Tribuna, decembrie 1889 (Anul 6, nr. 275-297)

1889-12-01 / nr. 275

Pag­. 1098 Consilierii Maiestății Sale ruse, stă­pâniți de un gând deşert, au creczut că-­i fac patriei și Coroanei un bun serviciu, dacă prin o politică „parte ener­gică“, „parte vicleană“ înăbuşesc manifestarea „nemulțumirii legii­time“ şi produc împregiurul Tronulu­­impresiunea, că sânt împăcate naţio­nalităţile şi că numai câţiva oameni lip­siţi de ori­şi­ce importanţă, nisce „exi­stenţe catilinare"­, agitatorii mult hui­duiţi exprimă o nemulţumire, care în adevăr nu există. De aceea e atât de mare serviciul, pe care generalul Traian Doda ni-’l-a făcut nouă Românilor, ’i-’l-a făcut ţerii, ’i-’l-a făcut Monarchului seu, când ’şi-a ridicat glasul alăturea cu „agitatorii“, a înfruntat mănia guvernului şi ni-a strigat să fim bărbaţi. Şi dacă es­te adevărat, că fruntaşii ţerii ar fi inclină spre idea unei resolvări serioase a conflictelor, care prin procedere „energică“ şi „vicleană“ nu pot să fie înlăturate, meritul e mai pre­sus de toate al generalului Traian Doda, care a făcut să se scie p­r­e­t­u­t­i­n­­denea, că „legitima nemulţumire“ exi­stă şi că nu sânt împăcaţi Românii. Chiar admiţând însă, că înclina­­ţiunea aceasta există, dându-ne seamă despre cele­ ce se petrec, nu putem de­părta de la noi temerea, că nu o îm­păcare sinceră şi durabilă, ci un simulacru de împăcare e ceea­ ce se pre­­gătesce, în aceasta consistă greutatea zile­­lor, de care sântem, precum se vede, din ce în ce mai aproape. Nu e lucru de tot greu a face, ca câţiva oameni, pe care împregiurările­­i-au scos la iveală, să tacă ori să spună ceea­ ce nu este adevărat, pentru­ ca lu­mea să creadă din nou, că Românii sânt acum în adevăr împăcaţi cu po­­siţiunea ce li­ se va fi creând în statul ungar. Căci ori­ şi­cât de tari ar fi oa­menii, sânt multe şi puternice şi mijloa­cele spre a-­i îndupleca. Iubirea de dreptate şi spiritul în adevăr patriotic, care transpiră din co­loanele­­ziarului „Magyar Állam"­, în­tăresc în noi speranţa, că tot vom ajunge noi Românii şi Maghiarii să ne apropiem unii de alţii. Timpul acestei apropieri poate să fie depărtat încă, dar el se anunţă prin o mulţime de semne. Ori­ şi­cât de depărtat ar fi, noi îl salutăm cu o sinceră bucurie. Văitend însă spiritul ce transpiră din coloanele altor s Ţare m­aghiare şi zăpăceala, în care se află parlamentul din Budapesta, ne temem, că nu va avă nici unul din oamenii de stat ai Un­gariei destulă autoritate, ca să săvîr­­şească faptele, de care e vorba în „Magyar Állam11 şi care ele singure pot să fee tăişul armelor, cu care se luptă „agitatorii“. în loc de o resolvare serioasă se va încerca deci sub presiu­nea situaţiunii generale un simulacru de înţelegere şi se va pune la grea în­cercare bărbăţia fieşte­căruia dintre noi. Vom veda atunci, cine are în el şi hotărîrea, şi mai ales bunul cum­păt, ca să împace interesele ţerii cu ale Almanzor. Eu văd dorinţa ta ne­buna se mori! Nu, nu-’i credeţi, el nu me uresce, el e sătul de 4'­lele sale misere, ar voi să se desfacă de noi, dar’ trebue dus cu forţa la năi, aceasta o reclamă nimicirea celor 7 coline, de unde se împrăşcie idololatria prin mii de isvoare, nouele lupte, timpul potrivit pentru bravură pretind îmbrățişarea Sulta­nului. Eufemiu. Se me despart eu de aceste ținuturi, unde deși Ludovica e moarta, dar’ ea e tot ce mai ador? Mergeți Inderet, infa­milor. Eată . . . apucați turbanul dejositor, care m’a făcut asemenea lui Mohamed; ca și dânsul nu am fost decât un impastor cutezător, de nu cumva faptele mele au fost mai scele­rate ca ale lui; căci el a înălțat ginţile sale la domnirea lumii, precând eu am distrus pe ale mele. Saraceni. Se peară ! Al m a n z o r. Aşteptați. ’I-am jurat cre­dință pe vieață. Eufemiu. Pot să vă desleg de jură­mintele voastre impii. (Cu accent solemn). Dacă am avut cândva ceva drept asupra voastră, acum abcfic de el în favorul lui Almanzor. Zisa mea trebue să ve fie lege. El să ve fie noul Sultan, conducătorul vostru! Un Saracen (strigă și ceealalți îl acom­paniază). Almanzor e Sultanul! Almanzor. Nu . . . Eufemiu, în deşert voesci să te aperi. Nimic n’a aprins ambiţiunea mea decât fia­ REVISTA POLITICA. Sibiiu, 30 Noemvrie st. v. Din parlamentul maghiar. Casa deputaţilor a ţinut alaltăieri o şedinţă slab cercetată, în care s’au resolvat o mulţime de obiecte. înainte de toate s’au absolvat paragrafele re­stante din legea pentru scutul marcelor. După aceea s’au acceptat cu majoritate de voturi proiectele de lege privitoare la căile ferate Dévabánya—Szaghalom —Kut şi Somogyszobb—Barcs. A ur­mat apoi o sumetenie de petiţiuni, în­tre care mai multe pentru recunoascerea dreptului de cetăţean al lui Ludovic Kossuth. în sfîrşit a răspuns ministrul­­preşedinte la două interpelaţi­uni vechi, la aceea, pe care a făcut-o deputatul Isacovici în privinţa convocării congre­sului bisericesc sârbesc, şi la interpela­­ţiunea deputatului Polónyi în afacerea acordării de distincţiuni. în privinţa convocării congresului sârbesc, domnul Coloman Tisza a zis, ca guvernul a aşteptat provocarea preşedintelui con­­sistorului metropolitan, care numai în ciilele aceste a urmat, ba după­ cât scie el, representaţiunea încă nici nu a ajuns la guvern. El poate însă asigura pe interpelant, că guvernul nu are inten­ţia, de a amâna convocarea congresu­lui. Interpelantul şi casa au luat spre sciinţă răspunsul ministrului-preşedinte. Interpelaţiunea deputatului Polónyi a produs o discuţiune mai lungă, care, de sine se înţelege, s-a terminat cu luarea spre sciinţă a răspunsului domnului Tisza. Din incidentul feriilor parlamentare ale Crăciunului, „Egyetértés“, or­ganul partidului independent, se ocupă cu situaţia parlamentară şi scrie între altele următoarele lucruri: „Nici în estan nu avem un budget gata, guvernul conduce afacerile din nou pe basa indemnisării şi noi nu ne-am putut elibera de sub efectul stricăcios al provisoriului. Am co­mite înse o nedreptate, dacă pentru această neglijenţă am acusa oar’ guvernul. Ministrul de finance deja în pri­mele­­file ale sesiunii de toamnă a presentat budgetul şi bilanţul anului trecut; comisiunea financiară a lucrat într’un tempo accelerat şi ’şi-a presentat raportul într’un timp, când în­tre împregiurări normale legea budgetară pu­tea să fie creată înainte de începerea anului financiar. Dacă aceasta totuşi nu s’a întâm­­plat, casa însăşi e de vină. în decursul desbaterii budgetare s’au rostit discursuri mo­­mentuoase, între care au fost multe, care au contribuit în mare măsură la lămurirea situa­ţiei politice, dar’ acest scop se putea ajunge şi într’un timp mai scurt, dacă oposiția nu ar purta cu sine însăși o luptă de a lui Hamlet pentru felul campaniei ce ar avea să între­prindă. Dacă în primele stadii ale discuțiunii s’ar fi resolvat această cestiune de tactică, țeara ar avea o lege de budget gata, ar fi cru­țată de provisoriu. . . Legislatorii vor pute pe timpul feriilor să vină în atingere cu alegă­­torii lor. Să se orienteze acum și să-și întrebe cările dragostii mele nemăsurate ; întreagă lumea aș fi percurs-o, dacă ar fi fost Ludo­vica la marginile ei, o vai, aici o perd; aici me și părăsesce toată speranţa, toată puterea, toată setea de mărire şi sânge omenesc. De­stinul meu e hotărît! Nimic nu ajută, că tu, presimţind intenţiunea, îmi reţii braţul cu com­pătimire . . . (Almanzor îi ia spada). Chiar şi daca îmi tai arma, ce-’ţi ajută? Am propusul film să mor. Almanzor. Dară! Eufemiu. Vezi, că măria alor tăi e ațâțatâ înfricoșat. Atunci de ce se me duci la năi? Voiu sei se-’i provoc astfel, ca în fața lor vătămându-le religiunea se me ucidă fără să asculte de tine. Almanzor (cătră ostașii sei) Aiurează în deșert, să nu-’l asculte nimeni. Eufemiu. Eu nu aiurez, reneg re­ligiunea lui Mohamed şi cultul ei abominabil. Un Saracen. Aţi au­­it? Ce vorbe sacrilege ! Toți Saracenii. Să se ucidă! Almanzor. Hola! Saracenii (și mai sgomotos). Să se ucidă ! Almanzor (învîrtind cu curagiu spada în contra ostașilor îi departă). Certăreților, se părăsim pe nefericitul! (Cătră Saraceni). Veniţi cu mine la noi, eu îl voiu străpunge în numele pro­fetului, urmaţi-mă ! (Cătră Eufemiu). Preste pu­ţin voiu fi lângă tine, numai se depart mul­ţimea furioasă, neamului, fără­ ca să fie ademenit de ale sale proprii. Ar fi o nenorocire pentru noi toţi, dacă aşa ar înţelege oamenii de stat ai Ungariei împăcarea. (Pleacă cu ostaşii). Scena 111. Eufemiu singur. Ce om generos! Mai nainte eu dominam preste acei bravi. Un minut a clătinat pu­terea semizeului devastator, care cutează să măsure cu privirea tronurile cele mai înalte ! Un vis a fost mărirea mea, acum fiecare poate să me cernească, să-’m­i «Zică iertare. Lui Eu­femiu să-’i fie vre-un vețuitor egal? Voiu afla ocasiunea, ca să nu mai trăesc. Spada mea! Ce? Sânt laș? Ah, se cere încă în luptă o moarte curată. Musulmanii din nou se plece stindardele dinaintea mea! (apucă o faclă ce arde jos şi vrea să plece, dar’ se opresce îmărmurit). Ce vedenie! El, Teodor! regele meu ! Ai cunoscut bine nedumerita mea poftă de a domni, căreia nici o lege nu ’i-a putut pune stavilă; sfântă era dorința ta, dar’ a fost târijiu de a opri cu moartea mea ni­micirea cetăţii tale, a patriei, precum şi a mea. Moartea unui brav ar fi mântuit de nefericire un popor întreg. Cât mă îngrozesc de mine! Nu, nu mai pot nutri speranţa de mărire. Aici voiu avea un sfârşit miserabil, ca un om de rând, aici . . . singur . . . neîngropat şi poate ucis în mod infam de cătră cetăţenii supersti­ţioşi, pe stradele mute ale cetăţii arse ... şi pulberea mea blăstămată va fi împrăşciată în vânt. . . Ce cuget? Nu cutez ... să pronunţ . . . numele Ludovicei? De ce îmi tulbur mintea cu griji curioase, dacă plâng pe Lu­dovica şi numai pe ea? Dar’ . . . (Vede pe Teodor și repășesce înspăimântat). Nu mă înșel ? Bă­­trânul mort se ridică într’un cot! . . . Me Scena V. Almanzor și cei de mai sus. Almanzor (strigând din fundul scenei) Sărmanul amic! Am potolit măria Musulma­nilor aprinși. Unde ești ? Maiestatea Sa Monarchal a conces Archiducelui Albrecht primirea și purtarea marei cruci a ordinului militar spaniol „San Fernando“.* Numire. Direcțiunea financiară din Sibiiu a numit pe oficialul clasa a V-a Fran­­cisc Papp de la perceptoratul reg. din Sebe­­șul-săsesc de oficial clasa a IV-a la perceptora­tul reg. din Sibiiu.» Venitele căilor ferate reg. ung de stat. Dela 1 Ianuarie pănă la 31 August a. c. venitele totale ale căilor ferate reg. ung. de stat (afară de calea ferată Budapesta—Cinci­ Biserici) au fost de 26.565.855 fh, contra 25.774.579 fi. în anul premergător, prin ur­mare o urcare de 790.878 f1. Spesele au fost în acel timp de 14.541.855 fi., contra Eufemiu. Vină. . . Almanzor (alergând la el). Ce văd ? Eufemiu. îmi adun ultima răsuflare. Almanzor. Ce nefericire! Cine a cu­tezat? Tu însuți. . . Eufemiu. M’a bătut D-Zeu, dar’ nu-’l înjura. Almanzor. Și aceasta ? Eufemiu. Lasă-o. Vezi starea ei în­spăimântătoare. Ai milă de ea, te rog, nu, nu-’i crede vorbelor ei, care le rostesce în ac­cesul de durere. Tu plângi ? O, amic credin­cios ! Dă-’mi ultima probă de amiciţie. Almanzor. ’Ţi-o dau. Eufemiu. Scutesce pe această deli­rantă în cutare locuinţă de creştini, ca să se reîntoarcă în singurătatea claustrului. . . O, Ludovică . . . , tu poate cu lacrimile tale de penitenţă îmi vei deschide cerul. Jură-­mi, Al­manzor, că rugarea ce o fac în oara morţii nu va fi zadarnică. . . Almanzor, îţi jur, Eufemie! O ce­rule! El moare. Ludovica. . . Ludovica (ce sta nemişcată, acum tresare). Eu sânt, care­­l-am ucis. Almanzor. Ah, să nu o asculţi; pre­­semnul nefericitului erou se împlinesce de tot. Deci armele saracene se vor trage departe de acest pământ de rău augur. Tradusă de loan Bocaniciu. T­RIBUNA pe aceştia, că află o bucurie în scenele tur­bulente şi pătimaşe ori că doresc, ca deposi­­tarii încrederii lor să-­şi consacreze puterea lor misiunilor serioase şi salutare pentru naţiune“. Limbagiul foii oposiţionale ni­ se pare cam straniu şi aproape neînţeles după cele­ ce au scris ea şi celelalte co­lege ale ei spre a îmbărbăta opoziţia parlamentară şi cea de pe strade la sce­nele turbulente ce s-au petrecut în Un­garia în timpul din urmă. Proiectul de răspuns la mesagiul tronului din România, în şedinţa senatului român de la 10­­. c. dl Creţulescu, preşedintele comisiunii redacţionale, a presentat pro­iectul de răspuns la mesagiul de tron. Proiectul cuprinde asigurarea, că senatul, pătruns de necesitatea înlătu­rării agitaţiunilor şi a crişelor pentru ţeară, îşi va îndrepta întreaga lui acti­vitate spre a examina proiectele de lege anunţate, spre a îmbunătăţi administra­ţia şi spre a contribui pe această cale la progresele ţerii. Manifestaţiunile de iubire şi omagiu faţă cu regele şi mo­ştenitorul tronului corespund adevărate­lor sentimente ale ţeriii, care se simte fericită, că dorinţele ei demult exprimate au fost realizate. Asigurarea în pri­vinţa bunelor relaţiuni cu statele ex­terne şi în privinţa succeselor opintiri­lor pentru menţinerea păcii sânt potri­vite a promova desvoltarea ţerii. Se­natul a înţeles cu mulţumire, că în cu­rând are să se construeze un pod preste Dunăre, şi el se va ocupa cu proiectele despre inamovibilitatea judecătorilor şi cu poziţia clerului de mir etc. Amnestia pentru Creta. Fermanul împărătesc, care a apă­rut acum în privinţa amnestiei pentru Creta, conţine următoarele disposiţiuni esenţiale: Durata funcţiunilor guverno­­rului general de aci înainte e nemăr­ginită. Numărul deputaţilor adunării naţionale se reduce la 57 membri, adecă la 35 creştini şi 22 mohamedani. Alegătorii se întrunesc în locurile prin­cipale ale cantoanelor. Grendarmeria, care pănă acum consistă din indigeni, se va recruta din locuitorii celoralalte provincii ale imperiului, dar’ indigenii nu vor fi excluşi dela serviciu. Dijma se va socoti după venitele de dijmă din cei şese ani din­­urmă şi se va repar­tiţia asupra locuitorilor din sate. Ce a facut Tisza? (Urmare şi fine.) Ajungerea celor două scopuri naţionale maghiare se pare a se întemeia pe presupu­neri, care desconsideră faptele positive şi trec preste propriile puteri şi astfel recurg la mi­jloace greşite. Cine voeşte să contopească pe celelalte naţionalităţi din ţeară şi să cul­tive Orientul învecinat, n’ar trebui să predice nici­odatâ evangelia despre refugiul în imperiul romantic al geniului naţional. Căci ceea­ ce poate oferi „cultura naţio­nală“ popoarelor de altă limbă din Ungaria, acestora demult nu le mai trebue şi cu greu va cuceri şi pe cele orientale. Tendenţa aceasta este un progres naţional-maghiar, însă un re­gres cultural. La aceasta ar trebui să se gân­dească şoviniştii înainte de a vorbi de cul­tura lor fericitoare de popoare. Timpul şi desvoltarea nu se pot şuruba înapoi, de aceea popoarele mai cultivate nu vor primi nici­odată o cultură mai inferioară, în Ungaria se poate dicei că stau două cul­turi faţă în faţă. Una, ca cultură naţională, împinge înapoi şi trebue să ducă la decadenţă, ceealaltă îmbulzesce înainte. Aceasta din urmă, lipsindu-’i premisele, nu s’a desvoltat încă organicesce, ci a fost importată aşa cf,­­­când preste noapte şi altoită în ţeară. Ea are ceva forţat şi neveritabil, întocmai ca libera­lismul maghiar, care privit fiind din punctul de vedere unilateral naţional,­­şi-a uitat şi a părăsit casele sale, care sunt libertatea şi egala îndreptăţire. [Nihil est liberale, quod non idem est justum. Am întrat ceva mai adânc în aceste ex­puneri, pentru­ câ ele contribuesc la explicarea politicei lui Tisza, care fiind expresiunea con­trazicerilor și neadevărurilor­ timpului ei, tre­bue să peară în urma scăderilor sale. Căci numai ce este în adevăr drept şi liberal în simburele seu poate fi durabil. Că Coloman Tisza nu numai a suferit pretensiunile impetuoase ale poftelor naţionale, ci le-a şi favorisat şi susţinut, este în vie me­morie de pe timpul goanelor naţionale, când Tisza a păşit pe scenă ca sdrobitor de naţio­nalităţi, însă nu numai în lăuntru, ci şi în afară are Tisza parte mare la poziţia de putere a Ungariei, înainte de toate faţă cu Austria. Că în punctul acesta Tisza n’a cedat stăruinţelor conaţionalilor sei înferbentaţi, cu deosebire ce se ţine de cestiunea limbii în armată, a fost dovadă, că el este destul de prudent, ca să înţeleagă, că a trece în ce­­stiunea armatei preste o anumită margine ar însemna a influenţa în mod nefavorabil uni­tatea conducerii tactice şi administrative a al­­armatei comune şi prin aceasta a altera posi­­ţiunea de mare putere a monarchiei. Conce­siunile făcute în privinţa limbii în armată sânt deja destul de îngrijitoare, ceea­ ce va tre­bu­u­i să se vadă în curând, însă, durere, prea târziu. Cu toate aceste ministrul-preşedinte are meritul de a fi mijlocit cu succes relativ la raportul dintre Ungaria şi Austria. Şi numai prin această politică a fost po­sibil a face din Ungaria un factor atât de important în politica­ europeană, numai ace­­tei politice au să mulţumească Maghiarii, că li s’a lăsat în lăuntru mână liberă, ca să lu­cre la realizarea statului naţional unificat şi a idealului lor naţional. Această politică a dat şi prilegiul la conflictul dintre Tisza şi oposi­liţie. Când Tisza a devenit conaţionalilor sei prea austriac, a dispărut legătura, care a legat mai înainte amândouă părţile, inimicul comun al ideii de stat. Cu putere elementară s’a îndreptat acum şovinismul neînfrânat contra nutritorului seu de pănă acum. Acum a devenit Tisza deodată „calomniator“, „denunţant“ şi „tră­dător de patrie“. Ce deosebire între acum şi mai de mult! Cu ce plăcere feroce soia Tisza să excite pasiunile în desbateri, când arunca şovinismului câte o bucată de cestiune de na­ţionalitate, ca să-­l abată dela alte cestiuni. Cu toate apucăturile şi şiretlicurile dialecticei sale parlamentare, studiată din cele mai bune isvoare, agita el şovinismul, fără să înţeleagă, că această agitaţiune şi lui îi va aduce moarte. Atunci răsunau aplausele în casă în onoarea lui Tisza şi noi eram denunţanţii, calomnia­torii şi trădătorii de patrie. Ear’ acum ? ... . opresce se amintesc numele fiicei sale? Ce Zice? „Mori!“ Vreau sS-’ţi fiu ear’ serv cre­dincios. Cine îmi va da o sabie, cu care se stâmpăr setea ta? Scena IV. Ludovica (cu perul în vânt, afară de sine, apare în fundul scenei cu pumnalul în mână și vede pe Eu­femiu tocmai în momentul, când a plecat spre Teodor căuta o spadă). Ludovica (oprindu-se în fund): Eufemiu ? Ah, insultă cadavrul tatălui meu? O, netreb­nicule, mori ! (îl străpunge, apoi repăşeste cu spaimă, române împetrită ca şi Niobe). Eufemiu, Ludovica, şi poţi . . .? Dar’ pedeapsa aceasta e dreaptă. Te revăd ... şi îţi mulţumesc! Din mâna ta îmi e dulce . . . chiar şi moartea. (Se apropie de ea împletecindu-se)^ Ludovică, iartă ! O, vai! Nu asculţi! Eşti scoasă din fire ? . . . Tu te îngrozesci. . . Ludovica (ar voi să vorbească, dar’ nu poate, în fine strigă cu voce înspăimântătoare): Tată ! O Eufemiu. Tată! . . . Eufemiu. El ’ţi-a poruncit? Sfântă poruncă ’ţi-a dat. Eu mor de mâna aceleia, pe care am adorat-o . . ., cum numai D-Zeu poate fi adorat! (Cade, Ludovica face un pas spre el). Fugi de mine! Eu sânt patricid, sânt un infam. Ce aud ? O fugi! Aud vocea lui Almanzor, care se reîntoarce. . . Nu-­i putem refuza ministrului-președinte compătimirea noastră omenească, căci caracte­rul seu îl credem intact și lucrarea lui politică a fost săvîrşită pentru mărirea naţiunii sale, deşi pe socoteala altora. Dar, totodată este un sentiment omenesc şi prin urmare explicabil, când statorim cu satisfacţiune, că toate aceste au trebuit să se întâmple aşa, cum noi de multe­ ori am prorocit-o. Atât de rău a cu­noscut dl Tisza pe conaţionalii sei şi nu a în­ţeles, că valurile şovinismului, puse odată în mişcare, vor trebui să rumpă cu sine tot şi în urmă şi pe d-sa? Acum în sfîrşit s’a în­ţeles, că punctul de mânecare, mijloacele şi scopul curentului politic dominant n’au fost totdeauna bine alese, şi a întrat spaima faţă cu devastările făcute de mult lăudatul parla­mentarism, care acum ameninţă să înghită şi pe ministrul preşedinte. „Pester Lloyd“ arată cu degetele la „d­uda şovinismului“, dupâ­ ce a dat deja mai înainte „Kultur-egylet“-ului un gingaş vot de neîncredere şi a dat să înţe­leagă, că naţionalităţile au cuvinte de a se feri de lupul în pele de miel. Ea a propove­­duit şi cea mai nouă descoperire politică, că Ungaria este un stat poliglot. Atitudinea noa­stră politică, care totdeauna a fost basată pe acest fapt recunoscut în lege, nici­odată n’a fost întimpinată nici măcar cu critică binevoi­toare. Nici odată gravaminele noastre n’au fost examinate şi combătute în mod ob­iectiv. Când, provocaţi fiind, le-am enume­rat punct de punct, au fost sau trecute cu tăcerea, sau „combătute“ cu suspectări şi banalităţi. Despre ciudata oblăduire a comi­tatului Târnava-mare n’a 7­8 nici o foaie ma­ghiară nici un cuvânt, dar’ pentru vre-o de­nunţare a duşmanilor ideii de stat toate ’şi-au ţinut coloanele deschise pentru fiecine. De optimism ne am vindecat demult şi noi Saşii stim bine, că şi dacă dl Tisza nu va mai guverna, cu greu vor veni pentru noi timpuri mai bune. Mărturisirile acele însă dovedesc, că se face lumină şi în cercurile competente, că aşa nu mai merge. Atunci se va recunoaste şi aceea, că opoziţia noa­stră a avut un conţinut mai nobil şi imputa­rea, că sântem duşmani ai statului, va căda asupra acelora, a căror însufleţire oarbă a creat stările de lucruri degenerate, care se ma­nifestează şi în parlament. Căci ce vor ei? Terorismul naţional. Şi noi voim ceea­ ce a cerut la 1661 contele Iuliu Andrássy pentru naţiunea sa: „Drepturile noastre sancţionate prin lege, nici mai mult, nici mai puţin“. CRONICA. Delii Carte. Maiestăţile lor şi Archi­­ducesa Maria Valeria vor pleca la 23 i. c. la Ischl, unde vor sta o săptămâna şi vor pe­trece sărbătorile Crăciunului în cerc restrâns. * Nr. 275

Next