Tribuna, octombrie 1890 (Anul 7, nr. 223-248)

1890-10-24 / nr. 242

Anul VII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/­ an 2 fl. 50 cr., 1/s an 5 fl., 1 an 10 8 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/­ an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Mercuri 24 Octomvrie (5 Noemvrie) 1890 Mr. 242 Kii mi in iii— «»iMMB^iiimiiniiiiMi I ■ I iTirrrwmfWBMaaaaa^BMimwBa^^ INSERTIUNILE 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Sfada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nef­rancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Ut» număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani nom Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu, 23 octomvrie st. v. Guvernul nostru din Budapesta este nemângăiat. Cincisprezece ani unul după altul odinioară puternicul Coloman Tisza a „sdrobit“ la naţionalităţi. Parlamentul ţerii, unde, după firea statelor constitu­ţionale, ar trebui să şcadă represen­­tanţii popoarelor, a fost încetul cu în­cetul purificat de naţionalităţi şi ni­meni nu-­şi mai ridică acolo glasul său în favorul popoarelor nemaghiare apă­sate din patrie. Pe toată linia de luptă, ce se putea veda din străinătate, era linişte. Germanii demult au tăcut, Slo­vacii şi Rutenii erau trântiţi la pământ, Sârbii păreau osteniţi şi Saşii împăcaţi. Numai Românii mai ţipau câte­odată cu o voce slabă, care însă nu se mai aud și preste hotarele Ungariei. Dar’ şi această slabă voce a Ro­mânilor trebuia înăduşită, ca nimic să nu se mai audă nici chiar în ţeară. Românii, mulţi la număr, dar’ săraci la pungă, susţin trei Ziare politice, care apără cu multă resoluţiune drepturile poporului lor. Dacă aceste Ziare vor fi amuţit­e este pace şi linişte completă preste toată Ţeara­ Ungurească. Pentru a-­şi ajunge acest scop, guvernul nu avea trebuinţă, de a pune în mişcare un aparat mare. Procurorul să-’şi facă da­­torinţa, juraţii „patriotici“, apostrofaţi de Ziarisfica maghiară şovinistică, nu vor lipsi a-’şi face datorinţa şi tribu­nalul n’are decât să fie cu rigoare în aplicarea legii. Planul pentru sdrrobirea naţionali­tăţilor din Ungaria era admirabil şi toate mergeau ca pe sfoară. Astfel Zia­rul german-evreesc „P e s t er L1 oy d“, care stă în serviciul guvernului şi este citit în străinătate, îşi putea permite lu­xul, de a făca cu desăvîrşire despre na­ţionalităţi, pentru­ ca nimeni din afară nici să se mai întâlnească cu cestiunea naţionalităţilor, scoasă din legi, scoasă din parlament şi scoasă din disensiunea publică. Străinătatea trebuia să primească pe deplin convingerea, că Maghiarilor li-a succes a assimila cu desăvîrşire „formiturile“ de popoare străine ce se află în ţeară, şi în Un­garia nu mai poate fi vorba decât de o s­in­gură naţiune tare şi mare, de naţiunea maghiară. Rolul conducător la sdrobirea fi­nală a popoarelor nemaghiare s’a dat altei reptilii, Ziarulu­i „Nemzet“, care nu trece preste hotarele patriei şi ră­mâne pentru străinătate o carte cu 7 peceţi. Toate bine alcătuite, toate bine în­tocmite şi bine aşezate. Procurorul era tocmai în deplină activitate, juraţii din Cluj îşi făceau datorinţa „patrio­tică“ faţă cu Z’ariştii români şi tribu­nalul n’a lipsit a aplica toată rigoarea faţă cu cei vinovaţi, pentru­ ca să le treacă tuturor pofta de a mai scrie prin gazete. Şi acum ce se întâmplă dintr’odată ? Românii din Transilvania şi Un­garia dau prin conferenţa lor un semn de vieaţă, arată, că sunt încă întregi şi nesdrobiţi, şi ceea­ ce este mai mult, că sunt pătrunşi şi consoli de i­m­por­ta­n­ţ­a posiţiunii lor culturale, naţionale şi politice. Fără îndoeală guvernul nostru pă­rintesc ar fi dorit, ca noi să nu ne ma­nifestăm, să nu ne afirmăm, dar­ dacă totuşi am făcut-o, n’ar fi dorit să o fa­cem astfel, ca întreaga presă vieneză şi întreaga presă din Germania să se simtă îndemnată a lua în mod re­marcabil notiţă despre afirmarea noastră. Astăzi guvernul unguresc nu numai că nu se mai poate folosi în contra noastră de „Nemzet“, dar’ nici „Pester Lloyd“ n’are putere destulă pentru a şterge impresiunea ce au pro­dus în străinătate resoluţiunile confe­­renţei române de la 27 şi 28 Octomvrie, întreg biroul de presă din Budapesta este pus în mişcare pentru a mulcumi opiniunea publică din Europa cu pri­vire la enunciaţiunile Românilor. „Pester Co­rr es p o n den z“, o publicaţiune autografată, susţinută din fondul de disposiţiune, scrisă în limba franceză, germană şi maghiară, a fost mai ântâiu cin­emată a îndeşi rînduriie. Nici o singură dată nu s’a ocupat acest făt.­îî­­ biroului de corespondenţii ungu­resc cu cestiunea română, pană mai alaltăieri. Dar’ „Pester Correspondenz“, altcum puţin băgată în seamă, se vede a fi fost încă un luptaciu prea slab. Astfel guvernului maghiar nu­­i-a rămas decât să recurgă la mijloacele de calibrul cel mai greu. Venerabila „No­r­d­­deutsche Allgemeine Zeitung“ din Berlin, căreia ’i-a mai rămas nim­bul de pe timpurile „cancelarului de fer“, a fost recercată să sară la mijloc. încă în numărul foii noastre de ieri am atras atenţiunea cititorilor asupra articolului din foaia berlineză. Nu ne ocupăm nici de astădată cu combaterea neadevărurilor , cuprinse în acel articol, căci şi noi stim şi guvernul stie prea bine, că neadevăr este, când se susţine, că Românii sânt cel mai incult popor din Ungaria şi că ei n'au gravamine politice. Ne mărginim a constata faptul, că fraţii noştri maghiari îşi dau toată silinţa, de a opri opiniunea publică euro­peană dela cunoaşcerea posiţiunii Ro­mânilor de aici, se sfiesc a apela la judecata acelei opiniuni publice, şi dacă causa noastră română totuşi a isbutit să treacă hotarele strimte ale patriei noastre, pun în mişcare aparatul lor cel mai mare pentru a preocupa prin neadevăruri opiniunea publică în contra noastră. Noi Românii, care nu dispunem despre vre­un birou de pr­esă, care n’a­­vem fonduri de disposiţiune, dimpotrivă nu voim altceva, decât ca străină­tatea să cunoască starea noastră şi să o judece în toată libertatea. Această împregiurare, ea singură pentru sine, este o dovadă suficientă pentru dreptatea causei noastre ce o apărăm. FOIŢA „TRIBUNE!" De la teatru. (Corespondenţă din Bucuresti.) II. Seara a doua şi câteva altele următoare din stagiunea curentă a teatrului naţional au fost cuprinse de un autor modern neamţ, de Richard Voss. Eva din piesa cu acelaşi nume a lui a luat trup prin arta doamnei Aristiţa Manolescu ; Hartwig, un burghez Otello, s’a întrupat în luminatul artist Not­­tara; Elimar s’a venit lui Manolescu. De ceia­­lalţi, cei mulţi, ce ne pasă nouă Ardelenilor şi Ungurenilor. Treacă numai vestea bună preste munţi şi de acolo vină asemenea numai veşti bune. Dar’ e vorba de Voss!... Am citit mai multe piese de el şi din întâmplare am început cu: Vai de cei în­vinşi! o piesă, în care ni­ se expune un aten­tat asupra vieţii lui Napoleon şi, în care aten­tatorul este un fiiu bastard al lui, fiiul nu ştie, că el îi este tată, fiiul este Burbon după credinţa-şi politica; atentatul se face chiar în casa mamei, o contesă, care, precum se vede, este şi la bătrâneţe, ca şi în tinereţe foc pentru Napoleon; după un taifas de şepte pa­­gine, mai mult timp decât ii era de lipsă pentru a decide o luptă, Napoleon schimbă pe fiiul seu în aderent al lui şi Mario moare pentru tată-seu. Piesa­­mi-a adus aminte de nisce vorbe ale lui Jean Paul, adecă: „în epos şi în tragedie micimea poetului se ascunde adese­ori după mărimea materialului seu, pen­­tru­ că subiectele mari produc şi în realitate emoţiuni poetice în privitori, din care pricină tinerii încep bucuros cu Italia, Grecia, uci­deri, eroi, nemurire, îngrozitoare m­i­­serie şi alte asemenea; dar’ în comedie jos­nicia subiectului dă de gol pe poetul pitic, dacă este pitic“. *) Am citit însă înainte şi am găsit, că au­torul acesta nu-i pitic, şi am vezut, că el scie să observe lumea, că vieaţa sufletească a ei nu e carte închisă pentru el, că scie citi puţin în ea, cum zace un proroc din Antonius şi Cleopatra: „In der Natur unendlichem Geheimbuck „Kann ich ein wenig lesen“. **) M’am mai încredinţat, că technica lui Voss, adecă meşteşugul de a împărţi întâm­plările în acte şi scene şi a le presenta astfel, încât fiecare schimbare să fie motivată potri­vit şi suficient, că technica, pe care Francezii de azi o preţuesc mai mult şi o stăpânesc mai cu virtuositate decât Nemţii de azî, — aseme­nea se supune acestui autor. Mai vezut-am, că el scie caracterisa, deşi greşesce une­ori. Deci m’am convins, că el nu-i pitic şi că ale­gerea unei piese de el se justifică. Ceva ’mi­ s’a adeverit Inse pe deplin din vorba lui Paul, anume: că acest autor caută *) Jean Paul, Vorschule der Aesthetik, ediţia 1819, p). 18. **) Pot citi puţin în cartea nesfîrşită de misterii a naturii, totdeauna subiecte mari, care şi în vieaţă te pot scoate din rost, că el caută febril situaţii şi sorţi neobicinuite, sensaţionale. Această ten­­denţă este semnul cel mai general caracte­ristic al pieselor lui Voss. La Voss putem vedea deci cum un talent caută să exploateze tot subiecte neobicinuite; cum acest motiv îl conduce să aleagă caractere patologice, bol­nave, care fac ce nu fac oamenii de rînd și, ca se trec preste altele, — cum el caută să fie neobicinuit până şi în adjustarea şi în de­corul scenelor. Căci fără îndoeală este emo­ţional se vezi pe Napoleon trecând prin clă­diri vechi, sumbre şi în ruine; sau eşti sur­prins să vezi cum o mamă vrea să reţină în casa ei pe fosta amantă a fiiului său, să-­i fie soţie lui şi­­ „ea o ridică, o duce la fereastră şi deschide. De departe se aude clopotul şi se vede satul luminat şi biserica luminată. Amân­două figurile sunt luminate bine de lună etc.“ Şi acum să trecem la analiza câtorva subiecte neobicinuite, însă din ce în ce tot mai bine întocmite. Trei piese vom analiza! Mama Ger­truda, Alexandra şi Ev­a. Eva e piesa representată în teatrul naţional. * * * Baronul Salten fusese un jucător păti­maş, îşi perduse moşia în joc şi plecase în­cărcat de ruşine, fără să-’i mai dee cineva de urmă. Femeia­’i se scobora în pământ, toc­mai când veniau cămătarii să-’i veneă pă­mântul. Acesta fusese cumpărat de comună, care nu voia se­’l lase cămătarilor, și fusese arendat lui Jurgen. Jurgen se însărcina se îngrijească și de copiii fugitului baron, de Hilmar și Agnes, car’ lui Jurgen îi sta in ;­j■­­ tot mama Gertruda, amândoi niste oameni bun­i și vrednici. Ei își făcuseră datoria, res­­cumperaseră moșia prin munca lor, îngrijiseră, ca Hilmar să ajungă a fi „studiosus“, car’ Agnes să crească într’un pension, cântară chiar să dee și de urma tatălui lor, pe care îl chiemau acasă (și prin anunțuri ziaristice) şi căruia­­i-ar fi şi oferit moşia îngrijită şi descărcată de datorii şi doi copii mari. Acestea sunt întâmplările trecute. Deo­camdată ele sunt uitate, şi la moşie e numai voe bună, că Hilmar şi Agnes vin acasă în vreme de mici vacanţe. Pe drumul câtră casă, Hilmar, băiatul cel bun, găsi prilegiu se peardă în joc 3000 de mărci. Un străin, îmbrăcat ca pentru bulevard, cu dinţi puşi şi părul boit, chinuit sufletesce etc., căci suspinase, era un cupeu cu ei şi ori­cât de scârbos ’i­ se păruse el lui Hilmar, (Hilmar nu-­l ţinuse vrednic să-­i spună aici numele seu) el tot îl înduplecă să joace. Acest străin, — trebuia să se nimerească așa, numai pentru­ ca autorul să ve ofere ceva neobicinuit, — era tatăl lui Hilmar, baronul cel fugit Aceasta o simțim îndată, pentru­ că într’o scenă de mai nainte vezusem un funcționar dela tribunal venind la mama Gertruda să-’i anunțe, că un om, Ioan Brow­n le scrisese din Monaco, că el vine fiind plenipotențiat de baronul Sal­ten, răposatul său amic, să-’i adopteze copiii. Brown era chiar baronul Salten. El se stră­­coarâ necunoscut în casa­’i de odinioară și — și apoi cum să nu era și, că autorul vrea să te sgudue cu ori­ce preţ, când te grămă­­desce cu scene, în care unui tată ’i­ se re­fusă copiii, sau în care ’i­ se cere părintelui, care însuşi ’şi-a pus copilul la joc de cărţi, să-’il desveţe acum de păcate. Iată scena, în care tatăl şi fiiul, necunoscuţi, sunt pare­­că anume puşi să­­şi dee unul altuia cele mai crunte lovituri. (Va urma.) Dl Ludovic Mocsáry şi cestiunea naţionalităţilor. Deputatul dietal Ludovic Mocsáry, care după­ cum se scrie, a publi­cat o broşură despre seisiunea din partidul independenţei şi a atins cu acest prilegiu şi cestiunea naţionalităţilor, a adresat­ redactoru­lui de la „Pesti Napló“ ,o scrisoare, în care faţă cu expunerile acestui Ziar se încearca a-­şi justifica punctul seu de plecare în ces­tiunea naţionalităţilor. Dl Mocsáry scrie: „Prima întrebare a Ziarului „Pesti Napló“ sună : „Crede Mocsáry, că se poate satisface ori nu dorinţelor Românilor?“ La aceasta res­und cu nu. Dacă scriitorul articolului înţelege în­deosebi dorinţele, pa care Românii de mai nainte le-au fost formulat în aşa numitul pro­gram din Sibiiu, care între altele conţine şi desfiinţarea uniunii Ardealului, trebue să de­clar, că in contra aceator dorinţe eu am luat posiţie şi toate declaraţiunile mele de până acum şi în ceea­ ce privesce stabilirea unui modus vivendi faţă cu naţionalităţile, eu nu am propus nici­odată altceva, decât legea despre naţionalităţi din anul 1868, firesce în acel mod că ea va fi respectată atât după litera, cât şi după spiritul ei. A doua întrebare sună: „Crede Mocsáry, că Românii s’ar mulţumi cu mai puţin, sau s’ar putea mai curând admite, că ei vor pretinde mai mult, dacă li­ se va satisface acestor dorinţe ale lor ?“ La aceasta răspund cu da. Da, eu cred, că ei se vor mulţumi şi cu mai puţin. Şi aceasta nu e o credinţă deşeartă, nu e o sinamăgire, pen­­tru­ că spre motivarea acestei credinţe pot se aduc exemple incontestabile. Mandatul meu de la Caransebeş e o dovadă despre aceasta. Cu acest mandat m’au onorat alegătorii din Caransebeş cu aprobarea întregei inteligenţe române din patrie. Şi cine sânt eu şi ce fel de vederi am în cestiunea naţionalităţilor? Eu sünt un Maghiar, ca şi ori-care altul şi nu am ofi­rit nici­odată altceva, decât legea naţionalităţilor dela 1868, dela care programul din Sibiiu e numai prea departe. Ce în­seamnă deci mandatul meu şi celelalte mani­­festaţiuni de recunoscinţă, pe care le-am ob­servat pentru modestele mele aspiraţiuni ? înseamnă, că există ceva ce pentru Români­e mai mult decât punctuaţiunile dintr’un pro­gram şi formularea din când în când a pre­­tenţiunilor, şi aceasta e dorinţa, de a se îm­păca cu noi. Da, eu cred şi sunt convins, că dacă le oferim ceea­ ce le trebue lor pen­­t­­ susţinerea individualităţii lor naţionale, şi ei vor oferi ceea­ ce e indispensabil pentru susţinerea integrităţii consistenţei ţerii. O în­cercare de împăcare prin urmare nu poate rămâne fără foloase“. E de însemnat, că scrisoarea aceasta o reproduce şi „Pester Lloyd“ fără nici o ob­servare. O lămurire. „Pe­ster Lloyd“, so­sit astăc­i aici, publică următoarea scrisoare: „Onorabile domnule redactor! La întrebarea pusă in primul D-Voastre din 29 Octomvrie a. c.: Când şi unde un­il.Dar!St român a fost condamnat la pedeapsă de temniţă? îmi iau voe a răspunde: Astăzi ’mi­ se începe pe­deapsa de şese luni temniţă, la care am fost condamnat ca redactor responsabil al „Tri­bunei“ din Sibiiu pentru publicarea unui ci­clu de articole, al cărui autor a primit deo odată cu mine un an și jumătate arest de stat. Pe basa patentei absolutistice din 27 Mai 1852, ce este încă în vigoare pentru Transilvania, am să-­mi fac pedeapsa nu în arestul de stat „fidel“, ei în temniţa or­dinară din Sibiiu, în societatea răufăcători­lor comuni. Acesta este u­n cas, sunt însă şi mai multe. Aştept de la iubirea D-Voastre de adevăr publicarea acestei scrisori. Sibiiu, 31 Octomvrie 1890. Cu toată stima Septimiu A I­b­­­ui, redactor al „Tribunei“. REVISTA POLITICA. Sibiu. 23 Octomvrie st. v. Afaceri interne-Comitetul executiv al partidului independenţei din Kecskemét, în ved­rea celor întâmplate în conferenţa partidului de la 1 Octomvrie în Buda­pesta, a luat la 19 Octomvrie n. ur­mătoarea resoluţiune: „După­ ce dl Ga­vriil Ugran se ţine şi astăzi de prin­cipiile partidului independenţei şi din 48, comitetul executiv prin nimic nu se vede îndemnat a-­şi schimba punctul seu de vedere de până acum“. Afară de aceea s’a mai primit enunciaţiunea, că comitetul executiv nu ţine de lipsă, ca dl Adam Horváth să mai adreseze alegătorilor o scrisoare deschisă în afa­cerea crizei de partid şi aşa se dispen­sează de la promisiunea ce a făcut o în această privinţă. Despre agitaţiunea clerului subal­tern în afacerea mat­ric­ulel or „Nemzet“ scrie: Afacerea matriculelor se află în stadiul resolvarii ei şi noi suntem­ convinşi, că resolvarea nu va vătăma nici autoritatea guvernului, nici pacea dintre confesiuni. Rămâne însă semnificativ, că lupta în contra guvernului a început-o clerul subaltern. Primatele Si­mor ’şi-a păstrat autoritatea; prin un singur cu­vânt el a suprimat demonstra­ţiu­nea preo­ţimi catolice din Budapesta. E însă întrebarea, dacă aceasta va pută să ră­mână aşa? Dacă preoţimea subalternă se obicinueste la o acţiune independentă, va mai asculta ea de comandele ce vin de sus? Dacă capelanii, parochii şi de­­canţii vor lua în mână conducerea, nu se va ştirbi auctoritatea episcopatului?... Noi nu vem autonomia catolică şi sun­tem în această privinţă de acord cu epis­copatul. Nici un politician cuminte nu poate să o dorească, căci avem destule neplăceri cu celelalte autonomii bisericesci. Noi nu putem să mai voim o autonomie slovăcească, croată, valachă, care poate deveni o fortăreaţă a agita­ţiunii în contra statului maghiar. Con­ducătorii politici ai statului unguresc, vor fi atât de cuminte, de a nu ad­mite o autonomie politică. Călătoria marelui­ principe moştenitor al Rusiei. Eiilele aceste vor sosi două va­poare de răsboiu în Triest. Ele au des­­tinaţiunea, de a primi pe principele moştenitor al Rusiei şi de a-­l duce la Pireu, la prima staţiune ce o va face în călătoria sa. In Atena se fac cele mai mari pregătiri, spre a primi pe fiiul Ţarului. Pregătirile au fost înce­pute încă de ministerul Trikupis; acele vor fi acum continuate de cabinetul Delyanis. Schimbarea de cabinet în Grecia. Schimbarea de cabinet în Grecia a produs în lumea politică o impresie cu mult mai mare decât se credea, și se pare, că oamenii pretutindenea nu prea sânt mulţumiţi cu noua schimbare a lucrurilor. Mai ales Ruşii nu, care sperau, că cu Trikupis le va succede o alianţă greco-sârbo-montenegrină în contra Bulgariei. Ruşii s’ar pută însă mângâia, căci puncto şovinism Delyanis Aventura din anul nou. (Novelă de H. Zschocke.) Traducere de Iugurd­iu. (Urmare din Nr. 40.) Cu sărutările ei îşi uită prinţul de răs­­puns. Lui­­i­ se părea de tot minunat a ţine în brațele sale pe gingaşa, nobila fiinţă, ale cărei desmerdări nu erau pentru el, şi pe care totuşi le-ar fi luat în socoteala sa. „Dar’ răspunde, răspunde!“ strigă Rosa neliniştită. „Vor voi se-’ţi dee şi ţie această sumă mare de bani?“ „îi am deja; şi dacă ai plăcere, atunci ’ţi-’i dau ţie!“ „Cum, Filipe, tu-’i porţi la tine?“ Prinţul scoase punga, pe care o luase la sine plină cu bani de aur, pentru de a-’i întrebuinţa la jocul de cărţi. „Ţine cum­­penesce, fată!“ Zise el şi puse, sărutându-m i manile cele mici delicate, punga în mâna Rosei. „Păstrează-’mi pentru aceasta cre­dinţa ta ?“ „Nu, Filipe, pentru banii tăi cei mulţi nu, dacă n’ai fi Filipul meu !“

Next