Tribuna, septembrie 1893 (Anul 10, nr. 194-217)

1893-09-19 / nr. 208

Sibiiu, Duminecă 19 Septemvrie (1 Octomvrie) 1893 Nr. 208 Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 111 an 10 franci, */1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Invitare de abonament „TRIBUNA“. Cu 30 Septemvrie v. 1893 expiră abonamentele pe luna Septemvrie şi pe cvartalul III. Domnii abonenţi sunt rugaţi a grăbi cu reînoirea abonamentelor lor pentru regulata expediţie a foii. Abonamentele se fac prin mandate poştale şi numai pentru un timp, care începe cu prima şi se termină cu ultima lunii după stilul vechiu. Abonamentul lunar costă . ■ 1 fl. 20 cr Abonamentul trilunar costă . 3 fl. 50 cr. Este în interesul oilor abonenţi, ca adresele să ne însemnate cât se poate de corect şi legibil. Domnii abonenţi vechi sunt rugaţi a lipi pe mandatul postat adresa tipărită de la fâşiile, în care li s’a trimis „Tribuna“ pănă acum. Administraţiunea. Preoţi români, sus inimile! Nişte svonuri ciudate au început să circuleze prin vileag. Din mai multe locuri deodată ni-a venit ştirea că, precum se aude, oamenii stăpânirii, contrar tuturor obiceiurilor de până acum, au început a se lua cu binişorul după unii din fruntaşii cu sentimente naţionale ai clerului nostru. Fişpani şi viceşpani au început să facă feţe dulci protopopilor noştri, să-’i caute în locuinţele lor şi să-’i asigure de binevoitoarea solicitudine ce guvernul poartă bisericilor româneşti şi slujbaşilor acestora. Unii mai zeloşi dintre oamenii guvernului au mers şi mai departe cu bunăvoinţa. Anumit au dat asigurări formale, că înalta stăpânire ştie să aprecieze starea strîmtorată a multora din clerul nostru, causată prin slaba dotaţiune a parochiilor, şi este prea dispusă a le întinde ajutor din visteria statului. S’au aflat chiar şi de aceia, care au şoptit protopopilor la ureche, că pentru ajutorarea clerului român stau la disposiţia guvernului sume însemnate, sute de mii, şi că rău fac preoţii noştri că nu cer ajutor bănesc de la guvern. Toate acestea se sugerează preoţimii noastre învelite în asigurarea, că guvernul nimic nu doreşte mai mult decât pacea cu Românii şi mulţumirea pretensiunilor drepte ale lor. Şi se mai adauge, că spre acest sfîrşit ar fi lucru foarte de dorit, ca preoţii să influenţeze asupra credincioşilor şi să-ş i ferească de ademenirile „agitatorilor“, care numai rău pot face intereselor „adevărate“ ale poporului românesc. La aparenţă, însă numai la aparenţă, această politică conciliantă, acest duh al blândeţelor, contrastează foarte mult, cu politica de terorism ce vedem că se observă faţă cu toate mişcările Românilor. E mare, nu e vorbă, contrastul, când de o parte astfel se vorbeşte Românilor, care de alta se suprimă cu solgăbirăul, cu procurorul, cu gendarmul, cu armata şi cu temniţa orice simptom, fie real, fie închipuit, al vieţii naţionale româneşti, în fond ruse şi una şi alta sunt părţi constitutive ale aceleiaşi politice. Şi este foarte străvezie politica aceasta. Imposibil să stie cineva dintre noi la îndoeală asupra scopurilor ei. Peatra ei fundamentală este, că nici astăzi, precum nici în trecut, guvernul n’are de gând să iee în considerare dreptele pretensiuni ale Românilor. Voeşte însă, pentru că este silit să voească, a face tot posibilul, ca să pună capăt mișcării naționale românești. Și după ce calea cablă şi reală a dreptăţii şi echităţii nu este calea lui, continuă a crede că va ajunge la acelaşi scop pe calea tertipurilor. De aceea păşeşte cu toată asprimea, legală şi ilegală, când e vorba să suprime glasul celor ce protestează contra barbariilor ungureşti şi reclamă cu bărbăţie drepturile inprescriptibile ale naţiunii române. Eare de altă parte se încearcă a câştiga prin momeli massele poporului, promiţând lucruri mărunte şi favoruri de nimic, care la nevoie uşor le poate da, fără de a ştirbi principiile conducătoare ale politicei de stat, principiile exclusivismului de rasă şi ale maghiarisării. în chipul acesta sperează guvernul se despartă poporul românesc de conducătorii sei autorisaţi, însă prigoniţi cu fel de fel de mijloace de terorisare, şi a-’l pune la disposiţia unui „partid Advocatul nostru însă s’a aranjat ca acasă. Din chilia’i simplă şi goală a făcut cancelarie advocaţială, a angajat pe un alt deţinut, pe juristul absolut Gu g i de concipist şi lucra ziua întreagă la procese, car’ concipistul şedea cu el alături la masă. Slobozia nori grei de fum din pipă şi-’şi admira principalul cum poate lucra, când lui îi tremură şi condeiul în mână de indisposiţiune. în carele când poţi primi visite, apărea şi câte un client năcăjit, consulta pe advocatul în odaia de visite şi pleca mângâiat din temniţă cătră casă. Ear’ din cancelaria advocaţială eşiau zi de zi pachete de acte resolvate, treceau prin revizuirea „conştienţioasă“ a directorului şi se duceau la poştă. De un singur lucru sânt curios, câte din procesele lucrate în temniţă va fi câştigat advocatul nostru. . . Cea mai simpatică figură a temniţei este însă Svetozar Hurban-Vajanski, iubit şi de adversarii săi politici şi naţionali. Suflet mare de poet, impresionabil, vecinic agitat, plin de dor de libertate, de dor de muncă — ţintit locului, condamnat să nu poată lucra nimic. Liniştea îi lipseşte, orice lucru mic îl agită, observi numai că nările-i fine se umflă, n’are stare în loc, începe să expună lucruri — în mijlocul expunerii se oprește, căci simte că e ridicol a te sbuciuma pentru cause care stau departe . . departe de tine, deși sufletul tău e legat de ele. . . Când îi vine de afară vre-o visită caută să fie vesel, își aduce cum poate toaleta în ordine, trece de doueori cu degetele prin per şi barbă, şi zimbind se presentă visitatorului. Principiul seu este„ moderat“, care până astăzi nu există, cu care însă crede că va pute face un simulacru de împăcare, nedând nimic esenţial, nerecunoscându-ne nici un drept naţional, ci pur şi simplu pentru preţul unor sfîrşituri, care cu chiu cu vai ar isbuti să le tragă de la gura noianului de budgetofagi maghiari şi maghiaroni. Astfel voeşte părintescul guvern să împace pe Români, să respalve cestia românească. Ear’ după ce clerul român este cel mai numeros, cel mai zelos şi cel mai important element al partidului nostru naţional, care în acelaşi timp stă în nemijlocită atingere cu massele poporului şi are cea mai mare influenţă asupra lor, de membrii clerului nostru s-au apropiat momelile. Glasul de sirene al oamenilor stăpânirii, care sună la urechia protopopilor şi preoţilor, pe când comitetul nostru naţional este dat în judecată, şi pe când presa maghiaronă lansează ştirea despre întrebarea partidului „moderat“, dă în toată golătatea ei pe faţă această politică de tertipuri, însă noi avem firma convingere, că eaşi-a trăit traiul. Nu ştim ce este adevărat în privinţa intenţiilor pretinşilor „moderaţi“, ştim însă cu positiviate, că încât priveşte poporul, el se găseşte astăzi mai mult ca orişicând sub steagul partidului nostru naţional. Şi încât priveşte clerul românesc, el este cu mult mai naţional, cu mult mai pătruns de dreptatea şi adevărul causei româneşti, ca să poată cineva presupune măcar, că pentru miserabile interese materiale, pentru meschine favoruri să abandoneze legitimele pretensiuni ale poporului păstorit de dînsul şi steagul partidului naţional român, care totdeaunal-a servit cu credinţă şi care şi astăzi cu deosebire în el razimă. Şi astfel nu ne îndoim, că preoţimea noastră va şti totdeauna să dee răspunsul potrivit celor ce se vor apropia de dînsa în presupunerea, că ea este capabilă să-şi vendă neamul şi viitorul copiilor pentru un blid de linte. Va şti să arete ori-şi-cui, că Românii nu sânt o turmă miserabilă de flămânzi, care se pot câştiga cu nemernice sfărîmituri, ci o naţiune, conştie de chemarea şi viitorul ei şi gata de a jertfi ori-şi-ce în lupta pentru emanciparea naţională ! Preoţi români, azi ca ieri şi mâne ca azi: sus inimile ! FOIŢA „TRIBUNEI“. Seghedinul. (Impresiuni). A nebojsa Seghedina. 8v. Húrban- Vajanski. HI. „Societatea“ din Seghedin era ca şi aleasă pe sprîncene. Seniorul era advocatul K. Z. din T... Om cam la cincizeci ani, osândit la trei luni pentru duel. Vorbeşte ungureşte şi româneşte, aderent însufleţit al vecinicului doritor de fotoliu ministerial Apponyi, şi ceteşte un singur jurnal: „Pesti Napló“. Toată ceealaltă lume nu plăteşte pentru el o ceapă degerată. Fire resistentă însă, dintre toţi „cavalerii“ el s’a conservat mai bine, era s i n g u r u l, care putea lucra în temniţă Aceasta este o putere mare psichică, care numai cei deţinuţi o pot aprecia pe deplin. Lipsa libertăţii personale şi conştienţa, că nu poţi eşi la aer când crezi că ai trebuinţă, vezi şi auzi cele ce se petrec afară şi nu poţi să întri şi tu în acţiune, simţi putere în tine şi nu o poţi aplica.... toate acestea te lovesc, te apasă pe suflet încât nu te poţi concentra la nici o lucrare mai serioasă. Eu cred că trebue o clasă oarecare de mărginire intelectuală, o lipsă de interes şi îndatinare de a nu cugeta nimic ca se poţi timp mai îndelungat resista influenţei nimicitoare pentru spirit a vieţii din temniţă. „A neboj sa Seghedina“ (Nu te teme de Seghedin), într’o după ameazi şedea mâhnit pe pat, chiar primise de la soţia sa o epistolă — eu şedeam vis-ă-vis pe un scaun. Tăcere domnia, îmi era greu se privesc la el, căci simţiam în mine ecoul luptei groaznice ce se petrecea in el, căutam se me distrag cu cercurile de fum ce eşiau din pipa mea — acum aveam deja şi eu pipă şi pustiam la tutun naţional maghiar. Deodată sare în sus, priveşte agitat la mine, nările-’i tremură: Du Române, einen Freiheitshelden kann ich mir nur eingesperrt vorstellen! Es lebe die Freiheit, wir können sterben! I se umpluseră ochii de lacrimi, liniştindu-se apoi zise, că nu-’l doare nimic aşa mult ca aceea, că nu poate lucra nimic, nu poate face nimic, vegetează de pe o zi pe alta şi simte cum îi scad, cum îi cer puterile. „De familie nu mă doare aşa, nu, căci ştiu că şi ea este gata de sacrificiu ca şi mine, sufere şi ei dimpreună cu mine, causa pentru care suferim prin sfinţenia ei ne dă putere se suportăm toate ... mi dor însă se văd ziorile învingerii, mi sete, grozav de sete se gust din libertatea popoarelor. . .“ Bietul Hurban! Sufere și tace, jumătate de an a împlinit, mai are o jumătate lungă, lungă ... în 17 Februarie 1894 îi va suna oara eliberării. Când va suna însă oara eliberării poporului seu, pentru care sufere? . . . Cel mai vehement dintre toţi este un caetan de al meu de la universitate, Danton ’l-am botezat, de 6 ani tot doctorizează în medicină. Fire neliniştită, care are lipsă de agitaţiune, 18 dueluri a avut şi pentru al optsprezecelea e condamnat la un an temniţă. Cât a fost liber demonstraţiunile de stradă erau elementul seu de vieaţă, în Budapesta de la demonstraţiunile Jansy din 1886 începând până la cele mai recente ale desvălirii statuei honvezilor îl aflăm în fruntea tuturor demonstraţiunilor. Are legături intime cu toţi deputaţii oposiţionali şi coloanele tuturor foilor oposiţionale îi stau la disposiţie. Om de spirit, dar’ nici o ocupaţie serioasă nu-i place, examenele au fost fudulie pentru el, nici nu trage nădejde de a mai face vreodată unul. îi dor însă se se mai vadă odată în fruntea mulţimii şi să dea semnul la sălbaticele „abzug“-uri la diferitele adrese. De altfel om vial şi cu maniere, în „revoluţiunea“ care a isbucnit în decursul petrecerii mele în temniţă, are rolul principal, ne vom mai întâlni deci cu el. O figură tristă a temniţei era un „executor“ de dare condamnat tot pentru duel la o lună. Şovinist orb dar’ laş, ale cărui cunoştinţe se terminau deodată cu limba maghiară. Ocupaţiunea principală: minciuna. Când a întrat în temniţă s’a presentat drept „concipient ministerial“, lui Danton nui se prea părea plausibilă treaba asta, şi nu ’şi-a dat pace până nu ’l-a demascatDe atunci a fost obiectul insultelor nesfîrşite, car’ el suferia toate cu un cinism revoltător, ne miram cu toţii, cum a fost cu putinţă ca acest om să fie amestecat într’o afacere de onoare. Bil-A-Zam. Iarăşi „moderaţii“(Corespondenţă particulară a „Tribunei“.) Berlin, 25 Septemvrie n. Precum s’a dovedit prin conferenţa ultimă a Românilor ţinută la Sibiiu, „moderaţii“ ’şi-au perdut cu desăvîrşire terenul de sub picioare şi nu mai sânt un factor, cu care ar trebui socotit când este vorba de afacerile româneşti transilvănene. Cu toate acestea guvernul de la Pesta, în situaţia sa desperată, nu osteneşte a-şi scoate la iveală când cere trebuinţa şi mai ales când străinătatea se nelinişteşte despre cele ce se petrece în Ungaria faţă cu Românii. După ce deputaţiunea română de trei sute a fost la împăratul cu Memorandul şi toată presa europeană s’a ocupat cu acest act bărbătesc al Românilor. In perplexitatea sa guvernul din Pesta s’a grăbit a trimite în lume ştiri, că nu toţi Românii consimt cu acest act, ci cei „mai aleşi“ dintre ei urmează o politică cu mult mai moderată, în opoziţie de cea „ultraistă“ a partidului naţional român. Acelaşi guvern a vestit mai departe prin organele sale de presă, că „moderaţii“ sub conducerea dlui Alexandru Mocsonyi vor ţină o conferenţă cercetată de toţi notabilii români, în care se va protesta contra „memorandiştilor“. Conferenţa s-a şi ţinut, precum se ştie, la Braşov, dar, fără resultatul dorit de guvernul din Pesta. Astăzi, când străinătatea iarăşi se nelinişteşte din cauza demersului guvernului contra capilor partidului naţional român, când şi justiţia se calcă în picioare numai pentru a pută pune sub lăcat pe conducătorii acelui partid puternic, vedem apărând pe plan iarăşi „moderaţii“. „Frankfurter Zeitung“ publică în niul ei de Dumineca trecută următoarea depeşe datată din Budapesta, 23 Septemvrie : „După ştiri din Timişoara partidul naţional român moderat sub presidenţia lui Mocsonyi are se se despartă de ultraişti şi să se organiseze autonom. Se va convoca o conferenţă la Lugoj“. Această telegramă se întregeşte prin alta tot din Budapesta, însă datată din 24 şi publicată de „Kölnische Zeitung“ în ediţia de ieridimineaţă. Iată ce se spune lui „Kölnische“: „în Lugoj se va ţină o conferenţă pentru întemeierea şi organizarea unui partid naţional român moderat. Organul său (de presă) va apără sub titlul „Moderatul“. Nu mai încape nici o îndoeală că aceste telegrame sânt trimise direct sau indirect din oficina de presă a guvernului din Pesta duar mari ziare germane pentru a mulcumi lumea. Sensul lor e: „Ultraiştii“ sânt nimiciţi, acum pot răsufla „moderaţii“, cu care ne împăcăm uşor“. Fi-va guvernul unguresc mai norocos la Lugoj, decât a fost acum e anul la Braşov? Să fim cu luare aminte-Precum vedem undele politice la noi în patrie au tendenţa de transformare. Din unde sânt gata a se transforma în valuri. Valuri însă ştiut este, însemnează vifor, furtună. Undele se mişcă demult. Era constituţională cu marca 1867 n'a adus ceea ce ni se promisese. Pace avea se aducă, căci pacea o doriam demult cu toţii. în loc de pace era cu marca 1867 a adus nelinişte, apoi agitaţiune, care ameninţă cu tulburări. Aceste din urmă sânt de natură a transforma undele puse în mişcare în valuri înalte, care cu atât mai sus se înalţă, cu cât acopere şi devastează mai mult în coborîşul lor restat. Oamenii politici ai compatrioţilor maghiari au început a nelinişti de când au obţinut prilegiul de a linişti spiritele şi de a întări pacea în patrie. Românii, acest element de pace şi de ordine şi insuitor spre cultură şi civilisaţiune a fost mai simţit atins prin aceea, că oamenii normativi ai compatrioţilor maghiari au ignorat cu totul dreptul public al Transilvaniei, aşa după cum se desvoltase până la 1865. Punându-se oamenii normativi ai compatrioţilor maghiari să întemeieze şi să zidească un edificiu politic pe fundamentul ignorării dreptului public, au trebuit să provoace nedumerire şi nelinişte nu numai între Români, ci între toţi oamenii cugetători şi de bună credinţă. Nedumerirei şi neliniştei şi-au dat intremânt nou prin crearea unor legi cardinale cu uşiţe, care mai târziu s’au adeverit că au fost puse la locurile lor cu intenţiune de a se paralisa legile prin ele înşile. Legea de naţionalităţi atâtea uşiţe are, încât îngrăditura ei este numai o formalitate goală. Toate disposiţiunile ei sânt numai „dacă se poate“ cu putinţă. Realitatea a arătat că nimica nu se poate cere în lege positiv şi că s’a putut şi se poate ceea ce nu e în lege şi ce e contrar legii. Pentru că de naţiune, în sens politic, alcătuitorii legii zic că sânt numai Maghiarii şi că ei nu sânt naţionalitate. Ba s’au supărat pe Monarchul însuşi că ’i-a pus alăturea cu naţionalităţile. Tot acei alcătuitori dovedesc că nu „se poate“ observa ce dispune legea în privinţa cualificaţiunii funcţionarilor în raport cu poporaţiunea; nu „se poate“ observa ce legea prescrie în privinţa instrucţiunii, ci contrarul, pentru că d. e. Românii nu că nu au din mijloacele statului vre-o şcoală medie sau elementară; din contră statul îi opreşte să-’şi facă şcoale medii din averea lor, cum s’a întâmplat la Arad şi Caransebeş şi pe cele Interesant era un jurist tiner evreu — Joia Gyerek numit — pururea vesel şi gata la orice ştrengărie. El representa „opinia publică“, toate propunerile în adunările noastre, toate glumele sărate şi nesărate, toate surprinderile în decursul jocului de cărţi, le primia cu strigăte nesfîrşite. De dimineaţa până seara vocea lui răsuna pe coridoarele temniţei, şi nu era mod şi chip să-mi pui scăluşul în gură. Răguşeala era pentru el tot atât de necunoscută ca şi „corpus juris“. Un adevărat „jurist“ de la universităţile maghiare. El representa şi conducea pe toţi ceialalţi deţinuţi, care toţi erau băieţi tineri de 18—20 ani, condamnaţi la 6—20 zile pentru duel. Medicinişti, jurişti şi agronomi formau suita. Toţi îl învidiau pentru gloria ce ’şi-o câştigă prin vocea’i pătrunzătoare, şi toţi căutau se emuleze, ba chiar să-’l întreacă ... însă, ad imposibilia nemo obligator.... Nu-l puteau întrece şi pace. Când încerca câte unul să răgnească şi îi detalia vocea, era de tot hazul să vezi superioritatea conştie exprimată în faţa lui Joia Gyerek. Aceste elemente formau conţinutul temniţei din Seghedinţ pe vremea mea. Aceste elemente s’au revoltat contra stăpânirii, cinci zile durata revoluţiunea, până când a pus capăt tuturor avânturilor ministrul Szilágyi prin măsuri draconice.