toţi preoţii de serviciul mili­tar activ. Procesul de presă al „Luminâ­­toriului“. In numărul seu cel mai nou, „Lu­minători­ul“ reproduce în traducere ro­mânească hotărîrea Curiei din Budapesta, prin care aceasta cassează verdictul de achitare al curţii cu juraţi din Arad în procesul de presă în contra dl­ui V. Barcianu. Această hotărîre sună astfel: Nr. 9306—1889, în numele Maiestății Sale a Regelui, în urmarea cererii de nulitate din 1 August 1889, dată de procurorul de stat contra sentenței de sub Nr. 4738, cu care s’a încheiat causa procesului de presă inten­tat, la cererea procurorului de stat, lui Ioan Barcianu pentru delictul agitaţiunii şi pertrac­­tat înaintea curţii cu juraţi din Arad în 31 Iulie 1889, Curia regie, în şedinţa ei publică ţinută în 26 Septemvrie, pertractând asupra acelei cereri de nulitate, a adus următoarea d­e­c i s­i­u n e: Cererea de nulitate se accep­­tează, deci în temeiul § lui 91, litera b) al procedurii de presă, sentinţele curţii cu juraţi şi a tribunalului se nulifică, şi procesul se în­drumă înaintea unei noue curţi cu juraţi, care are să se compună în sensul §­lui 93. Motivele: împregiurarea înşirată cu scopul, de a nimici sentenţa, că pe banca ju­raţilor după sortire a ocupat loc cu unul mai mulţi juraţi decât este numărul prescris, nu este motiv de nulitate, căci această greşeală „Auzi muiere, taci şi ascultă! Tot ce li-ai dat tu face cam patru sute bune, calul o sută, laolaltă cinci sute,, ear’ ce am eu în mâna aceasta din sân e vrednic o miie bună, auzi muiere ? O miie bună e vrednic ce am eu în mâna aceasta din sân“. „Ce ai, Burălă dragă?“ „’Ți-oiu arăta îndată, numai pune-te tu mai întâiu și închide ușile bine, ear’ în fe­­restri pune ceva perini ori lepedee ca să nu ne vadă cineva de afară“. Şi aşa făcu Ruhăia, apoi aşternu masa cu cea mai frumoasă pânzâtură şi Bura scoase mâna din sân şi o deschise pe masă. Adecă dintre degete căzu balega caldă şi moale şi galbină. „Ai vai, trăsnitu-te-a Dumnezeu, hăbău­­cule, spurcăciune pui tu pe masă?“ „Taci muiere, nu mai spune la nime, că în veci nu ’ţi-oiu mai face imputare pen­tru sutele ce ’ţi­ le-au înceluit tâlharii aceia, cată şi pe mine m’au înşelat de li-am dat ca­lul cel scump şi uite cu ce ne-am ales ! Dar’ apoi Zoala mea ? Dar’ fi tu bună şi nu spune nimănui, după pagubă să nu mai fim şi de râs la lume!“ Așadar, vam fost spus, că Tanda o tulise la sănătoasa cu calul Jidanului; par’că aci rămăsei cu vorba. în marginea pădurii află pe Manda răsturnat sub un stejar. „Bun ajunsu, Mando!“

Next