Tribuna, noiembrie 1890 (Anul 7, nr. 249-273)

1890-11-25 / nr. 269

Anul VII Sibiiu, Duminecă 25 Noemvrie (7 Decemvrie) X890 Mr. 269 rtn&RexnsiR '- >*vc- j^xü^ía^mosu Pjci, »raaaaargv.«<»Mw* Kv. ■r^8R«r? >£■; v?»~.x:.- raasgaayMMMBaiEBMgHfc.- «gzKggg;*:-£i.t^sex. ■ ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/* an 2 fl. 50 cr., l/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/­ an 3 fl. 50 cr., 1/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:­­/ an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai platindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un minier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. FOITA tt Fulgi de zăpadâ. De loan Fopovici. Prietenului V. P. Prietine! Dacă te pârăsesce un prieten adevărat, te doare și-’l doresei ca pe un tată, car’ dacă moare, îl plângi ca pe o mamă. * Adese­ori vorbesci ca să nu taci, de multe­ ori însă taci ca se vorbesci, de aceea înţeleptul tăcând multe spune. * Mustrarea conscienţei e ca umbra, ori­cum te vei întoarce şi ori­cât vei alerga, ea tot de tine se ţine. * Fulgerul trăsnind nu caută între două puncte calea cea mai scurtă, ci cea mai priin­­cioasă, de ce să nu facem şi noi aşa. « Este înţeleaptă vorba „capul plecat nu-’l taie sabia“, dar’ e frumos „însă de ru­şine moare“. * Că fără năcaz ce este al altuia, cere însă şi nici­ când nu lăsa ce este al tău. * Dacă adevărul e rară, atunci multe ade­văruri trecute prin prisma gândirii ca razele se vor descompune şi în cele şepte colori numai o părticică va fi din cea primitivă. * Mulţi­mic, că religiunea e o haină a su­fletului. Foarte bine, însă o astfel de haină, pe care o poţi schimba, o poţi lăpăda, o poţi lua. Iarăşi bine. Dar o goli de ce nu umblă?! • Dacă tăcerea e de aur, vorba e de ar­gint; şi astfel argintul îl chieltuim prea fără socoată; însă fiind darnici la argint, nu numai ogiul, dar­ şi valoarea nominală a aurului nostru scade la zero. * îndată­ ce atmosfera îşi ajunge punctul de saturaţiune, ploaia este iminentă; tot astfel şi patimii aţîţate pănă la extrem îi urmează catastrofa. * Omul şi lacul — nu prea se potrivesc, — şi cu toate aceste la om vezi faţa, dar’ nu-’i cunosei inima, sufletul; veţji şi suprafaţa lacului, dar’ nu-’i străbaţi adâncurile. Fie faţa omului sau suprafaţa lacului liniştită ori învrăjbită, adâncurile tot taină rămân. * în calea vieţii te vei convinge, că mulţi nu-’ţi vor fice cuminte ori înţelept fiindcă tu, cunoscându-le valoarea, ţ i-ai numit proşti. * Sentimentele sunt ca valurile, aci te ri­dică, aci te cufundă; de aceea este mare omul, care nu se lasă a fi cufundat. * Tot ce seim a trebuit să treacă prin vre-unul din cele cinci organe de simţire; câte însă nu simţim fără­ ca să seim. * De multe ori închi4i ochii, ca, să nu ve4i, adese îi Închi4'' tocmai ca să ve4i; dar’ nu arare­ ori îi deschi4i şi nu veiji nimica. * Cu cât lupta internă a fost mai înver­şunată, cu cât sentimentele mai învrăjbite, cu atât e şi ogoirea sufletului mai dulce. * Prinde scorpioni, bagă-’i într’o sticlă, toarnă preste ei unt-de-lemn, şi vei vedea, că svîrcolindu-se ca turbaţi, se ucid unii pe alţii până la cel din urmă, care apoi singur îşi face moartea. Mie, de câte­ ori ’i am privit, ’mi­ s’a părut, că văd omenimea cum se frământă, cum se sbuciumă şi se sgudue sfăşiindu-se fără milă, în clipa morţii. Şi când va fi să mă scutur de vieaţă, la pat să nu-’mi plângă mama cu lacrimi de pară, nici neamurile se nu mă bocească, nici prietenii să nu mă jelească. Ci singur lăsat să mă mistuiu în tăcere. Să închid ochii şi să-­mi reamintesc tot şirul dilelor, apoi să mă dau pradă gândului, că nu m’am sevîrşit din vieaţă mai demult. Şi sub povara aducerilor aminte se aude un cântec dulce ca murmurul isvorului prins în vraija lunii. Să tresar, când îl aud, să fac o mişcare, ca să mă scol; bătăile inimii mele să se înferbente, pieptul să ’mi-se ridice şi minţile să ’mi-se peardă. Dar’ cântecul se sune mereu, să sune mai jalnic, mai pătrunzător, mai plin de du­ioşie; inima să ’mi­ se stâmpere, pieptul se ’mi­ se ogoească şi răsuflarea să ’mi­ se curme. Să nu mor însă, cântecul ca prin vis să-’l aud, şi când voiu auzi ultimul accent cu suflarea zefirului, să ’mi sa pară, că Ea se apropie ca o umbră dulce şi c’un sărut să-’mi închidă pleoapele pentru veeinicie. Linişte, în casă mortu-i întins pe masă, rece şi atât de liniştit. Luminările ard şi para nu se clătină. Cei din pregiur tăcuţi şi nemiş­caţi privesc în pământ. Ce linişte! Dar’ gânduri răsvrătite domoliţi vă răs­­boirea Creer înferbântat astâmpără-te, inimă opresce-’ţi baterile. Spulberaţi-vă oftări şi ge­mete. Lacrimi secaţi. Dorinţe nebune, pe­­riţi. Huşii răspândiţi-vă. Afară văsduhu-i liniştit. Vânturile s’au aşezat. Pasărea vi­sează. Isvorul doarme. Florile se îngână. Frunza se odichnesce. Codrul tace. Ceru-i blând şi senin. Stelele sclipesc duios. Luna să clătină mişcându-se trăgănat. Ce dulce tăcere în atâta linişte. * Plâng vieaţa mea, plâng tinere­­ţele mele. Eram mic şi nestajnic ca toţi desculţii de pe uliţă. într’o pe sub seară mama abia me strînse de pe drumuri. Mă încroşm­ă într’o maramă mare şi, luându mă de mână, îmi spuse, că mergem la mătuşa. Am ajuns. Mătuşa era în pat. Slabă perită şi suptă, când s’a uitat la mine, mi­ s’a părut, că văd chipul Maicei Domnului cum privesce la pruncul din braţe. Şi ’mi a căzut greu, m’am dat la o parte şi ca prin somn auziam pe mătuşa tân­­guindu-se. Muierile din casă şi cu mama o mângăiau. Mătuşa închise ochii şi eu mă uitam trist la faţa ei palidă. Cei din casă şopotiau: „Ce mai vieaţă a avut şi ea . . . preste câte a mai dat .... ...........Dumnezeu să-’i poarte de grije . . . . bine că ’i-a luat Dumnezeu copilul . . . săraca, săraca.....................şi începură toate să plângă .... Mătuşa se trezi. Se uită la mine, se uita în giurul ei şi începu se plângă cu amar. „De ce plângi . . . lasă nu plânge“, îi exiseră toate; ea însă plângea şi mai greu şi abia gemu: „Plâng vieaţa mea, plâng tinereţele mele“. Tuturor le porni lacrimile din ochi; am plâns şi eu fără să stiu de ce. * Ani au trecut de atunci. Aii.i am fost la cimiter. Am văzut crucea mătuşii şi o la­crimă ’mi­ s’a străcurat printre gene. O la­crimă grea, plânsă după vieaţa mea, după ti­­nereţele mele. rr»rarî’MS^--rviSiM»TO i.wî£S7i Sibiiu, 24 Noemvrie st. v. Nu odată numai s’a întâmplat în vieaţa poporului român din ţerile de sub coroana Stului Ştefan, ca adver­sarii noştri politici, care se silesc a face din statul ungar poliglot un stat na­ţional maghiar, să se folosească în sco­pul lor şi în detrimentul poporului ro­mân de situaţiunea gingaşe a pre­­laţilor bisericii române. Istoria celor două decenii din urmă ne ser­­vesce cu destule exemple în această di­recţiune. N’avem nici un motiv de a presu­pune, că în viitor episcopii noştri nu vor fi împinşi a ajunge în asemenea p­o­zi­ţi­uni false. Din contră chiar în timpurile recente se ivesc fel de fel de semne, că episcopii români au să fie puşi înaintea unor noue ispite. Se accentuează la toate ocasiunile şi mai ales din parte clericală, că epis­copii­­nu sunt chiemați a face politică militantă, ei au să se ocupe de bise­rica lor şi să propoveduească cuvântul evangeliei. Nu încape nici o îndoeală, că într’un stat, în care nu se procede din partea puterii lumesci în mod agre­siv în contra bisericii sale, episcopul poate să ducă vieaţa cea mai liniştită şi să se mărginească prelungă îngrijirea de cele curat bisericesci. Dar’ noi, precum este bine sciut, nu trăim într’un ase­menea stat. Biserica, la care aparţin Românii din acest stat, este naţional­ă. Şi când guvernul lovesca prin fel de fel de măsuri în poporul românesc trebue să lovească şi în biserică. Fiind biserica lovită, nu este datorinţa capului bisericii, nu ca Român care este, ci ca acela, căruia ’i­ s’a dat în grije bi­serica, să ’şi-o apere? Din sumedenia de măsuri ce s’au luat pentru maghiarizarea statului un­gar, scoatem una dintre cele mai ac­tuale, asifele de copii. Abstragem dela partea naţională a acestei cestiuni şi privim numai partea religioasă sau confesională a ei. Este mai presus de ori­ce îndoeală, că învăţătorii şi în­văţătoarele asilelor de copii nu vor fi Români, ci străini, adecă oameni, care nu aparţin bisericii noastre. Şi precum în statul nostru elementul evreesc a soitit să se îmbulzească şi s’a impus în toate sferele societăţii, sigur el se va arunca şi asupra acestui nou isvor de subsistenţă şi nu puţini învăţători la aşile vor fi Ovrei. Conform proiectu­lui de lege, învăţătorul are să deprindă v­ie copil şi cu „rugăciuni evlavioase“, ntrebăm acum pe Preasfinţiţii capi ai bisericii noastre, dacă se împacă cu conscienţa lor, nu naţională, ci biseri­cească, ca basa simţului religios să se pună în inima fragedă a copilului prin un învăţător ce aparţine unei confesiuni ne­române sau chiar necreştine? Iată dar’, că episcopul nu poate aici în statul nostru se stee la o parte, ci este provocat şi silit a păşi pe terenul politic, în realitate el se şi află dela început pe teren politic, şi tocmai această împregiurare îi face situaţiunea sa gingaşe şi adese­ori falsă. Un episcop român, după posiţiu­­nea sa firească, trebue să fie în împre­­giurărie actuale politice identic cu un adversar al guvernului. Nu poate nici un episcop român, nici ca episcop, nici ca Român, să sprijinească politica, care în ultima raţiune duce la ani­hilarea credincioşilor bisericii sale. Moderaţiunea şi înţelepciunea sunt fără îndoeală virtuţi, care mai ales în păşirea prelaţilor bisericesci se aşteaptă a fi aplicate. Şi noi le cerem, însă în­­dată­ ce moderaţiunea devine o preve­nire aproape slugarnică şi înţe­lepciunea se rapoartă la persoană şi nu la causă, este clar, că ele înceată a fi virtuţi şi devin slăbiciuni, care au cele mai păgubitoare urmări atât pentru biserica, cât şi pentru naţionali­tatea noastră. Prelaţii noştri bisericesci sânt în inima lor buni Români şi vedem, că cu toţii sânt aplicaţi a-­şi însuşi virtuţile moderaţiunii şi înţelepciunii în păşirea lor politică, dar­ prea adese­ori se în­tâmplă, că ei nu se sciu orienta asupra posiţiunii lor şi greşesc. Ei uită mai ales, că în prima linie ei sunt capii unei biserici naţionale şi că au să repre­­sente interesele acestei biserici naţio­nale. Este imposibil a merge ca re­­presentanţi ai acestei biserici mână în mână cu şovinismul maghiar. Ori­cât de „moderat“ şi de „înţelept“ ar pro­­cede ei, acest lucru nu-­l pot duce în îndeplinire fără a deveni unelte în mâna stâpânitorilor în detrimentul bisericii şi naţionalităţii noastre. Moderaţiunea şi înţelepciunea însă nu trebuesc aplicate de episcopatul ro­mân numai faţă cu guvernul, ci ele trebuesc aplicate mai ales şi mai ântâiu faţă cu raporturile între membrii acestui episcopat. Este un principiu vechiu şi mai ales în politică el s’a aplicat şi aplică des: Divide et im­pera. Biserica noastră naţională se desface în două confesiuni. Această împregiurare faptică este dea­­juns pentru adversarul nostru cel mai slab a-­i arăta calea ce trebue să meargă pentru a îngreuna poziţia epis­copilor noştri. Lucrul acesta este aşa firesc, încât n’avem trebuinţă de a ne opri îndeosebi la el. Şi tot aşa de firească este atitudinea ce trebue să o iee epis­copatul român faţă cu această parte slabă a apărării noastre naţio­nale. Cerem dar, înainte de toate în această direcţiune înţelepciune şi moderaţi­une de la episcopii noştri, pentru­ ca să se găsească calea unei uniri a episcopatului român. Temeiul şi terenul acestei uniri este dat în mod destul de pronunţat: naţionali­tatea. Dacă prin înţelepciune şi modera­ţi­une episcopii români vor ajunge a forma un corp naţional,­­şi-au for­mat totdeodată garanţia, că vor pute paşi cu moderaţiune şi înţelepciune pe terenul politic, ţară a risca să devină unelte chiar în contra bisericii şi na­ţiunii lor şi fără să ajungă în mod in­voluntar pi­oner­ii maghiarizării, atât de periculoase pentru binele şi prospe­­rarea statului şi monarchiei noastre. Dacă (ziarul bisericesc-poli­tic „Unirea“ ce va apare în resi­­denţa unui prelat român, iubit şi stimat de toţi, va urmări tendenţele desfăşu­rate aici, nu putem decât să-­l întâm­pinăm cu viuă bucurie şi să constatăm, că el va umple un gol adânc simţit în­­jiuristica noastră. REVISTA POLITICA. Sibiiu. 24 Noemvrie si.­­ Afaceri interne­in şedinţa de alaltăieri a casei d­eputaţilor s’a terminat desbaterea asupra budgetului ministerului de hon­vezi şi prin aceasta s’a absolvat întreg budgetul statului pe­­anulî 1891. După­­ce deputaţii Ernest Toth şi Francisc Bolgár au mai dat expresiune unor re­­criminaţiuni, ministrul de honv­ed baron Fejérváry a răspuns la gravaminele ce s’au fost aduse că discuţiunea cu pri­vire la o academie militară şi la limba de instrucţiune maghiară în institutele de crestere militare nu se ţine de ca­drul acestei dezbateri. Deputaţii Ugrón şi Beöthy au atacat cu vehemenţă pe ministrul de honvetsi. Ministrul Csáky încă s’a aflat îndemnat a se ridica şi a respinge insituaţiunile din opoziţie cu privire la spiritul ce domnesce în ar­mată. La sfîrşitul şedinţei a presentat ministrul de finance legea finan­ciară pe anul 1891. Primatele Si­mor a primit 4 fete aceste pe un redactor al 4­ an:­hii ! „Egyetértés“. Cu toate­ că primatele ’şi-a impus pănă acum cea mai mare reservă în afacerea matriculelor botezaţilor şi s’a reţinut dela ori­ce declaraţiune prealabilă în privinţa ati­tudinii episcopatului în casa magnaţilor, din vorbele lui se putea vedea, că el condamnă în cel mai hotărît mod ordonanţa ministrului de cult­e, în sinul partidului indepen­denţei domnesce, după­ cum află „B. Hirl.“, mare indisposiţie. Una dintre căuşele acestei indisposiţii ar fi, ca pre­şedintele Lányi a fost promis guvernu­lui, că nu va scormoni cestiunea fabri­­cei de arme cu prilegiul desbaterii bud­getare. Partidul nu voia să-’şi desa­­vueze preşedintele, dar’ în conferenţă s’a iscat o ceartă viuă în această pri­vinţă. O altă causă a indisposiţiei e, că speranţele ce s’au fost legat de eşirea fracţiunii Ugran din par­tid nu se realisează ; partidul nu a devenit mai abil, mai hotărît, ci din contră mai nehotârît şi cu mai multe considerări tactice ca mai nainte. Aceia, care dominează azi in partid, se feresc a face neplăceri guvernului, din care cauză au şi rămas mai multe interpela­­ţiuni ce aveau să se facă în decur­sul desbaterii budgetare. La conferenţe abia se presentează câte 8 —10 membri. „Pesti Napló“, organul contelui Apponyi, anunţă, că opoziţia mo­derată va lua o atitudine hotărîtă în contra guvernului cu prilegiul desbaterii asupra legii financiare pe anul 1891 şi va respinge acorda­rea acestei legi actualului cabinet drept o ces­tiune de încredere. Opoziţia moderată de aci înainte îşi va începe cu toate puterile acţiunea ei în contra guver­n­u­l­u­i. Ministrul de culte, contele Albin Csáky, a convocat în realitate pe 11 i. c. o conferenţă în afacerea au­tonomiei catolice. La această con­ferenţă sunt invitaţi următorii: Arch­ie­­piscopul S­a­m­a­s­s­a, episc. Schi­au­eh, contele Ferd. Zichy, contele St. Sza­­p­á­r­y , secretarul de stat Adalbert Berzeviczy, deputaţii dietali Fr. N­e­p­p­e­r, Fr. F­e­n­y­v­e­s­s­y, Em­eric Szivák, Iuliu Györffy, Gavriil Ugrón, Géza Polónyi, Paul Ki­rályi, Al. Országu­, Ioan As­both, Ferd. Horánszky şi Balthasar Hor­váth, mai departe consilierul de sec­ţiune Dr. Ferdinand Wolafka şi epis­copul gr.-cat. din Oradea-mare Mihail P a v e 1. I -------------­I • i iiiiw— mi M Germania. Dieta imperială a primit fără nici o schimbare în a doua citire pro­iectul de lege cu privire la Ii e 1- g o 1 a n d a. Partidul din centru a presentat în dieta imperială o propunere pentru cassarea legii despre iesuiţi. Papa în contra sclavagiului, ziarele catolice din Roma publică o scrisoare a Papei cătră episcopat în afacerea acţiunii în contra sclava­­giului. Papa spune, că biserica tot­deauna s’a întrerus pentru eliberarea sclavilor. Suferinţele sclavilor­­l-au mişcat mult şi el a însărcinat pe cardinalul Lavigerie a cerceta oraşele Europei şi a face apel la suverani şi la popoare, pentru de a întreveni în favorul cas­­sării sclavagiului. Asilele de copii­ „Siebenbü­rgisc­h-D­eutsches Tageblatt“ publică în fruntea nu­mărului seu de la 4 Decemvrie următorul articol eştt din peana unui om dela ţeară: în numărul 5150 al­­ziarului „Sieben­­bürgisch-Deutsches Tageblatt“ s’au fost expus multe motive în contra înfiinţării cu sila de grădini sau aşile de copii şi în contra obli­­gamentului părinţilor, de a-­şi trimite copiii în acele institute. Cu drept cuvânt s’a fost arătat asupra intenţiei proiectului de lege, de a înstrăina de neamul lor pe copiii locuitorilor de altă limbă ai patriei comune, care formează ma­joritatea poporaţiunii. Intenţia nu se va pute realiza, dar’ ea va ave drept urmare multă amărîciune şi e cu totul potrivită a pune şi între băieţii cei mici păretele despărţitor ce există deja între cei mari, într’o familie, ai cărei membri sânt consoli de neamul lor, se vor face toate spre a se apăra de influenţele păgubitoare ale asilelor de copii. Acasă nici­odată nu se va vorbi cu copilul într’o limbă străină; li­ se vor spune precât se poate de multe poveşti în propria lui limbă, şi îl vor învăţa la poesii şi cântece în frumoasa limbă literară; eventualele succese ale copilului în limba străină vor fi simplu ignorate. E adevărat, că în copil se poate pune base adânci şi firme pentru conscienţa va­lorii propriului său neam şi când copilul e mare, această conscienţă se poate puternic pro­mova fără de a ofensa vre­odată cetăţenii de altă limbă sau de a sămăna chiar în inima curată a unui copil stricăcioasa sămânţă a superbiei sau a dispreţului Va succede însă pretutin­­denea a pune totdeauna în cumpănă întreaga lucrare pentru apărarea in contra pericolului

Next