Tribuna, octombrie 1893 (Anul 10, nr. 218-242)

1893-10-14 / nr. 229

Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr.,­­/* an 2 fl. 50 cr., */1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/­ an 3 fl. 50 cr., ‘/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:­­/ an 10 franci, »/* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 14/26 Octomvrie 1893 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 229 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. Un capitol din istoria justiţiei maghiare. Un nou capitol de al justiţiei „i­n­­d­ige­ne“ s-a desfăşurat înaintea ochi­lor noştri în Arad. Nu este un cal iso­­lat, interesant prin bizaritatea sa, este o verigă din lungul lanţ care formează justiţia maghiară, este un cas care se repetează zi de zi şi ne ilustrează în colori sinistre stările între care trăim. Mai acum un an după reîntoar­cerea deputaţiunii române dela Viena, s’a pornit prin presa evreească-maghiară o agitaţiune nebună în întreagă ţeara contra acelor „temerari trădători de pa­trie“, care au cutezat să se ducă la un „domnitor străin“ şi să pîrască pe Ma­ghiari, desfăşurând totodată lumii civi­­lizate tablouri din vieaţa internă a ţerii noastre. Agitaţiunea a şi aflat teren mulţumitor în cercurile patriotice de stradă şi în diferite colţuri ale ţerii au isbucnit nişte „manifestaţiuni de indig­­naţiune“ demne de causa ce au apărat. La Turda, Şimleu, Arad şi alte locuri a succes spiritului naţional-maghiar să se presenteze în toată a sa splendoare. Horde îmbătate de măreţia ideii de stat maghiar, încălzite până la extas de me­nirea lor civilisatorică in Orient au în­treprins un act salvator de neam luând stradele de-a lungul şi de-a latul, şuie­rând, sbierând ca dobitoacele, înjurând într’un limbagiu genuin maghiar, spăr­­gând ferestrele „Românilor trădători“ şi demolându-le casele. Terminându-’şi aceste cruciate civilisatorice s’au reîn­tors­­ mândri la vetrele lor, căci treabă bună au săvîrşit. Societatea maghiară ’şi-a luat „cavalereşte“ satisfacţiune pentru ofensa ne mai­pomenită a Va­­lahimei trădătoare. Nu în toate locu­rile însă ’şi-au putut împlini nejenaţi înalta lor misiune, ici-colea au dat şi de puţină resistenţă, a curs şi sânge patriotic pe strade. Aşa spre pildă la Arad. După demonstraţiune au colectat vre-o patru­zeci de răniţi de pe strade. Nu se ştia de unde, cum, dar’ faptul era, că mulţi s’au reîntors inundaţi de sânge acasă. Secretul era uşor de înţeles, bordeie aţîţate căpătaseră poftă de sânge şi au început să lovească cu cuţite, bâte şi alte arme în „pretinşi“ Valachi, de fapt însă în orbirea şi beţia lor s’au spintecat reciproc. Sângele însă pretinde răsbunare. Cei mai prevăzători dintre ei ’şi-au ţinut gura, n’au mai voit să devină şi de batjocura lumii, după­ ce drept suvenire a faptelor mari săvîrşite poartă cicatrice pe corpul lor. Unii însă au pretins pentru „ranele naţiunii“ satisfacţiune. Dar’ dela cine să pretindă, când voi­nicii erau beţi de entusiasia şi beutură, oar’ stradele întunecoase, fiind felina­rele sparte? Fără multă bătae de cap au resolvat cestiunea. Românii, se în­ţelege. Românii sânt de vină, cine altul ’şi-ar înfige cuţitul în nobilul descen­dent al lui Árpád şi strănepot al lui Israel. Şi astfel s’a intentat proces mai multor tineri români, care atunci studenţi în teologie, au apărat semina­rul şi iubitul lor profesor Vasile Man­­g­r­a faţă cu atacurile plebei agitate. După­ ce mai bine de un an s’a trăgănat afacerea, cu instrucţiuni jude­cătoreşti, cercetări şi citaţiuni în fine a ajuns în 20 octomvrie a. c. afacerea la pertractare finală. Ieri am publi­cat raport detailat despre această per­tractare, în decursul căreia spre sur­prinderea judecătorilor şi a publicului ese la iveală că acusatorii s ’a­u mă­celărit reciproc, car’ acusaţii sunt nevinovaţi şi prin urmare — achitaţi. Până aci cestiunea întreagă are caracter hazliu. Partea caracteristică însă este, că prin achitarea Româ­nilor voiniceşte acusaţi se de­clară întreaga afacere de finali­zată. N’au putut prinde Români vinovaţi pentru vandalismul săvîrşit şi pentru sângele vărsat, care contra Maghiarilor a introduce cercetare, ar fi cel puţin tradare de patrie. Astfel cred ei că pot cocoloşi în­treaga afacere. Au introdus pentru ochii lumii cercetare contra Româ­nilor atacaţi ca să poată spune lumii civilizate, care nu era chiar încântată de măreţele fapte patriotice de la Arad etc., că „cercetarea e în curgere“. După­ ce au tras-o şi împins-o atâta vreme, o declară fără resultat positiv de finalisată. N’au căutat însă se eroeze autorii intelectuali ai scandalului, făp­tuitorii adevăraţi, spărgătorii de fereştri, demolătorii de case şi spintecătorii de oameni — fiindcă toţi aceştia sunt „patrioţi“ sinceri şi indignaţi, şi în ac­tivitatea lor au fost conduşi de cele mai sublime ideale ale rasei maghiare. Apoi să le fie de bine. Când însă vre­o câţiva flăcăi ro­mâni răsfăţaţi aruncă din glumă o bâtă sub o trăsură goală, atunci se trimbită în lume că Românii fac revoluţiune, se recultă miliţia şi gendarmeria, se are­stează naţia cu ridicata şi se ţin cu lu­nile în temniţă preventivă. De ce ? Fiindcă sunt Români, car’ nu Maghiari. In Turda, O rade, Arad, Şimleu n’au arestat un singur demonstrant ma­ghiar, deşi erau cu zecile de mii, la Micuş, P o i a n a­­ A r i e­ş­u­l­u­i, Cluj, Turda, Măgura, B­e­i­u­ş, C­o­r­o­v­a şi Scărişoara se împuşcă şi arestează oameni nevinovaţi cu toptanul, fiindcă sunt Români. Acestea formează un capitol din vieaţa internă patinică a ţerii noastre. FOIŢA „TRIBUNEI“. Seghedin nl. 1 (Impreflitiri). A­nebej­ia Seg­hedina Sv. Harban- Vajanski. XIV. Şi acum după­ ce masa pedestră ’mi-a stat într’ajutor, de am adus la bun sfîrşit ve­selul cântec ce am început, primească acest ultim capitol al impresiunilor din a temniţei jalnică vieaţa drept prinos pentru zimbitorul seu sucurs. Opt zile am stat între zăvoare, opt zile m’am frământat sufleteşte lipsit de libertatea mie atât de scumpă, pentru care trăesc şi mor, opt zile au fost necesare ca puterea statului să facă din mine — om cum se cade. Resultatul dorit nici n’a întârziat. Deabia au trecut două luni de atunci şi iată-mă astăzi — candidat de puşcărie, căci ce alta poate fi astăzi, în lumea asta nouă un mem­bru al redacţiunii „Tribunei“. Exa­menul prim ’l-am trecut cu succes, rămâne numai, ca organele superioare se mă „defi­­nitiveze“. Ear’ prietenul „Oilu fie liniştit, căci fratele lui de cruce aşa rămâne cum a fost. Pururea vesel şi zimbitor, rîde de duşmani şi de nevoi şi cu plăcere vede, cum Gil îşi re­găseşte istoria rănitului seu suflet în proas­pătul „pseudonim“ al foiletonistului din Seghedin. Nici permutaţiunile şi nici alte operaţiuni înalte matematice nu conclud cu atâta siguranţă ca şi o inimă ce iubeşte. Ear’ pseudonimul este o mască, care ascunde ochiului profan, acele vibraţiuni fine ale firelor sufletului, care se desmărginesc, părăsesc catenele trupeşti şi se transpoartă departe, departe, până dau de alt suflet, care este tot atât de accesibil pentru aceleaşi vibraţiuni. Şi atunci „Gil“ îşi recunoaşte pe „Bill-A­­dam“. Armonia sufletelor este a sferelor armonie. Pithagora redivivus! După­ ce am terminat cursul în al Se­­ghedinului înalt institut , am fost dat afară cu ceremonia obicinuită. Deja a opta zi dimineaţa apăru sergentul în chilia mea, cu ton solemn şi fumuri festiv slobozite din a­ripei lângă ţeve îmi predă „certificatul“ despre trecerea cu succes a „pedepsei“ dic­tate, aducându-­mi totodată la cunoştinţă cu aceeaşi solemnitate că după ameazi la 2 care trebue se părăsesc patria mea cea nouă. S’au perendat apoi visitele de condo­­lenţă, car’ Jo­a Gyerek era declarat în per­manenţă capelmaistru al marşului fune­bru. Eu m’am apucat de pachetare, am în­desat giamantanele cu atâta isteţime, încât sosit acasă, mama nu se putea recrea din surprinderi, accentuând în continuu, cum poate fi omul atât de „neîndemănatec“, se nu ştie pacheta nici două rîndurî de haine. După prânz au venit toţi colegii la mine, acum stăm cu toţii în picioare, fiecare cu sticla de vin şi se începe seria toastelor. Pe rînd am toastat cu toţii, unul pentru al­tul, asigurându-ne reciproc că legăturile intime, aici în temniţă zămislite vor ră­mână în veci şi pururea puternice în inimile noastre. Toastele noastre au probat viu ce departe stă gura de la inimă. Numai Harban tăcea, în ochii lui umezi sclipiau lacrimi is­­vorânde. . . Ce fericit ar fi, dacă şi el ar pută eşi, dar’ lui nu-’i este permis, fiindcă el e un fiin­t­e a­l şi i­u­b­i­t­o­r al neamului seu, al patriei sale. . . La oarele două apări­ sergentul şi mă provocă să părăsesc temniţa, căci vremea­­mi­ s’a împlinit. Am strîns mâna tuturor, Hurban m’a sărutat de doue­ ori şi am plecat până la poartă însoţit de chiotele şi cântările foştilor mei soţi de suferinţe. Poarta se deschide, voesc să le mai string odată mâna dar’ nu se mai putea, vre­o douăzeci de braţe mă apu­cară şi mă împinseră pe trepte în jos între hohote şi strigări de „Abzug“. Aceasta era „aruncarea afară festivă“ din temniţă, de care se face parte numai celor mai distinşi colegi. Poarta se închide, trec şi poarta a doua şi ajung în grădină. Corbul „Miska“ croncă­­nia trist într’un colţ, de când ispăşiam la pedeapsa Mogulului — n’a mai văzut bucă­­tari dela noi, încă două porţi şi ajung pe stradă, iarăşi om liber în . . . Ungaria. Salut cordial temnicerul şi mă arunc în birja, care mă aştepta. — Mînă la hotel! şi am părăsit regiu­nile „aromatice“. La hotel era mare tăm-­ bălău. Fiind ziua naşterii împăratului (181 August) era banchet, trecuse partea „oficioasă“ şi acum se toasta pentru marele sfânt de la Torino, Kossuth Lajos. Tablou şi mai gre­ţos, decât cele din­­temniţă. Un Jidan, cum e Jidanul mai voinic peronda oaspeţii cu o coală de hârtie în mână declamând la trase mari patriotice — colecta pentru salvatorul neamului maghiar din Bihor Pituk Béla. Am luat o baie şi m’am culcat ca să odichnesc odată şi fără păzitori. Ziua următoare m’am suit în omnibus şi direct la gară am plecat, sosit acolo nici o privire n’am mai aruncat asupra Seghedinului, ci m’am bucurat când am auzit fluierătura lungă, când m’am văzut între câmpii. Nici nu m’am oprit până la Lipova, unde ajunsesem între fraţii mei, între Români. Co­legul meu în foiletoane „Ile Borg“, de ase­menea candidat de puşcărie, ne aştepta la gară. Seara am petrecut laolaltă, în cerc vesel românesc, compus din dame şi domni din Lipova povestind la „fapte eroice“ din Se­ghedin, cântând şi jucând la înălţătorul su­net al musicei româneşti Singurul „trofeu“ adus cu mine de pe „câmpul de luptă“ era „barba­ mea, îmi crescuse barba în temniţă şi lui feri hotărîrea să o­scultiv ,mai departe, drept suvenire a zilelor perdute din vieaţa mea. Cunoscuţii mă capacitau s- o­rad, căci nu-’mi „şede frumos“ car’ damele îmi spuneau, că arăt prea bătrâni“. Eu eram „neînduplecabil“, voiam să fic concurenţă lui Mohamed. 11 * / * * ^Doue săptămâni mai târziu eram în V­e­­neţia. Visitam palatul dogilor, ameţit de câte văzusem prin multele sale pline de mo­numente neperitoare de artă clasică, mă po­menesc că ciceronele meu trecând peste co­ridoare mă conduce prin o uşe scundă şi un coridor întunecos pe o punte. ... era „Ponte dei sospiri.­­ “ — Unde ib­ a duci? — In temniţ­ă, să vezi celulele unde a stat Casanova. Pe . .­. — Nu, nu, mulțum­esc, temniţe vedem destule gratis acasă, mi-­mi trebue să văd aici pe bani . . .­­ Mirat mut privia fi ciceronele guraliv la mine ! — Da de unde eşti, signore? — Din Ungheria! — A, din Ungheria! răspunse liniş­tit şi ne-am întors. Aruncând o privire la gune ,mi­ se reoglindează chipul, îmi văd faţa încu­nunată cu o barbă . . Ah! Seghedinule, ce mă tot urmăreşti! O jumătate de oară mai târziu faţa îmi era netedă, ca şi în vremurile cele bune. Barba încolţită în a Seghedinului răcoare, în­grijită vată între munţii eroici ai Ardealului a spă­lat-o undele albastre ale lagunelor „falnicei Veneţii“. Seara eram în gondolă cu prietenul meu Nuhăm. Plutiam de la „Porto del Lido” şi întram în „Canal Orandea. Adânc impresio­naţi tăceam amândoi. Cerul era senin şi plin de stele. Tăcut lunecau mai departe cerni­ţele gondole, liniştea divină era împărţită în intervale egale prin loviturile line ale lopatei în apă şi prin strigătele monotone ale gondo­lierilor. Din depărtare se auzia ca şi într’un vis feeric vocea clară şi dulce a unui tenorist, cânta de dragoste şi de dor... Gondolierul nostru a început ântâiu numai încet să acom­panieze cântecul din depărtare, apoi tot mai tare, până­ ce cânta din toată puterea sufletului seu visător. Erau niște accente dulci, foarte dulci și pline de foc, căre ’mi­ se părea că le-am mai auzit.... — Ei, frate dragă, ce zici ?... mă în­trebă prietenul. — Vieața-i o poveste. Bill- A.-Zam. Daco-romanismul şi politica cultu­rală maghiară. Sub acest titlu începe „Egyetértés“ o serie de articoli scrişi de dl Jancsó Benedek, profesor şi director gimna­­sial în Budapesta. Autorul promite se arete mijloacele cu care se pot lecui conflictele cu naţionalităţile. Ocupă acelaşi punct de vedere ca şi Hieronymi, numai că ceea­ ce acesta a spus în general, autorul va specifica. Vom reveni. Adunarea generală a „Asociaţiunii transilvane“­ Năsăud, 23 Oct. 1893. Onorată Redacţiune! Emoţionat iau condeiul în mână ca să fac un mic raport despre timpul de 48 oare petrecut în Năsăud cu această ocasiune so­lemnă, când „Asociaţiunea noastră tran. pentru lit. rom. şi cultura poporului român“ îşi ţinu adunarea sa generală în acest opid. Ve spun însă înainte, că ca să descriu cele întâm­plate aci în timp de 48 oare,­­mi-ar trebui un timp nu de câteva minute, ca cele de care dispun, ci cel puţin de o săptămână, lucru care îmi e imposibil. Sperez însă că cel puţin deodată cu acest raport al meu veţi primi de la un bărbat mai competent alt raport mai detailat şi mai demn de a fi publicat, dacă însă nu, pentru informarea publicului cetitor. Vă rog să daţi loc celui­ ce ur­mează : La 21 i. c. la oarele 12 din zi a sosit în Bistriţa cu trenul de cătră Cluj onoraţii membri ai comitetului central din Sibiiu şi adecă: NI. Sa­ul Dr. Ilariu Puşcariu, v.­preş. asociaţiunii noastre, rev. domn Zaharie Boiu, secretarul general al aceleia, dl Leontin Si­­monescu, cassar al aceleia şi domnii Ioan Papiu, Parteniu Cosma şi Ioan Tilea, membri ai comitetului central. Tot atunci mai sosiră dl Nicolau Goroiu, adv. în Zărneşti, domnul Basiliu Raţiu, vicar în Făgăraş, domnul Dan, protopop în Făgăraş, doctorii în teol. Bunea şi Hora din Blaj şi mai câţiva domni. La gara din Bistriţa comitetul central a fost pri­mit de cea mai aleasă inteligenţă din Bistriţa şi Bârgău: domnii Dr. D. Ciuta, Dr. G. Tripon, adv., apoi dnii Linu, Login, pract. de adv., George Vertic, pretor, Gavrilă Vertic, jude reg., Vas. Ranta, jude reg., George Curtean, directorul revistei „Minerva“ şi Dr. Leon Scridon, care din Bărgău domnii Eliseu Dan, Pavel Beşa, Amos Popescu, Anchedin Can­­dale, Sever Orban din Cepna şi alţii. Din Nă­săud au venit spre întimpinare dnii profesori Pletos şi Ghete. Dl advocat Dr. Ciuta a bine­­ventat comitetul în termini câlduroşi, după care a urmat un întreit şi puternic strigăt de „Să trăiască“. Apoi după­ ce din partea co­mitetului răspunse dl vicepreşedinte Dr. Ila­­rion Puşcariu, se urcară toţi în trăsuri anume aduse parte din Năsăud, parte din Bistriţa şi merseră toţi în hotelul numit la „Zener“, unde era dispus prânzul, care dură până la 2 oare, când plecarăm cătră Năsăud, îţi rîdea inima văzând vre-o 15 trăsuri una după alta eşind deodată din Bistriţa şi apucând pe drumul Năsăudului. Lumea privia duioasă şi invidi­oasă după călători, însemn că timpul, deşi posomorît, neguros şi înotat, dar’ fu totuşi plăcut, că barem n’a plouat, precum n’a plo­uat nici azi, nici ieri; ba azi la 12 oare şi soarele îşi arătă niţel frumoasa faţă, arun­când raze aurii pe dealurile cele romantice ce ocolesc Năsăudul în partea lui sudică şi nordică. La oarele 4 d. am. am ajuns la mar­ginea despărţământului Năsăud, adecă unde începe hotarul comunei Prislop. Acolea ca din pământ a răsărit un banderiu de călăreţi năsăudeni în costumul lor cel frumos naţio­nal, eare conducătorul lor în istorica togă ro­mană albă, cu guler alb până la jumătate spatele şi împistrită cu cruciţe roşii, galbine şi vinete. Aci era ajuns şi comitetul arangiator în persoanele domnilor Dr. Ioan Pop, vicar; George Domide, cunoscutul preot, care nu lipseşte de la nici un act naţional, un fel de Lucaciu al acestui ţinut, Ioan Macaveiu, pa­­rochul Feldrului şi martirul, care a mâncat pânea robiei, Petru Vertic, preotul Mocodului, Lazar Avram, preot în Maeru, Anton Precup, paroch în Rebrişoara, Vasile Dumbrava, pa­roch în Salva s. a., pe care nu ’i-am putut ţină minte după nume. Ţinuta cavalerească a acestor preoţi „cu crucea ’n frunte“ la toate mişcările noastre culturale impune respect ori-şi-cărui străin, car’ nouă o stimă deose­bită, închipuiţi-vă: toţi frumoşi, toţi adjus­­taţi elegant şi în cilindru, toţi de o cultură superioară, ba precum ’mi­ s’a spus — unii foşti oficeri în reservă până nu se preoţiră. Astfel de conducători dacă ar avă poporul nostru de pretutindenea, atunci şi el ar călca altfel. Tonul cel dulce cu care ne-a întimpinat domnul vicar al Năsăudului Dr. Ioan Pop, sinceritatea şi bunătatea ce erau oglindate în acel ton şi în acea vorbire de bun ajuns, era cel mai bun atestat că cu doi au dorit fraţii năsăudeni se sosească odată timpul când se poată saluta „Asociaţiunea“ în mijlocul lor , după 23 ani. Domnul vicepreşedinte Puşcariu răspunde în mod demn şi apoi presentându-se reciproc cei sosiţi cu cei din loc îşi ocupă locurile în trăsuri şi pleacă mai departe spre Năsăud. La oarele 4 ajunserăm în Năsăud, unde la partea estică a opidului era o frumoasă poartă triumfală cu inscripţia „Bine aţi venit“. Aici era mai tot Năsăudul: inteligenţă, popor, elevii şcoalelor, înşiraţi pe ambele părţi ale drumului, musica pompierilor din Năsăud Intona imnuri de bunăvenire, care treascurile (piuăle) bubuiau în vechiul castru. Primarul opidului, domnul Iacob Prădan primi comitetul şi pe oaspeţi cu o cuvântare pă­trunzătoare, la care de asemenea răspunse vicepreşedintele comitetului. De aci în bubuitul piuălor, în sunetele musicei pompierilor şi prin neîncetatele urări de „Să trăească“ din partea elevilor, am in­trat în Năsăud, unde am fost deloc încuarti­raţi toţi repede, punctuos, milităreşte, în toate se vedea regulă, plan şi energie mili­­tărească. Seara am avut convenire socială de cu­noştinţă în localităţile Casinei­ Române „Hotel Rahova“. Aci îţi era mai mare dragul a privi la frumoasa cunună de oaspeţi din loc, apro­piere şi depărtare, erau cam la 100 persoane, „bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii“. Au cinat şi povestit laolaltă în mod confidenţial, prietenesc, românesc. Musica lui Goji din Bistriţa, întonă cântecele cele mai potrivite cu societatea, pe care avea să o de­lecteze. După cină, mai stând la un păhar de vin, au prins oratorii a-­şi arăta prin vor­biri alese simţămintele inimii. A toastat dl Dr. Ioan Pop, pentru presidiu, dl Dr. Puşcariu pentru buna primire, apoi alţii şi alţii, ca Dr. Bunea, Dr. Hosszú şi alţii... unul mai frumos

Next