Tribuna, iunie 1893 (Anul 10, nr. 119-142)

1893-06-11 / nr. 128

Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Sibiiu. Vineri 11/23 Iunie 1893 Va an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Ap­are în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE 3 Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti, Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un minier costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. P­louaţi. Ca în toţi anii, aşa şi în anul acesta Ungurii au întrat cu multe spe­ranțe in delegațiuni. Iritați peste mă­sură de o presă aproape epileptică, ei erau nerăbdători să vadă cum visul lor de aur ■— armata maghiară de sine stătătoare —■ se apropie de realizare. Sperau anume să exopereze o academie militară cu limba de propunere maghiară, în care viitorii ofiţeri să fie instruiţi conform „spiri­tului maghiar“, după­ cum sperau să capete şi tunuri pentru honvezi­me. Ce­lelalte dorinţe ale lor: a se aplica Un­guri mai mulţi în corpul diplomatic, pe la ambasade şi consulate, precum şi în ministerul de externe, de astă-dată erau considerate ca lucruri secundare — ce au să urmeze de sine, fără multă luptă — de cătră „diplomaţi“ ca d’alde Ugron Gábor. Foile „patriotice“ ne şi puneau în perspectivă „desbateri interesante şi de mare importanţă pentru maghiarism“. Nu de­geaba a eşit din partidul kos­­suthist voinicul de Ugron Gábor, nici Apponyi n’a dat, aşa de florile mă­rului, partidului seu numele de partid „naţional“ : intrând şi luptând în dele­­gaţiuni, o să-­i înveţe „mores“ pe „svartz-gelbiştii“ austriaci şi pe „ma­­melucii“ de guvernamentali. Ştim însă ce a păţit şi Săcuiul voi­­nicos şi aristocratul cu ifos: cel dintâiu s’a făcut de rîs nu numai pe el, dar’ întreg neamul seu, dovedind că în cele din urmă chiar în delegaţiuni de ajunge, Săcuiul nici­ atâta nu ştie, că o scară se poate duce prin pădure şi de-a­­lungul, nu-i nevoie de a se tăia copacii, pentru a face loc ca scara să încapă de-a latul, — cum a făcut Săcuiul din poveste; cest de al doilea s’a arătat la început colţos, în urmă însă văzând câ de va­gi­ă acest ton, ajunge în doaga lui Ugran, a început să bată în retragere. Şi astfel chiar foile „patriotice“ înregistrau știrea, crucindu-se, ne mai știind ce să facă de mirare, că „teri­bilul“ Săcuiu face curte „swarz-gelb“­­istului de Bauer, că-­i votează tot ce acest ministru cere; că bea „Bruderschaft“ cu „aulicii“ vienezi, car’ de discursul ve­hement de patriotic al lui Apponyi, nici pomană! Dacă ar fi fost numai atâta, treacă, meargă; inimile „patriotice“ tot s’ar mai fi învinoşat de speranţa viitorului apropiat. Prin cuvintele sale scurte, dar, cu mult înţeles, ministrul comun de răsboiu li-a risipit însă pentru multă vreme Ungurilor pofta de o „academie militară maghiară“, după­ cum ca fumul s’au risipit şi alte dulci speranţe. Ba duşul ce li-s’a aplicat înfocaţilor pa­trioţi a fost atât de tare, încât pentru a mântui aparenţa măcar că nu toţi Ungurii sunt aşa de politici ca Ugron şi Apponyi, unul dintre cei mai distinşi tisza-işti, contele Keglevich a zis despre legitimitatea armatei ma­ghiare că „om serios nu poate vorbi despre ea serios“. S’au înfuriat, ce e drept, orga­nele oposiţionale. Pe baronul Bauer ’l-au ameninţat că-’l vor trimite în pen­sie, când apoi va ceti, din Gratz, despre isprăvile unei armate maghiare, care „muszáj“ să se facă. Pe Ke­glevich ’l-au făcut trădător, care în chip nemernic se insinuă pentru a ajunge ministru. Lui Wekerle ’i-au zis că s’a făcut cel mai scârbos „pe­­esovics“ și alte multe parascovenii. A mai venit apoi incidentul Lob­­kovitz care a mărit focul. De atunci organele şoviniste toate caută să dovedească legitimitatea armatei maghiare, necesitatea im­perioasă pentru „existenţa statului aus­­tro-ungar“ de a se face o academie militară „patriotică“ (hazafias), necesi­tatea de a se trimite în pensie generali ca baronul Bauer şi prinţul Lobko­­vitz şi a se da satisfacţie „naţiunii ultragiate“ — naţiunii lui Árpád, — necesitatea ca cei de la Viena să înveţe ungureşte etc. etc. Toate acestea sunt însă şi vor ră­mână maltratări ale hârtiei, şi biata hârtie rabdă toate! Fapt positiv este, ca şi după acea­stă sesiune a delegaţiunii, mai ales după aceasta. Ungurii au rămas mai opăriţi ca ori­şi-când. „Teribilul“ Săcuiu Ugran şi aristocratul cu ifose Apponyi s’au întors plouaţi dela V­i­e­n­a şi bine în­credinţaţi, ca zadarnic cei dela Csík­szereda ori dela Jászberény cer armată maghiară şi tunuri pentru honvezi, domnul Feldzeugmeister nu vrea, şi pace! Fapt positiv mai e, că primul-mi­­nistru Wekerle, dela care şoviniştii se aşteptau la mult, să între în foc şi apă pentru toate pretinsele „aspiraţiuni legitime“, la Viena s’a arătat „comme il faut!“ In timpul sesiunii delegaţilor a plouat mult în patrie. Cu adevărat plouaţi au rămas Însă Ungurii numai la Viena. Le-au turnat pe cap cu găleata, aşa că dacă am voi să fim răutăcioşi, am pută zice că li­­s’a aplicat cura Kneip, acum la modă, de-a ’ndoasele , la cap, şi cu multă can­titate de apă, cum trebue celor cu ţeasta groasă. Maghiarii şi armata. Oficiosul „Frem­de­n b­­­a­­t “, organul ministerului nostru de externe se pronunţă în numărul seu de la 18 n. r. c. precum urmează asupra preten­­siunilor şoviniştilor maghiari referitoare la armata: „Avem precum se ştie o armată comună întemeiată în lege. Dacă este ca această comunitate să fie clăti­nată, apoi ar ave să vorbească şi alţi factori afară de dnii Ugrón şi Ho­ra­n­s­z k­y , care voesc se sugrume hrevi mani limba germană a armatei şi prin aceasta şi armata comună. Ceva trec cu ve­derea toţi delegaţii la discutarea acestei teme, anume că relativ foarte puţini Unguri se află în corpul oficeresc. Mare parte dintre oficerii de origine din Ungaria sunt „Unguri“ în înţelesul de stat, dar­ nu în înţelesul naţional. Eare­­statorind con­tingentul percentual al­­cetăţenilor ungureşti care servesc în armată, nu este permis a trece cu vederea pe număroşii Croaţi, Şerbi, Români etc., care sunt cuprinşi aici, dar­nici­o­dată nu sunt luaţi în considerare”. Fără comentar! FOIŢA „TRIBUNEI“. Un frate mic al unui om mare- Istorie umoristică De Er­n­st Eckstein. (Urmare şi fine.) Au trecut patrusprezece zile. Din turnul oraşului Kassel se auzia bătând miezul nopţii. Bravii inferiori ai dom­nitorului Westfaliei dormiau somnul drepţilor. Numai păzitorul de noapte se preumbla me­lancolic pe stradele deşerte, fără nici un su­flet de om şi din când în când scotea câte o lină fluierătură din ţevea sa de vişin. Dar­ nu tot aşa de în linişte se petre­cea şi în salonul albastru din castelul numit vîrful lui Napoleon. Aci era adunată o so­cietate mică, dar­ foarte aleasă şi petreceau la o masă foarte bogată. Poame minunate, prăjituri fine, şampanie mărgelată erau din greu. Cu un cuvânt era o masă regească. Păhărele se ciocniau în conţinu. Dar’ era şi o larmă, un adevărat chaos, care mai avea capăt numai când începea careva vre-un refren vesel. Adecă vorbind pe faţă, salonul cel albastru iarăşi era martorul unui scupă intim, care de obiceiu se începeau la 11 şi se sfîrşiau cătră 3—4 ciasuri dimineaţa. — în sănătatea regelui! exclamă acum o damă mititică cu ochi frumoşi vineţi şi în­­tr’o toaletă elegantă. Ea prinse paharul, îl duse la gură şi dintr’o sorbitură îl deșertă. — Anger scump! șopti regele și își în­tinse mânile, ca să-’i cuprinză talia. Pentru aceasta vei primi o sărutare! Dama se feri — Dumnezeule, cât e de crudelă! zimbi Jerome. Dar’ ce-’ţi trece prin minte, Lili? Doar noi sântem aci, între noi! Nu-i așa, Fürstenberg, că micuța Herberti n’are la ce se gena din causa d-tale? Societatea chicoti. — Scumpa noastră amică, răspunse cel agrăit, ar fi o nebunie, dacă din cine ştii ce causă închipuită ai respinge măgulitoarea gra­ţie, cu care te distinge Maiestatea Sa regele. — Slavă Domnului, noi nu sântem Nemți mistici, — mai adause contele Wintin­­gerode. — Ai auzit, Lili ? Fürstenberg, ian ara­­tă-’i micuței cum să facă lucrul acesta. Săru­­tă-’ţi pe Melania ta. Cavalerul ce purta din întâmplare nume nemțesc, era un adevărat parisian. El cu­prinse cu amândouă mânile gâtul vecinei sale și o sărută pe buze cu sgomot. — Oh, câtă nedreptate, dragă Fürsten­berg ! zise Pigault Lebrun încreţindu-­şi fruntea foarte comic. Nu ştii cât de grele ai făcut inimile acelora, ce nu pot să fie așa fericiți ca tine. — D’apoi fiecare face ce poate, nu-i așa, Melanie? — Eb bien Lili? întrebă regele. — Nu ’ți-am spus, că două zile ţine pedeapsă, răspunse ea cu șiretenie. — Cum? Ce? răsună în cor. O neînțe­legere? O ceartă? Era se zicem o diferență în căsnicie! — Porumbița noastră e încăpățînată, zise Jerome răsturnând un pahar de vin spumos. — O nu, nu, sânt numai cum se cade! răspunse d-șoara Herberti. — Dar’ spune-ne, ce s’a întâmplat ? — Foarte simplu, începu­ mititica. Eu am adresat Maiestății Sale o rugare și ’mi-a fost respinsă. — Ah, Sire, ne mai auzit! zise râzând Vintingerode Dar’ cum puteți să respingeți ceva, unui astfel de îngerel? — Un rege, domnii mei, nu a totdeauna suveran. Sunt anumite împrejurări... — Dar’ spuneţi-ne şi nouă, pentru D-zeu, că despre ce se tratează aici ? Noi nu ştim chiar nimic... — Un bagatel, eu am rugat pe regele ca se depărteze pe contele de Paderborn şi... — A, aumonierul, zise Fürstenberg, o persoană, cu care nu pot să vorbesc. — Din spion, întări d-șoara Herberti. — Dar’ unde te gândești tu Lili! în­gână Jerome. — Un spion și nimic mai mult. Intere­sele noastre reclama, ca în cel mai scurt timp să-­i dai drumul. — Aceasta nu se poate. — Nu se poate? Dar’ oare nu ești rege... ? — Așa-i, însă... — Ce „însă“. Nu trebue se ştii de niei un „însă!“ — Dar’ gândeşte... Tu ştii... Maie­statea Sa împăratul...! — împăratul! Dar’ ce poate avea îm­păratul ? — El are... el poate. . gândeşte-te numai... La aceste vorbe faţa fetei luă o expre­­siune de ambiţie, şi cu un aer de demnitate îi zise: — Sire, se vede că nu ştiţi că noi fe­meile cerem mai ântâiu dela persoana iubită energie hotărîre, independenţă, putere şi numai aceste lucruri ne fac să ne adorăm idealul,­­­­ar’ dimpotrivă, când iubitul nu posede aceste calităţi ce le cere ambiţia de femeie, atunci— Oaspeţii se priviau unul pe altul, ca­ şi­­când ar voi se se întrebe, că oare exactriţa vorbeşte serios sau nu mai glumeşte. Urmă o pausă penibilă. Regele se părea foarte atins. Nime nu voia să conturbe li­niştea. Se temeau ca nu cumva să aţîţe im­presia ce a făcut-o predica actriţei vre-o ob­servare nepotrivită. — D-soară Herberti, începu în sfîrșit Jérôme, cred că încă mâne te voiu pute con­vinge că imputările de independență, și de ener­gie sânt la o adresă greșită. Dacă se în­tâmplă se iau in considerare consfătuirile fra­telui meu la anumite lucruri momentuoase, aceasta te asigur, că o fac din bunăvoe şi stimă, că nu din silă. Ar fi trebuit să nu te în­­doeşti nici-odată, despr’e aceea, că eu nu m’aş pricepe a fi energic, independent, hotărît. D-şoară, dacă d-ta însă ai ajuns la o astfel de idee despre mine, te voiu convinge în câ­teva zile despre contrarul. Aceasta să­­ţi-o însemni, d-şoară Herberti! Regele a rostit acest discurs cu atâta demnitate şi atât de serios, încât Lili îşi plecă ochii la pământ spăriată. Simţia că a mers prea departe. Jerôme aruncă o pr­ivire bibliotecarului. Bunul Pigault se gândia la epistola sub­scrisă de Jerome. Bietul simţia sudori răci pe frunte. în ori­ce zi putea sosi răspunsul şi din cias în clas­ă i­ se făcea această istorioară tot mai întunecată. în odaia vecină să auziau în acest mo­ment vorbe şi paşi Societatea noastră deveni mută. Se auzia ce se vorbeşte. — Nu se poate ... eu am cea mai aspră poruncă să nu permit.. . zicea unul din gar­diștii regelui. — Și eu am și mai aspră, răspunse o voce puternică. Nu te împotrivi! Eu vin în numele Maiestății Sale Napoleon, împăratul Francezilor. Jérôme deveni palid. Pigault Lebrun sorbi dintr’un pahar ca se-’și ascunze emo­­țiunea. — Atunci să mă laşi cel puţin ca s- o anunț aceasta Maiestății Sale regelui, îngână camericul. — Ce nume pot să spun? — Guvernorul de Danţig! fu răspunsul. O jumătate de minută mai târziu se des­chise uşa salonului albastru şi guvernorul în­soţit de un gardist întră în paradisul de­­liciilor. Aici era tăcere adânca. Trimisul imperatorului se închină cava­lerește și apoi se apropie de regele. — Sire, eu am să vă împărtășesc o veste foarte neplăcută, zise apoi. Jérome s’a făcut ca păretele. Bietul Pi­gault Lebrun se vedea de o poștă că e vi­novat. El se făcea că-’şi tocmeşte cravata. — Această comisiune ’mi-a încredinţat-o măritul vostru frate, împăratul Francezilor. El a rămas într’o stare de mănie şi agitare, încât părea că n’are hotare, ’mi-a fost zadar­nică încercarea să­’l domolesc. . . Foile din România despre noi. „Lupta“ de la 21 iunie scrie: Să întâmplă însă un fapt ciudat: pe când noi urmăm o politică exterioară absolut favorabilă Austro-Ungariei, pe când ne chel­tuim milioanele, tot avutul și toată energia pentru apărarea monarchiei vecine. Maghiarii au întreprins cea mai sălbatică politică de opresiune împotriva Românilor de dincolo. O luptă furioasă de exterminare s’a în­cins, şi nu o luptă în condiţiuni egale, nu o luptă între două popoare, libere amândouă pe mişcările lor şi amândouă cu armele în mâni. Răsboirea de peste munţi este o agre­siune laşă de tot minutul; deoparte stau Un­gurii cu toată puterea statului lor; de altă parte un popor dezarmat şi apăsat. Singura lui armă este apelul necurmat la simţământul de dreptate al Europei civilisate, singura lui pavăză: sfinţenia causei.­­“Şi cu toate acestea noi suntem un sa­telit credincios al triplei alianţe! Această politică umilitoare trebue să în­ceteze, căci dacă nu va lua sfîrşit din iniţia­tiva bărbaţilor noştri de stat, ori din chiar iniţiativa regelui Carol, opiniunea publică se va revolta atât de crunt şi va striga atât de tare, încât glasul ei va deştepta multe laşi­tăţi ascunse sub eticheta marilor raţiuni de stat şi va da ţerii măcar odată un guvern în de acord cu sentimentul ei. Evident că nu cerem imposibilul, nu cerem o declaraţie de răsboiu şi mobilisarea armatei, cerem însă — căci avem dreptul să o facem — cerem ca guvernul şi regele să vorbească cu bărbăţie la Viena şi la Berlin şi apoi să anunţe deslipirea României de lângă întreita alianţă, în urma persecuţiunilor până la exter­minare ce s’au început dincolo împotriva în­tregului neam românesc, nu mai e cu putinţă ca relaţiunile noastre cu Austro-Ungaria să păstreze şi mai departe caracterul amical pe care­­l-au avut, până acum. Ca rasă suntem deja în conflict şi în răsboiu, ca stat nu putem contrazice sentimentul rasei. Acum e momentul ca regele Carol să dovedească de cât ajutor ne este. Şi dacă va şti să stoarcă Europei a tot puternice o hotărîre favorabilă pentru Ro­mânii cei apăsaţi, atunci numai vom mărtu­risi şi noi necredincioşii momentului actual: „Mare şi bun rege a fost Carol I“. „Magyar Hírlap“ de la 21 iunie scrie sub titlul „Neastâmpăr valah“, următoarele: „Numărul din urmă al „Românului“ sub titlul „Românii şi Maghiarii“ ne atacă din nou. Întâiu arată trecutul şi viitorul celor două popoare, şi apoi regretă că cele două naţii, care ar fi avisate una la alta, duc o luptă de extirpare. Răspunderea pentru această situaţie o aruncă pe guvernul unguresc, zi­când că sprijineşte într’una curentul tero­­ristic a cărui ţintă principală e „maghiari­­sarea cu forţa Despre acest articol al „ Românului“ ziarul „Budapesti Hírlap“ tot de la 21 Iunie scrie un prim-articol pe două pagin­e. Vom reveni. I Nr. 128 Darea în judecată a MEMORANDULUI. Ni­ se scrie din Deva la 9/21 Iunie 1893, în afacerea Memorandului era să fie ascultat la 7/19 Iunie şi părintele protopres­­biter Romul de Crainic, membru în co­mitetul central. Judele de instrucţiune al judecătoriei cercuale din Murăş-Ilia, adresându-se în limba maghiară cătră părintele Crainic, îl so­mează să mărturisească în afacerea Memo­randului. „Domnule jude, îi replică părintele Crainic, eu nu înţeleg bine limba ungurească Legea şi altcum îmi dă dreptul, care d-voas­tră aveţi datorinţa a vorbi româneşte şi a scrie româneşte mărturisirile făcute româ­neşte. „Te rog deci, ţine-te de lege, ascul­­tă-mă în limba mea română şi ia protocol cu mine tot în limba mea“. „Azt măr nem teszem soha!“ „Aceea n’o fac nici­odată“, răspunse fiiul lui Árpád, cam înfuriat. „Bine, domnule jude, îi răspunse liniş­tit părintele Crainic, nici eu nu voiu face nici o mărturisire. Mă închin cu sănătate !“ îşi luă pălăria şi vru­ să plece. „Subscrie barem protocolul acesta că nu vrei să fasionezi decât româneşte“.­­ „Nu subscriu act unguresc pe care nu-­l înţeleg. D-ta nu mă înţelegi pe mine, eu nu te înţeleg pe d ta. „Te rog, deci, a dă hotărîre în favorul meu. La din contră insinuez apelaţi­une con­tra hotărîrii ilegale a d-voastre. Patriotul se înfuria şi mai tare, îndrugă câteva cuvinte de reprobare şi luă la proto­col atât cererea părintelui Crainic, cât şi in­sinuarea apelaţiunii, pe care o public mai la vale, ca un act oficios istoric: că în­­tr’un comitat românesc cu 93% Ro­mâni şi abia 6% Maghiari un jude­­instructor hrănit cu banii sto­rşi de pe spatele Românului, nici un protocol nu vrea şi nu ştie să fee româneşte. Tom vede, dacă tabla regească din Cluj aproabă şi după care lege abusul şi încăl­carea legii de naţionalitate, în virtutea căreia suntem egali îndreptăţiţi­­ pe hârtie.

Next