Tribuna, iunie 1893 (Anul 10, nr. 119-142)
1893-06-10 / nr. 127
Anii X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/s an 2 fl. 50 cr., l/s an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: « an 10 franci, 1/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Sibiiu. Jói 10/22 Tnnifi 1R93 * i --- Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti, Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un miner costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Secuii apărătorii Ardealului. Este comedie curată, când dintre compatrioţii noştri maghiari se pun şi fac planuri, după care ar fi a se face ceva lucru mare. Pentru că ei niciodată nu examinează toate împrejurările. Ei mai cu seamă ignorează factori considerabili, îndatâ ce nu aparţin la el lor mult şi prea mult preţuit. Am văzut în numărul nostru penultim o comedie de felul acesta. Un anumit Bekrica, membru în delegaţiunea ungurească, îşi bate capul cu plenul de a găsi şi a asigura cheia la Peninsula Balcanilor. O găseşte în Ardeal, dar vrea să o asigure cu Săcui, pentru că, după domnul delegat, Săcuii sunt „elementul cel mai de încredere şi „ţeara“ lor punctul cel mai solid“. Dacă ar fi să judecăm pe delegatul Beksics numai după productele sale politice-literare cu care inundează necontenit presa maghiară, s’ar potrivi ca nici notiţă să nu luăm de enunciaţiunile dînsului. Insă dînsul este un om cu trecere înaintea conaţionalilor sei. El este mai departe un razim al partidului aşa zis liberal, al guvernului unguresc. Şi aşa, oricât de comice şi nostime sunt enunciaţiunile lui câteodată, ele nu pot fi ignorate şi nu pot fi considerate numai de ale lui, ci de ale unui partid, uneori de ale unei naţionalităţi, care se crede că ea unica este chemată de a sta în fruntea unei lumi întregi sau cel puţin în fruntea monarchiei austro-ungare. Delegatul Beksics şi conaţionalii sei, care nu-i contrazic, putem presupune, că în toată seriositatea sunt de credinţa, ba chiar şi de convingerea, că numai Secuii sunt elementul, cu care monarchia poate apăra Ardealul, cu care poate descuia prin Ardeal porţile Peninsulei Balcanice. Ardealul, adevărat că este o întăritură puternică naturală. Despre aceasta îndoeală nu poate să încapă. Până aci şi Beksics şi compatrioţii maghiari nu pot fi contrazişi. Şi noi şi orişicine cunoaşte Ardealul, trebue să zică că aşa este, însă ca Săcuii să fie elementul unic, care să apere Ardealul şi să desene şi încue porţile Peninsulei Balcanice, după trebuinţele monarchiei austro-ungare, este o afirmaţiune foarte riscată. Dar’ Secuii sânt aşezaţi de-a lungul Carpaţilor-Răsăriteni, întrucât Carpaţii încunjură Ardealul. Insă nici Beksics, nici alţi conaţionali de ai dînsului, se vede, nu ’şi-au pus întrebarea, dacă este de ajuns că Săcuii sunt postaţi acolo, unde sunt postaţi, pentru ca să şi fie în atare de a presta ceea ce de la dînşii se aşteaptă să presteze. O intăritură nu se apără numai din interiorul ei. Aceasta este îndeobşte ultima şi în cele mai multe caşuri desperată apărare. Intăritură atunci e de bună speranţă, când are glacis-uri. Mai de nădejde când glacis-urile încă au linii da apărare, ca întăritura să poată fi apărată de pe glacis-urile, de care este încunjurată. Intăritură Ardealului are însuşirile acestea. Jur împrejur Ardealul este încunjurat de glacis-uri. Ear’ glacisurile îşi au şi ele liniile lor de apărare în fluviile Tisa, Dunăre, Nistru şi în Marea Neagră. Vorba este acum, în ale cui mâni este întăritura, în ale cui glacis-urile de care e încunjurată întăritura? Sunt toate numai în mânile elementului de încredere al lui Beksics şi al compatrioţilor maghiari, în mânile Secuilor, ca să dispună după plac şi după trebuinţă de ele? Bieţii Săcui, o mână de oameni, de vreo trei până în patru sute de mii, expuşi pe linia Carpaţilor răsâriteni ai Ardealului să apere Ardealul, să încuie şi să descuie porţile Peninsulei Balcanice ! Şi apoi în ce situaţiune ia linia Carpaţilor răsăriteni de a cărei glacisuri nu dispun. Pentru că sunt în mânile altora. In faţa şi în coastele sutelor de mii de Săcui pe glacisuri, în stat străin sânt cinci milioane de Români nu cu mânile goale şi nu ca în satul lui Cremene, cum era odinioară. Ear’ în lăuntru în ţeară? In lăuntru în ţeară, în interiorul întăriturii, bietele trei-patru sute de mii de Săcui au în spate un milion două sute de mii de Români, care mai au o reservă de alte două milioane afară de intăritură, în părţile ungurene şi bănăţene, în glacisul Tisei, care pe Săcui îl taie cu totul de cătră grosul Maghiarilor. Bieţii Săcui, cum să ia numele lor în deşert, pentru ca grandomanii să pa— Bine, Sire. Dar’ îmi permit să vă mai amintesc odată, că acest lucru ar pută se aibă urmări foarte urîte! — N’ai frica! Eu sunt suveran și nu vreau se știu despre plăcerea unui domnitor străin. Eu vreau să fiu independent. O mai bună ocasie pentru aceasta nu ’mi se va mai da. Așadar’ la lucru! — Pe dimineață, sire, dacă vă convine! Pentru o treabă așa însemnată ai lipsă de vreme. — Cum vreai. Dar’ nu uita, că cu cât va fi mai degrabă, cu atât mai bine. Un răspuns prompt îţi face duplă impresiune. — Dimineaţă la 11 oare veţi fi în posesia conceptului — Minunat. Dar’ să ne scoatem odată din cap aceşti gineri urîcioşi! Ean spune-’mi, ce ai arangiat pentru de seară? — O strălucitoare sărbare în parc. . . Lampions, fen d’artifice, ballet. . . — A, bravo! O plăcere blândă. Vom gusta din amusare. — în ce vreme veți veni, Maiestate? — Cătră zece ciasuri. înainte vei lăsa se ’mi se facă o baie. — Poulet? — Nu, Burgundia. La revedere, raceze cu o glorie pe cât de închipuită, pe atât de expusă ridicolului. Dar’, Săcuii es în masse mari în tot anul spre Sud-Ost în glacisuri, însă nu ca să le apere, nici ca să încuie şi descue porţile Peninsulei Balcanice. Ei es ca să-’şi stâmpere foamea şi se agonisească cu ce se poată plăti sarcinile impuse din partea acelora, care cugetă că fac vre-un bine Săcuitor dacă-’i gâdile cu nişte frase frumoase şi pompoase, făcându-’i păzitori onorari ai porţilor Peninsulei Balcanice şi avangardă maghiară, poate ca să nu se simtă neplăcut în postul cel expus de nesocotinţa oamenilor politici ai Maghiarilor. Beksics şi consoţii vreau ca tot prin bieţii Săcui să se apere, nu numai interesele maghiare, ci ale monarchiei întregi. De aceea cu totală ignorare a milioanelor de Români, care sunt în întăritura Ardealului şi în glacis-urile din jurul întăriturii, în şi afară de monarchia austro-ungară, compatrioţii maghiari vreau ca pentru Săcui, în Săcuime, statul unguresc să ridice institute militare. Va să zică interesele monarchiei austro-ungare să se apere în Ardeal de o mână de Săcui cu ignorarea Românilor din Ardeal şi din jurul Ardealului. Ignorarea aceasta nu este ea curată provocare? Nu este, deşi indirect, acasa cea mai neruşinată la adresa Românilor? Oamenii compatrioţilor maghiari se ţin că sunt mari politici, însă din toţi paşii lor, din toate discursurile lor se vede că preocupaţiunea îi face orbi şi surzi. Preocupaţiunea lor îi lipseşte de seriositatea, care se cade să o aibă orişicare bărbat politic. Şi de aceea nu ştiu tracta afacerile patriei aşa dupâcum s’ar cuveni să le tracteze. Ei toate le tractează aşa zicând cu ochii închişi, căutând numai la interesele lor particulare şi nu la interesele generale ale patriei. Dar se poate altfel? Unde vanitatea face concurenţă ignoranţei şi ignoranţa vanităţii nu pot prospera decât idei scrintite, idei de care şi Săcuii, care vor fi liberi de vanitatea şovinistică maghiară, vor trebui să se înfioare. Şi ei vor trebui să-şi aducă aminte de Cserey, care zicea că toate nenorocirile Ardealului din Ungaria îşi au originea. FOIŢA „TRIBUNEI". Un frate mic al urmi om mare- Istorie umoristica De Ernst Eckstein. (Urmare.) La frasele din urmă regele a sărit sus de pe fotoliu. Faţa îi era roşie de mărie şi abia respira. — Pigault! strigă el. Tu ştii că eu nu prea me pricep la stilistică şi la învăţături de acestea ... Dar’ tu, tu eşti un geniu — tu cunoşti toate nodurile oratoriei şi ale stilisticei... tu, cum s’ar zice, te ştii amuţa cu toţi cânii... — Mă măguliți foarte mult, Maiestate, replică bibliotecarul cu un fel de închinare, pe când cu mânile împătură iarăși scrisoarea lui Napoleon. — Pigault! continuă regele aprins, tu ai să-mi faci un răspuns spălat la această miserabilă scrisoare. Dragă Pigault, tu ești bărbatul pentru aceasta! — Dar’ gândește-te, Sire, ce faci! — Nici o scusă; eu îţi dau cuvântul meu regesc, că pe tine nu te voiu trada. Fă-’mi o epistolă numai pe care împăratul să n’o pună după oglindă. Eu o voiu copia și originalul ’ţi-i dau oar’ înapoi. Nici puiu de muritor nu va bănui, că tu ai compus-o ! — Dacă Maiestatea voastră îmi făgăduiţi într’adevăr... — Pe cuvântul meu! Pigault, primeşte cuvântul meu regesc. Iată îţi repetesc, că nime în lume nu va afla nimic despre aceasta. * * * în dimineaţa zilei următoare, pe când domnitorul Westfaliei dormia încă adânc în patul seu de pene, bibliotecarul se aşeză în biuroul seu, desfăcu scrisoarea imperatorului, o puse la stânga şi începu a o studia, frase de frase, cuvânt de cuvânt, silabă de silabă. El voia să-şi însuşească impresiunea ce era menită să o facă scrisoarea admonietoare a lui Napoleon, şi după această impresiune se se pună în gândirea naivă a regelui Vestfaliei şi scrisoarea se o răsplătească cu aceeaşi monedă. După ce se mai socoti ca un sfert de eias, prinse perna în mână şi o lăsă să mai picure şi venin. în mai puţin de zece minute, răspunsul era gata. Pigault nu se putu stăpâni să nu zimbească, petrecând cu ochii încă odată productul seu minunat. Gândul, că modestul secretar al regelui Vestfaliei a ajuns să scrie astfel de lucruri chiar înfricoşatului cuceritor al lumii, lui Napoleon Bonaparte, îl dispuse spre umor. Dar’ această disposiţie era amestecată şi cu o bună closă de îngrijire. El însuşi a rostit regelui cuvintele: Napoleon nu lasă să se glumească cu el. Vai, nefericitului bibliotecar, dacă va eşi la lumină, că el e autorul autentic al acestei scrisori ne mai auzite! Această descoperire ar costa pe bietul autor la toată întâmplarea o perdere a libertăţii pe o vreme mai lungă sau mai scurtă, dar’ numai se judeci! cum ’i-ar veni norocosului suflet ce-’şi petrece zilele în dulci jubile acum demult în acest palat pompos, odată al lui Wilhelm, car’ astăzi numit vîrful lui Napoleon, să judeci numai cum ’i-ar veni să se trezească deodată în fundul temniţei! Pigault Lebrun se întrista formal la aceste gânduri, îşi adună manuscriptul cu grije şi îl ascunse în notiţul ce-l purta cu sine, apoi scoborî scara şi eși în parcul de lângă castel, ca să respire aer proaspăt. A rătăcit mai mult de un cias printre elegantele cărări cu tapete de flori ca brodate. Mirosul cel parfumat ’l-a făcut să-’şi uite că vremea trece. Deodată îi veni în minte că ’şi-a uitat să-’şi iee la sine scrisoarea lui Napoleon. Se reîntoarce în grabă iarăși în odaie. In drum să întâlni cu aumonierul, cu prințul Paderborn. — Așa de dimineață, Sfinția Ta ? zise el într’un ton ce exprima o vădită răceală. — Da, domnule bibliotecar, zise prințul cu un zimbet. Am socotit că-i chiar păcat să nu guşti frumseța dimineții. Altfel ian ascultă! Chiar nouă oare! Aşadar’ nu mai e de dimineaţă. D-ta ai făcut o promenadă, nu-’i aşa ? Pigault Lebrun îi mai răspunse câteva vorbe, aşa ca să zică ceva şi întră cu repeziciune în odaia sa. îşi găsi scrisoarea, o griji în portofel şi după ce-’şi aprinse o ţigară se lungi pe sofa ca să privească cum trece vremea, până se va trezi iubitul seu stăpân. Autonierul nu-i mai eșia din cap. Ce să fi căutând el pe dinaintea castelului când locuința lui era departe, de ceealaltă aripă. — Pe aceste codubature, care își vîră nasul peste tot locul, nu le pot suferi, nici vedea în ochi — își zicea în sine: în sfîrşit, drept are regele, iată-ne, urmăriţi de spioni! Aici nu mai e de a te încrede în cineva. ’Mi-ar place totuşi să ştiu, că oare bănuielile ministrului de justiţie să fie într’adevăr fundate !. .. După o jumătate de clas Pigault îşi opri jocul fantasiei sale. în sufletul seu făcu un studiu întreg asupra societăţii de curte, examinând în parte pe fiecare. Pigault clătină din cap cu amărîciune ca şi un om care nu e în curat cu sine. Cineva bătu la uşe şi aşa se trezi din Un lacheu regesc întră şi anunţă domnului bibliotecar, că Maiestatea Sa îl învită la o convorbire. — Luminatul nostru rege se află încă în pat, adause lacheul. Pigault Lebrun se grăbi la mandatul regelui seu. Acesta era în cea mai bună latină. — Ocupă loc pe scaunul de aici, și îi arătă un fetei ce era tras chiar lângă pat. — Spune-mi acum împlinitu’mi-ai rugarea? Jérôme vorbia cu voce plină. — Cum să nu, răspunse Pigault încetinel. — Dar’, Maiestate, vă rog, că dacă îmi voiți binele, să nu vorbiți tare. . . Maiestatea Ta cu cap încoronat nu poți avă mare teamă, pe când eu. . . — Foarte bine, îl întrerupse fărâme înmuindu-’și glasul. — Dacă aceasta te nelinişteşte nu ne costă chiar nimic, dacă ne vom modera basurile; dar’ altfel eu te asigur, dragă Pigault, că temerile tale de astă-dată sânt fără temeiu. Se zice că păreţii au urechi. Dar’ în dormitorul meu nu se poate adeveri acest proverb. Ambii gardişti vânători din antisambre sânt credincioşi ca aurul, car’ şalele din dreapta şi stânga sânt nelocuite. . . — Sire, iertaţi-mă, dar’ niciodată nu poţi şti că prin care gaură de cheie te ocheşte dracul. — Tu eşti astăzi un adevărat filosof, chiar împotriva năravului tău. Dar’ în sfîrşit să ne apucăm de lucru. E la tine manuscriptul ? — Da, Sire! — E legibil scris? Tu ştii că partea mea cea mai slabă sânt manuscriptele nelegibile. — Eu sper, că Maiestatea Voastră veţi fi mulţumit. Darea in judecată a MEMORAIVDULUI. Cetim în „Românul“ dela 20 Iunie. S’a pretins în săptămâna trecută de ziarele guvernamentale, că studenţii universitari voesc să facă politică dacă se interesează de poziţia Românilor de peste munţi. în această credinţă nici director al universităţii n’a voit se le acorde o sală de întrunire în palatul universitar. Fiind această idee greşită, unul dintre membrii comisiunii însărcinate cu luarea disposiţiunilor pentru organisarea unei mişcări naţionale a mers ieri la dl Titu Maiorescu, căruiai-a arătat că tendenţele studenţilor nu sânt câtuşi de puţin de a face politică nici de a organisa manifestaţiuni de stradă, ci ei consideră ca o misiune a lor de a lua măsurile necesare pentru deşteptarea sentimentului naţional, fără a adresa injurii nici unui stat sau popor vecin. Director găsind tendenţele studenţilor „compatibile CU misiunea (de studenţi universitari“ le acordă cu multă plăcere o sală pentru întrunire. Astfel studenţii sânt convocaţi pentru astă-seară la o întrunire ce se va ţine în palatul universităţii. Iată şi Invitarea studenţilor publicată în toate foile din Bucureşti: Toţi domnii studenţi universitari sânt rugaţi a se întruni astă-seară, Luni, 7 Iunie, la 8 oare, în palatul universităţii. Comisiunea însărcinată cu luarea disposesiunilor pentru o mişcare naţională are a face comunicări urgente, precum şi a arăta hotărîrile luate. Director al universităţii, pus în cunoştinţă de aceste hotărîri şi găsind că ele nu au tendenţe de a face politică, a acordat o sală a universităţii pentru întrunire. Presa din România despre noi. Ziarul conservator „ Vestea“ în unseu de la 20 iunie scrie un prim articol întitulat: „Civilizaţii Maghiari“, din care dăm următoarele: „Cine a cetit descrierea ce o face în „ Tribuna“ dl Constantin Lucaciu, de modul cum fratele seu, mult energicul Român, Dr. Vasile Lucaciu, e tratat în închisoarea ordinară dela Sătmar, s’a putut convinge din nou de sălbătăcia ce o desfăşură făloşii şi atât de civilisaţii (!) noştri vecini, împotriva Românilor de peste munţi. După ce valorosul lup TVT,. 1 111. 1^1 tătar e osândit printr’una din cele mai strigătoare sentenţe, după ce e aruncat apoi în închisoare ordinară, atâta n’ajunge, atâta nu satisface setea de răsbunare, aceasta nu mulţumeşte ura maghiară. „Şi ca o dovadă e regimul mai mult decât sălbatic — sau mai bine nu-l mai calificăm — la care e supus Vasile Lucaciu. După ce arată cum dl Lucaciu e tratat în temniţă şi cum guvernul unguresc a dat în judecată pe comitetul naţional şi a pornit cercetare contra studenţilor autori ai Replice?", numitul organ scrie: „Simţindu-se slabi, văzând că străinătatea apără pe faţă justa cestiune românească, Maghiarii nu ştiu la ce soiu de asuprire să mai alerge. „Vor plăti-o scump însă această punere la încercare a răbdării asupriţilor. Aceştia vor duce lupta înainte, oţelindu-se tot mai mult în această luptă a lor cu cât vor avă de luptat împotriva asupririlor şi sălbătăciilor tot mai întinse, dar’ va veni şi ciasul isbânzii, şi soartea asupritorilor nu va fi atunci din cele de invidiat. „Meargă înainte Maghiarii, pe această cale, potolească’şi setea lor de răsbunare, şi nu vor lucra decât din ce mai mult decât ei înşişi la dărîmarea lor. „Românul“ de la 20 iunie scrie: „Mai mulţi deputaţi şi senatori care se află în capitală, s au decis de a merge la Sibiiu cu ocazia conferenţei naţionale ce se va ţină în zilele de 27, 28 şi 29 iunie“. Spicuiri din foile maghiare. Foile „patriotice“ continuă a se amărî pentru lecţia ce le-a dat-o prinţul Lobkovitz. „Budapesti Hírlap“ în articolul şef de fond dela 20 Iunie scrie că aşa batjocură numai de atunci se întâmplă, „de când s’a găsit un temerar în delegaţiuni, care a afirmat, că principiul fundamental al legii existente este o trasă, car’ despre legitimitatea armatei maghiare că „om serios nu poate vorbi despre ea serios“ . . . Acest temerar este contele Keglevich, pe care „Ellenzék“ îl batjocoreşte într’un prim-articol, numindu-’l „cognac-gróf“. „Erdélyi Hiradó“ ţine să figureze şi el în acest concert de atac în contra prinţului Lobkovitz în primul articol dela 20 c. se miră cum de prinţul nu s’a împrietenit încă