Tribuna, octombrie 1893 (Anul 10, nr. 218-242)
1893-10-14 / nr. 229
Anul X ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr.,/* an 2 fl. 50 cr., */1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., ‘/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:/ an 10 franci, »/* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Joi 14/26 Octomvrie 1893 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 229 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. Un capitol din istoria justiţiei maghiare. Un nou capitol de al justiţiei „indigene“ s-a desfăşurat înaintea ochilor noştri în Arad. Nu este un cal isolat, interesant prin bizaritatea sa, este o verigă din lungul lanţ care formează justiţia maghiară, este un cas care se repetează zi de zi şi ne ilustrează în colori sinistre stările între care trăim. Mai acum un an după reîntoarcerea deputaţiunii române dela Viena, s’a pornit prin presa evreească-maghiară o agitaţiune nebună în întreagă ţeara contra acelor „temerari trădători de patrie“, care au cutezat să se ducă la un „domnitor străin“ şi să pîrască pe Maghiari, desfăşurând totodată lumii civilizate tablouri din vieaţa internă a ţerii noastre. Agitaţiunea a şi aflat teren mulţumitor în cercurile patriotice de stradă şi în diferite colţuri ale ţerii au isbucnit nişte „manifestaţiuni de indignaţiune“ demne de causa ce au apărat. La Turda, Şimleu, Arad şi alte locuri a succes spiritului naţional-maghiar să se presenteze în toată a sa splendoare. Horde îmbătate de măreţia ideii de stat maghiar, încălzite până la extas de menirea lor civilisatorică in Orient au întreprins un act salvator de neam luând stradele de-a lungul şi de-a latul, şuierând, sbierând ca dobitoacele, înjurând într’un limbagiu genuin maghiar, spărgând ferestrele „Românilor trădători“ şi demolându-le casele. Terminându-’şi aceste cruciate civilisatorice s’au reîntors mândri la vetrele lor, căci treabă bună au săvîrşit. Societatea maghiară ’şi-a luat „cavalereşte“ satisfacţiune pentru ofensa ne maipomenită a Valahimei trădătoare. Nu în toate locurile însă ’şi-au putut împlini nejenaţi înalta lor misiune, ici-colea au dat şi de puţină resistenţă, a curs şi sânge patriotic pe strade. Aşa spre pildă la Arad. După demonstraţiune au colectat vre-o patruzeci de răniţi de pe strade. Nu se ştia de unde, cum, dar’ faptul era, că mulţi s’au reîntors inundaţi de sânge acasă. Secretul era uşor de înţeles, bordeie aţîţate căpătaseră poftă de sânge şi au început să lovească cu cuţite, bâte şi alte arme în „pretinşi“ Valachi, de fapt însă în orbirea şi beţia lor s’au spintecat reciproc. Sângele însă pretinde răsbunare. Cei mai prevăzători dintre ei ’şi-au ţinut gura, n’au mai voit să devină şi de batjocura lumii, după ce drept suvenire a faptelor mari săvîrşite poartă cicatrice pe corpul lor. Unii însă au pretins pentru „ranele naţiunii“ satisfacţiune. Dar’ dela cine să pretindă, când voinicii erau beţi de entusiasia şi beutură, oar’ stradele întunecoase, fiind felinarele sparte? Fără multă bătae de cap au resolvat cestiunea. Românii, se înţelege. Românii sânt de vină, cine altul ’şi-ar înfige cuţitul în nobilul descendent al lui Árpád şi strănepot al lui Israel. Şi astfel s’a intentat proces mai multor tineri români, care atunci studenţi în teologie, au apărat seminarul şi iubitul lor profesor Vasile Mangra faţă cu atacurile plebei agitate. După ce mai bine de un an s’a trăgănat afacerea, cu instrucţiuni judecătoreşti, cercetări şi citaţiuni în fine a ajuns în 20 octomvrie a. c. afacerea la pertractare finală. Ieri am publicat raport detailat despre această pertractare, în decursul căreia spre surprinderea judecătorilor şi a publicului ese la iveală că acusatorii s ’au măcelărit reciproc, car’ acusaţii sunt nevinovaţi şi prin urmare — achitaţi. Până aci cestiunea întreagă are caracter hazliu. Partea caracteristică însă este, că prin achitarea Românilor voiniceşte acusaţi se declară întreaga afacere de finalizată. N’au putut prinde Români vinovaţi pentru vandalismul săvîrşit şi pentru sângele vărsat, care contra Maghiarilor a introduce cercetare, ar fi cel puţin tradare de patrie. Astfel cred ei că pot cocoloşi întreaga afacere. Au introdus pentru ochii lumii cercetare contra Românilor atacaţi ca să poată spune lumii civilizate, care nu era chiar încântată de măreţele fapte patriotice de la Arad etc., că „cercetarea e în curgere“. După ce au tras-o şi împins-o atâta vreme, o declară fără resultat positiv de finalisată. N’au căutat însă se eroeze autorii intelectuali ai scandalului, făptuitorii adevăraţi, spărgătorii de fereştri, demolătorii de case şi spintecătorii de oameni — fiindcă toţi aceştia sunt „patrioţi“ sinceri şi indignaţi, şi în activitatea lor au fost conduşi de cele mai sublime ideale ale rasei maghiare. Apoi să le fie de bine. Când însă vreo câţiva flăcăi români răsfăţaţi aruncă din glumă o bâtă sub o trăsură goală, atunci se trimbită în lume că Românii fac revoluţiune, se recultă miliţia şi gendarmeria, se arestează naţia cu ridicata şi se ţin cu lunile în temniţă preventivă. De ce ? Fiindcă sunt Români, car’ nu Maghiari. In Turda, O rade, Arad, Şimleu n’au arestat un singur demonstrant maghiar, deşi erau cu zecile de mii, la Micuş, P o i a n a A r i eşului, Cluj, Turda, Măgura, Beiuş, Corova şi Scărişoara se împuşcă şi arestează oameni nevinovaţi cu toptanul, fiindcă sunt Români. Acestea formează un capitol din vieaţa internă patinică a ţerii noastre. FOIŢA „TRIBUNEI“. Seghedin nl. 1 (Impreflitiri). Anebejia Seghedina Sv. Harban- Vajanski. XIV. Şi acum după ce masa pedestră ’mi-a stat într’ajutor, de am adus la bun sfîrşit veselul cântec ce am început, primească acest ultim capitol al impresiunilor din a temniţei jalnică vieaţa drept prinos pentru zimbitorul seu sucurs. Opt zile am stat între zăvoare, opt zile m’am frământat sufleteşte lipsit de libertatea mie atât de scumpă, pentru care trăesc şi mor, opt zile au fost necesare ca puterea statului să facă din mine — om cum se cade. Resultatul dorit nici n’a întârziat. Deabia au trecut două luni de atunci şi iată-mă astăzi — candidat de puşcărie, căci ce alta poate fi astăzi, în lumea asta nouă un membru al redacţiunii „Tribunei“. Examenul prim ’l-am trecut cu succes, rămâne numai, ca organele superioare se mă „definitiveze“. Ear’ prietenul „Oilu fie liniştit, căci fratele lui de cruce aşa rămâne cum a fost. Pururea vesel şi zimbitor, rîde de duşmani şi de nevoi şi cu plăcere vede, cum Gil îşi regăseşte istoria rănitului seu suflet în proaspătul „pseudonim“ al foiletonistului din Seghedin. Nici permutaţiunile şi nici alte operaţiuni înalte matematice nu conclud cu atâta siguranţă ca şi o inimă ce iubeşte. Ear’ pseudonimul este o mască, care ascunde ochiului profan, acele vibraţiuni fine ale firelor sufletului, care se desmărginesc, părăsesc catenele trupeşti şi se transpoartă departe, departe, până dau de alt suflet, care este tot atât de accesibil pentru aceleaşi vibraţiuni. Şi atunci „Gil“ îşi recunoaşte pe „Bill-Adam“. Armonia sufletelor este a sferelor armonie. Pithagora redivivus! După ce am terminat cursul în al Seghedinului înalt institut , am fost dat afară cu ceremonia obicinuită. Deja a opta zi dimineaţa apăru sergentul în chilia mea, cu ton solemn şi fumuri festiv slobozite din aripei lângă ţeve îmi predă „certificatul“ despre trecerea cu succes a „pedepsei“ dictate, aducându-mi totodată la cunoştinţă cu aceeaşi solemnitate că după ameazi la 2 care trebue se părăsesc patria mea cea nouă. S’au perendat apoi visitele de condolenţă, car’ Joa Gyerek era declarat în permanenţă capelmaistru al marşului funebru. Eu m’am apucat de pachetare, am îndesat giamantanele cu atâta isteţime, încât sosit acasă, mama nu se putea recrea din surprinderi, accentuând în continuu, cum poate fi omul atât de „neîndemănatec“, se nu ştie pacheta nici două rîndurî de haine. După prânz au venit toţi colegii la mine, acum stăm cu toţii în picioare, fiecare cu sticla de vin şi se începe seria toastelor. Pe rînd am toastat cu toţii, unul pentru altul, asigurându-ne reciproc că legăturile intime, aici în temniţă zămislite vor rămână în veci şi pururea puternice în inimile noastre. Toastele noastre au probat viu ce departe stă gura de la inimă. Numai Harban tăcea, în ochii lui umezi sclipiau lacrimi isvorânde. . . Ce fericit ar fi, dacă şi el ar pută eşi, dar’ lui nu-’i este permis, fiindcă el e un fiinte al şi iubitor al neamului seu, al patriei sale. . . La oarele două apări sergentul şi mă provocă să părăsesc temniţa, căci vremeami s’a împlinit. Am strîns mâna tuturor, Hurban m’a sărutat de doue ori şi am plecat până la poartă însoţit de chiotele şi cântările foştilor mei soţi de suferinţe. Poarta se deschide, voesc să le mai string odată mâna dar’ nu se mai putea, vreo douăzeci de braţe mă apucară şi mă împinseră pe trepte în jos între hohote şi strigări de „Abzug“. Aceasta era „aruncarea afară festivă“ din temniţă, de care se face parte numai celor mai distinşi colegi. Poarta se închide, trec şi poarta a doua şi ajung în grădină. Corbul „Miska“ croncănia trist într’un colţ, de când ispăşiam la pedeapsa Mogulului — n’a mai văzut bucătari dela noi, încă două porţi şi ajung pe stradă, iarăşi om liber în . . . Ungaria. Salut cordial temnicerul şi mă arunc în birja, care mă aştepta. — Mînă la hotel! şi am părăsit regiunile „aromatice“. La hotel era mare tăm- bălău. Fiind ziua naşterii împăratului (181 August) era banchet, trecuse partea „oficioasă“ şi acum se toasta pentru marele sfânt de la Torino, Kossuth Lajos. Tablou şi mai greţos, decât cele dintemniţă. Un Jidan, cum e Jidanul mai voinic peronda oaspeţii cu o coală de hârtie în mână declamând la trase mari patriotice — colecta pentru salvatorul neamului maghiar din Bihor Pituk Béla. Am luat o baie şi m’am culcat ca să odichnesc odată şi fără păzitori. Ziua următoare m’am suit în omnibus şi direct la gară am plecat, sosit acolo nici o privire n’am mai aruncat asupra Seghedinului, ci m’am bucurat când am auzit fluierătura lungă, când m’am văzut între câmpii. Nici nu m’am oprit până la Lipova, unde ajunsesem între fraţii mei, între Români. Colegul meu în foiletoane „Ile Borg“, de asemenea candidat de puşcărie, ne aştepta la gară. Seara am petrecut laolaltă, în cerc vesel românesc, compus din dame şi domni din Lipova povestind la „fapte eroice“ din Seghedin, cântând şi jucând la înălţătorul sunet al musicei româneşti Singurul „trofeu“ adus cu mine de pe „câmpul de luptă“ era „barba mea, îmi crescuse barba în temniţă şi lui feri hotărîrea să oscultiv ,mai departe, drept suvenire a zilelor perdute din vieaţa mea. Cunoscuţii mă capacitau s- orad, căci nu-’mi „şede frumos“ car’ damele îmi spuneau, că arăt prea bătrâni“. Eu eram „neînduplecabil“, voiam să fic concurenţă lui Mohamed. 11 * / * * ^Doue săptămâni mai târziu eram în Veneţia. Visitam palatul dogilor, ameţit de câte văzusem prin multele sale pline de monumente neperitoare de artă clasică, mă pomenesc că ciceronele meu trecând peste coridoare mă conduce prin o uşe scundă şi un coridor întunecos pe o punte. ... era „Ponte dei sospiri. “ — Unde ib a duci? — In temniţă, să vezi celulele unde a stat Casanova. Pe . .. — Nu, nu, mulțumesc, temniţe vedem destule gratis acasă, mi-mi trebue să văd aici pe bani . . . Mirat mut privia fi ciceronele guraliv la mine ! — Da de unde eşti, signore? — Din Ungheria! — A, din Ungheria! răspunse liniştit şi ne-am întors. Aruncând o privire la gune ,mi se reoglindează chipul, îmi văd faţa încununată cu o barbă . . Ah! Seghedinule, ce mă tot urmăreşti! O jumătate de oară mai târziu faţa îmi era netedă, ca şi în vremurile cele bune. Barba încolţită în a Seghedinului răcoare, îngrijită vată între munţii eroici ai Ardealului a spălat-o undele albastre ale lagunelor „falnicei Veneţii“. Seara eram în gondolă cu prietenul meu Nuhăm. Plutiam de la „Porto del Lido” şi întram în „Canal Orandea. Adânc impresionaţi tăceam amândoi. Cerul era senin şi plin de stele. Tăcut lunecau mai departe cerniţele gondole, liniştea divină era împărţită în intervale egale prin loviturile line ale lopatei în apă şi prin strigătele monotone ale gondolierilor. Din depărtare se auzia ca şi într’un vis feeric vocea clară şi dulce a unui tenorist, cânta de dragoste şi de dor... Gondolierul nostru a început ântâiu numai încet să acompanieze cântecul din depărtare, apoi tot mai tare, până ce cânta din toată puterea sufletului seu visător. Erau niște accente dulci, foarte dulci și pline de foc, căre ’mi se părea că le-am mai auzit.... — Ei, frate dragă, ce zici ?... mă întrebă prietenul. — Vieața-i o poveste. Bill- A.-Zam. Daco-romanismul şi politica culturală maghiară. Sub acest titlu începe „Egyetértés“ o serie de articoli scrişi de dl Jancsó Benedek, profesor şi director gimnasial în Budapesta. Autorul promite se arete mijloacele cu care se pot lecui conflictele cu naţionalităţile. Ocupă acelaşi punct de vedere ca şi Hieronymi, numai că ceea ce acesta a spus în general, autorul va specifica. Vom reveni. Adunarea generală a „Asociaţiunii transilvane“ Năsăud, 23 Oct. 1893. Onorată Redacţiune! Emoţionat iau condeiul în mână ca să fac un mic raport despre timpul de 48 oare petrecut în Năsăud cu această ocasiune solemnă, când „Asociaţiunea noastră tran. pentru lit. rom. şi cultura poporului român“ îşi ţinu adunarea sa generală în acest opid. Ve spun însă înainte, că ca să descriu cele întâmplate aci în timp de 48 oare,mi-ar trebui un timp nu de câteva minute, ca cele de care dispun, ci cel puţin de o săptămână, lucru care îmi e imposibil. Sperez însă că cel puţin deodată cu acest raport al meu veţi primi de la un bărbat mai competent alt raport mai detailat şi mai demn de a fi publicat, dacă însă nu, pentru informarea publicului cetitor. Vă rog să daţi loc celui ce urmează : La 21 i. c. la oarele 12 din zi a sosit în Bistriţa cu trenul de cătră Cluj onoraţii membri ai comitetului central din Sibiiu şi adecă: NI. Saul Dr. Ilariu Puşcariu, v.preş. asociaţiunii noastre, rev. domn Zaharie Boiu, secretarul general al aceleia, dl Leontin Simonescu, cassar al aceleia şi domnii Ioan Papiu, Parteniu Cosma şi Ioan Tilea, membri ai comitetului central. Tot atunci mai sosiră dl Nicolau Goroiu, adv. în Zărneşti, domnul Basiliu Raţiu, vicar în Făgăraş, domnul Dan, protopop în Făgăraş, doctorii în teol. Bunea şi Hora din Blaj şi mai câţiva domni. La gara din Bistriţa comitetul central a fost primit de cea mai aleasă inteligenţă din Bistriţa şi Bârgău: domnii Dr. D. Ciuta, Dr. G. Tripon, adv., apoi dnii Linu, Login, pract. de adv., George Vertic, pretor, Gavrilă Vertic, jude reg., Vas. Ranta, jude reg., George Curtean, directorul revistei „Minerva“ şi Dr. Leon Scridon, care din Bărgău domnii Eliseu Dan, Pavel Beşa, Amos Popescu, Anchedin Candale, Sever Orban din Cepna şi alţii. Din Năsăud au venit spre întimpinare dnii profesori Pletos şi Ghete. Dl advocat Dr. Ciuta a bineventat comitetul în termini câlduroşi, după care a urmat un întreit şi puternic strigăt de „Să trăiască“. Apoi după ce din partea comitetului răspunse dl vicepreşedinte Dr. Ilarion Puşcariu, se urcară toţi în trăsuri anume aduse parte din Năsăud, parte din Bistriţa şi merseră toţi în hotelul numit la „Zener“, unde era dispus prânzul, care dură până la 2 oare, când plecarăm cătră Năsăud, îţi rîdea inima văzând vre-o 15 trăsuri una după alta eşind deodată din Bistriţa şi apucând pe drumul Năsăudului. Lumea privia duioasă şi invidioasă după călători, însemn că timpul, deşi posomorît, neguros şi înotat, dar’ fu totuşi plăcut, că barem n’a plouat, precum n’a plouat nici azi, nici ieri; ba azi la 12 oare şi soarele îşi arătă niţel frumoasa faţă, aruncând raze aurii pe dealurile cele romantice ce ocolesc Năsăudul în partea lui sudică şi nordică. La oarele 4 d. am. am ajuns la marginea despărţământului Năsăud, adecă unde începe hotarul comunei Prislop. Acolea ca din pământ a răsărit un banderiu de călăreţi năsăudeni în costumul lor cel frumos naţional, eare conducătorul lor în istorica togă romană albă, cu guler alb până la jumătate spatele şi împistrită cu cruciţe roşii, galbine şi vinete. Aci era ajuns şi comitetul arangiator în persoanele domnilor Dr. Ioan Pop, vicar; George Domide, cunoscutul preot, care nu lipseşte de la nici un act naţional, un fel de Lucaciu al acestui ţinut, Ioan Macaveiu, parochul Feldrului şi martirul, care a mâncat pânea robiei, Petru Vertic, preotul Mocodului, Lazar Avram, preot în Maeru, Anton Precup, paroch în Rebrişoara, Vasile Dumbrava, paroch în Salva s. a., pe care nu ’i-am putut ţină minte după nume. Ţinuta cavalerească a acestor preoţi „cu crucea ’n frunte“ la toate mişcările noastre culturale impune respect ori-şi-cărui străin, car’ nouă o stimă deosebită, închipuiţi-vă: toţi frumoşi, toţi adjustaţi elegant şi în cilindru, toţi de o cultură superioară, ba precum ’mi s’a spus — unii foşti oficeri în reservă până nu se preoţiră. Astfel de conducători dacă ar avă poporul nostru de pretutindenea, atunci şi el ar călca altfel. Tonul cel dulce cu care ne-a întimpinat domnul vicar al Năsăudului Dr. Ioan Pop, sinceritatea şi bunătatea ce erau oglindate în acel ton şi în acea vorbire de bun ajuns, era cel mai bun atestat că cu doi au dorit fraţii năsăudeni se sosească odată timpul când se poată saluta „Asociaţiunea“ în mijlocul lor , după 23 ani. Domnul vicepreşedinte Puşcariu răspunde în mod demn şi apoi presentându-se reciproc cei sosiţi cu cei din loc îşi ocupă locurile în trăsuri şi pleacă mai departe spre Năsăud. La oarele 4 ajunserăm în Năsăud, unde la partea estică a opidului era o frumoasă poartă triumfală cu inscripţia „Bine aţi venit“. Aici era mai tot Năsăudul: inteligenţă, popor, elevii şcoalelor, înşiraţi pe ambele părţi ale drumului, musica pompierilor din Năsăud Intona imnuri de bunăvenire, care treascurile (piuăle) bubuiau în vechiul castru. Primarul opidului, domnul Iacob Prădan primi comitetul şi pe oaspeţi cu o cuvântare pătrunzătoare, la care de asemenea răspunse vicepreşedintele comitetului. De aci în bubuitul piuălor, în sunetele musicei pompierilor şi prin neîncetatele urări de „Să trăească“ din partea elevilor, am intrat în Năsăud, unde am fost deloc încuartiraţi toţi repede, punctuos, milităreşte, în toate se vedea regulă, plan şi energie militărească. Seara am avut convenire socială de cunoştinţă în localităţile Casinei Române „Hotel Rahova“. Aci îţi era mai mare dragul a privi la frumoasa cunună de oaspeţi din loc, apropiere şi depărtare, erau cam la 100 persoane, „bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii“. Au cinat şi povestit laolaltă în mod confidenţial, prietenesc, românesc. Musica lui Goji din Bistriţa, întonă cântecele cele mai potrivite cu societatea, pe care avea să o delecteze. După cină, mai stând la un păhar de vin, au prins oratorii a-şi arăta prin vorbiri alese simţămintele inimii. A toastat dl Dr. Ioan Pop, pentru presidiu, dl Dr. Puşcariu pentru buna primire, apoi alţii şi alţii, ca Dr. Bunea, Dr. Hosszú şi alţii... unul mai frumos